RSS Feed

12 decembrie 2012, ziua când am renăscut

16121_377367795689767_1667587313_n ” Dumnezeule, ce-am făcut? AM REUŞIT! AM REUŞIT! AM REUŞIT! Înţelegeţi că am reuşit să parcug jumătate de Europă pe jos? Să ridice mâna sus cine a crezut cu tărie în momentul plecării mele că o să ajung cu bine până la capăt. E fantastic să vezi că poţi omule, plângi fără jenă când bucuria reuşitei te apasă, descarcă-te, arată tuturor că eşti în stare să faci tot ce îţi doreşti. Fii copilul din tine şi al timpului, învaţă alfabetul fericiri! Ah, ce uşor e bagajul acum, nu îl mai simt, nici durerile nu mai există, s-a vindecat neîncrederea şi uite că totul e posibil! Să crezi mereu în steaua ta cititorule, oricine ai fi, să crezi în visele tale, aleargă spre tine prin tot ce faci, sigur vei fi şi tu acolo la linia de sosire. Alungă din sufletul tău tristeţea tinereţii pentru împlinirea propriului tău timp! Eşti OM dar speranţa păstrată e nemurire. Doreşte-ţi cu ardoare orice şi nu renunţa la nimic din ce te mulţumeşte, luptă până la capăt. Eu, aşa am făcut.

Dar staţi aşa să imortalizăm momentul…momentul unicat al vieţii mele, momentul când câţiva români, de suflet, se aflau deja adunaţi la grandiosul edificiu al împăratului Traian. Columna se înălţa spre cer acolo de aproape două mii de ani. Istoria era în faţa mea. Cineva îmi făcea cu mâna. Ah, au mai rămas doar câteva zeci de metri..ba nu…mai puţini…da, zece…şi gata…pe nişte scări de piatră, Ovidiu Burduşă, patronul hotelului In Spagna şi totodată gazda mea, venise special să mă întâmpine. (…)

Cu ochelarii de soare aşezaţi cu grijă la ochi, cumpăraţi din ce ştiu chiar în ziua aceea, mă privea o femeie frumoasă, obosită vizibil din cauza lungului drum parcurs cu trenul de mare viteză din Conegliano, nordul Italiei…era draga mea Cati… Am zâmbit…apoi, cu steagurile desfăşurate şi braţele larg deschise am stat să mi se facă o primă poză…(…) Poate peste nu ştiu câte zeci de ani, sau mai mult, după ce nu voi mai fi, cineva îşi va aminti de ” Speranţa Unui Vis”. Eu sunt un simplu muritor…dar speranţa despre care v-am tot vorbit, a rămas întreagă. (…) Gata, mă 0presc…caut ceva pe aici…oops, am o rugăminte la voi…are cineva o ţigară? Ah, da, face rău tutunul, uitasem. Şi ce ciudat, nu mai am lacrimi…am rămas doar un surâs din tot ce eram şi zău că nu vă mint. E 12 decembrie 2012, sunt în centrul capitalei italiene şi aud un glas de copil, aievea, în gând. E fata mea. ” Tati, când vii acasă? „

Dap…aşa se termină romanul meu PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, scris acum un an şi în vremea expediţiei până la Roma. Se împlinesc astăzi, 12 decembrie, fix doi ani de la acel moment, al sosirii tocmai descris în fragmentul mai sus. Acum locuiesc în Italia şi cartea este deja citită în peste 80 de localităţi italiene dar şi în Anglia, Spania, Olanda, Franţa, Austria şi mai nou, Canada. Trebuia să amintesc ce a fost atunci, azi. Tocmai am făcut-o. La bună vedere. Adi. 16510_4764025612716_843911605_n

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: