RSS Feed

Monthly Archives: Februarie 2015

Cel mai frumos anotimp, de Adrian Melicovici, Italia.

1618530_599779670115244_1241125769_n

CEL MAI FRUMOS ANOTIMP

E-n fiecare suflet câte-o adiere,
drept dar al frumuseții din tine.
Și ți-e bine.
Cea mai frumoasă mângâiere,
dar numai dacă din păcate,
ai prin suflet vreo durere,
am dreptate?

Hai să fim melancolici, doar puțin,
în astenia unui timp care-a sosit.
Mai bine-n inima ta, puțin senin,
Decât să crezi că totul s-a sfârșit.

Iar zăpăcesc literatura,
cu simplități ironizate de criticii perfecți.
Așa or fi ei?
Mă-ndoiesc. Numai în fața speranței nesfârșite,
dintotdeauna pierdute și-apoi regăsite,
eu stau drepți.

Mă uit în ochii tăi și văd poezie.
Mă uit în privirea ta și văd prietene,
un întreg poem de simțăminte.
Ia aminte:
Ce-i cu adevărat în tine,
NIMENI NU ȘTIE.

Nimeni nu știe că-ți repet ceva,
și-acum și-n vremi ce vor urma:
Citește, recită-ți dorințele,
Fă-ți clipe bucurii, mai lasă suferințele.

Hai să-ți zic iar ceva cu rimă,
Tu hai, surâde, precis o să-ți convină:

Să crezi mereu, în steaua ta,
să crezi în fericire,
și al tău timp va exista,
mereu, drept nemurire.

Din al tău suflet să alungi,
tristețea tinereții,
de vrei departe să ajungi,
și-n frumusețea vieții.

Hei… nu pierde tot ce poți face
în al tău timp,
încrede-te în tine,
Fii propriul tău și cel mai frumos anotimp.

Adrian Melicovici
DREPTURILE REZERVATE @2015

Travel: am vizitat Veneția. Imagini, istoric, impresii.

După destulă așteptare, am avut noroc cu prietenul meu de la Londra, Cristian G. Groman zilele trecute, care a sosit în vizită și normal, a vrut și el să vadă Veneția.  Nu e recomandabil să mergi cu mașina la Veneția, noi am luat trenul din Conegliano unde am lăsat mașina într-o parcare. Nu ne-am speriat, căci trenurile de aici sunt o plăcere, curate, merg iute, chiar și personalele ca să zic așa.  Nu e ca în România…

În fine, am ajuns la Veneția în gară. O gară care ai zice că e Gara de Nord din București.

DSCF7472DSCF7470

Am luat-o pe jos spre Piața San Marco urmărind însemnele unde scria Rielte, un pod emblematic al Veneției, cu magazine. Mie mi-a plăcut de la început. Am mers de colo-colo ba chiar și cu vaporul vreo oră la întoarcere. E frumoasă Veneția chiar dacă unii nu sunt impresionați. Mulți turiști, magazine, ape, gondole. Nu am văzut nicio bicicletă. Nu există semafoare rutiere în Veneția propriu zisă, că na, totul e pe apă. Am făcut sute de poze cu o sete de cunoaștere de acum tradițională. Dar să vedem ce ne spune de exemplu, Wikipedia despre Veneția, înainte de a vedea fotografiile din oraș:

<<Veneția este împărțit în șase cartiere, așa-numitele „sestieri”: Dorsoduro, Santa Croce, San Polo, San Marco, Cannaregio și Castello, cuprinzând 118 insule si 354 poduri Piața San Marco poate fi considerată „centrul centrului” orașului, una dintre cele mai frumoase din lume. Aici se găsește Bazilica San Marco, Palatul Ducal și campanila bazilicii. Un alt simbol al orașului este Podul Rialto pe care se găsesc magazine.

Alte importante monumente venețiene sunt: Arsenalul, Bazilica Santa Maria della Salute și Bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari.

Din 1866, Veneția a intrat în componența Regatului Italiei.

Republica Veneția, cea mai mare putere navală a Europei timp de 800 de ani, a fost și este cunoscută și sub următoarele nume: „Republica Sfântului Marcu” (La Repubblica di San Marco), „Republica Leului” (La Repubblica del Leone), „Prealuminata” (Serenissima) etc. Așezată la granița culturală cu Imperiul Bizantin, Veneția și-a dezvoltat un puternic spirit de independență care a dus la formarea unui oraș stat. Conducătorul politic era dogele (din latinescul dux), teoretic ales pe viață, dar în practică, în special în primele secole de existență a comunității, adesea constrâns să renunțe la propriul mandat ca urmare a unor rezultate nesatisfăcătoare ale propriului guvern.

Nu există date verificabile asupra originii orașului, însă legenda acreditează ziua de 25 martie a anului 421 drept moment al întemeierii sale. Se pare că Veneția s-a născut ca urmare a fluxului de refugiați care au abandonat câmpia padană sub amenințarea mai multor invazii longobarde și hune din nordul Italiei în decursul secolului al V-lea și de la începutul secolului al VI-lea. >>

Oricum, revenind la impresiile mele despre excursia în Veneția, pot spune că sunt foarte multe lucruri de văzut. Desigur, nu lipseau cerșetorii, inclusiv români, ba chiar deghizați, ba aplecați ca amărăștenii pe jos, iar în tren era o țigancă cu un bilet de donație, te îndemna să donezi adică unei cauze drepte. Vrăjeli, după ce a coborât din tren a scos din buzunar ditamai mobilul super sofisticat de vreo 800 de euro 😀

Să revenim la Veneția. La poze mai ales. Ia să vedem câteva mai jos, vă las cu ele până la următoarea mea postare.

DSCF7481DSCF7489DSCF7527DSCF7528DSCF7496DSCF7507DSCF7502DSCF7543DSCF7555DSCF7490DSCF7625DSCF7568DSCF7512DSCF7548DSCF7644DSCF7592DSCF7615DSCF7663DSCF7678DSCF7661DSCF7670

 

Cum am scris a 5-a carte, e bine de aflat că mi-am riscat sănătatea

 

1465028_550727508353794_577138462_n

Pentru mine, scrierea celei de a cincea cărți a însemnat sacrificiu, determinare și puțină izbândă. Toate personajele sunt reale, cum aproape toate sunt și astăzi în relații foarte frumoase, ne sunăm, socializăm, vorbim, ne știm. Pe aproape toți îi regăsiți atât în carte cât și în listele mele de prieteni de pe Facebook. Bineînțeles, faptele, întâmplările, sunt de asemenea reale. Ați ghicit, vorbesc despre romanul document PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR tradus și în varianta italiană,  ERRANTE SUL CAMMINO DEI SOGNI.  Mă mândresc totuși că în aproape o sută de orașe italiene dar și în câteva din țară sau Europa, ba chiar și Canada, cartea a fost solicitată și citită.

Pe genunchi am scris-o uneori…de la fața locului, uneori în momente dramatice, alteori în scurtele pauze. Am mers și pe întuneric, prin locuri periculoase, ba chiar le-am fotografiat, tot ca mărturie a incursiunii mele.  Sunt MII… Regăsiți în ea ( în carte, n.a ) descărcare comentariile, afirmațiile și susținerea conaționalilor. Sunt personaje reale români simpli, jurnaliști, scriitori, vreo 3 primari ori români ori italieni, ambasadori, consuli.

Este adevărat că nu e o capodoperă literară, nu se compară cu ce am scris sau cu ce scriu în aceste momente. Este o povestire simplă unde tu, cititorule, dacă ești interesat și știi să citești dincolo de rânduri, mă vei înțelege.

Să scrii o carte în timpul unei expediții pe jos de peste 2000 de kilometri sau după, nu e lucru simplu. Te încearcă într-una emoțiile, amintirile, imaginile, totul e inserat în psihic căci într-o aventură a vieții se naște o poveste de neuitat măcar pentru cel care a trăit-o.

În carte mi-am spus pe șleau mulțumirile și nemulțumirile, mi-am lăudat românii în gura mare pe parcursul a patru țări, mi-am amintit și am creat clipe unice. Am redat simplu, tot ce s-a întâmplat în expediția Speranța Unui Vis prin care am mers pe jos la Roma în 2012. A fost ceva oficial, într-un proiect intercultural care continuă și astăzi. De aceea am făcut expediția asta, ca să mă dau mare cu orașul meu, cu românii mei și ca să văd cum se chinuie sau se realizează cei din Diaspora, să văr eu la fața locului realitatea.

La un moment dat m-am simțit abandonat, de autorități, de lume, de mulți…dar solidaritatea românească m-a făcut să visez cu încredere din nou că voi izbuti.

Să vă mai spun în ce condiții am scris cartea: în condițiile unui om care nu e sportiv de performanță, nici măcar globe trotter. În condițiile în care am avut de câteva ori în tinerețe probleme cu ficatul, accidente vasculare, probleme cu ulcerul, paralizii faciale periferice, etc etc.

Cam în condițiile astea am scris cartea, ca să nu mai vorbesc de doi-trei proști ai momentelor, evident de la Târgoviște ( jurnaliști la apelul bocancilor de partid :D, doar doi, sau trei ) ,  care au spus fără să verifice la fața locului numai minciuni, numai să mă dea înapoi. Dar să vină să mă verifice ce fac, cum sunt, să mă vadă cum merg cu steagul tricolor mândru nu au venit. Pentru că aceia nu reprezintă presa ci aflarea-n treabă a unor șmenari care nu au făcut nimic în viața lor. Și nu mă refer la Columna TV, Gazeta Dâmboviței, Incomod- media, E-Târgoviște.ro, etc care au mediatizat din greu pas pas expediția.

Am scris această carte fotografiind în timpul mersului locurile prin care am trecut pe jos, într-un album unicat, de mii și mii de fotografii, mărturii audio-video.

Adevărata glorie am obținut-o atunci când m-am învins pe mine însumi, depășindu-mi limitele.

Am reușit. Am reușit să duc mesajul Speranței Unui Vis în sute de locuri, în jurnale, fie și regionale, italiene, la câteva televiziuni dar mai ales în inima românilor. Am făcut ca numele Târgoviștei să fie rostit în multe locuri, am transmis mesajul de salut al autorităților, chiar dacă cele județene au ignorat demersul meu.

Nu mai contează, ideea e că am câștigat o bătălie cu mine însumi. Pot orice. Putem fiecare din noi orice, oricând.

Și da, până la urmă sună nu doar potrivit dar și frumos, real, pentru mine măcar, titlul cărții: PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR.  Un pribeag fericit, care vă salută pe toți.

Citeşte şi  A APĂRUT SECRETUL URIAŞULUI 160,  NOUL MEU ROMAN

P.S. CINE DOREȘTE ROMANUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ, DIN ROMÂNIA, POATE CONTACTA PRIN EMAL  Editura Bibliotheca, la mail biblioth@gmail.com. CINE LOCUIEȘTE ÎN ITALIA, UNDE LOCUIESC ȘI EU, O POATE GĂSI DIRECT LA MINE, I-O DAU ( TRIMIT ) CU AUTOGRAFUL MEU,  sau contact aici pe pagina mea de pe FB, ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL.

FILM DE VĂZUT ÎN LINIȘTE DE CĂTRE CONSILIERII JUDEȚENI CĂRORA LE TRANSMIT GÂNDURILE MELE BUNE:

 

8741_373223306104216_1595111227_n549153_365019776924569_1145311809_nDSCF2940261455_373231769436703_1125477802_n543699_408982259194987_1478284744_n945097_455351031224776_1859190602_n

Speranța Unui Vis, unicul proiect-expediție intercultural real din diaspora pentru toți românii

602314_361617117264835_257902543_n

DSCF1948Când în seara zilei de 4 noiembrie 2012 am luat decizia vieții, să traversez evident, tot PE JOS distanța rămasă de parcurs până la Roma am conștientizat totodată că nu îmi va fi deloc ușor. Fata de la Hotel Elizabeta din Lendava, frumoasă, sufletistă și bună vorbitoare de engleză, înțelegea discret tot ce urma să se întâmple. Urma să iau o hotărâre forțat de împrejurări dar mai ales de ambiția de a duce mai departe mesajul Speranței Unui Vis. El a ajuns, așa cum numele Târgoviștei ori al românilor în general a ajuns să fie rostit în sute de locuri cu admirație, inclusiv de către italieni.

De a doua zi, rămas singur, cu doar câteva zeci de euro în buzunar, am înaintat cu dârzenie prin micuța Slovenie. Mă autosugestionam continuu, știind că am de traversat cam 300 de kilometri până în Italia. Știam că în Italia sunt români mulți și nu mă luam după jurnalele rasiste, sau după ce îmi spuneau unii, că românii sunt răi. Nu e chiar așa. Am cunoscut atâția oameni frumoși români că nu mi-ar ajunge un secol nici să le mulțumesc nici să îi reamintesc mereu cu inima strânsă și mereu cu drag.

Dar să revin la Slovenia. O altă amintire o am de la o benzinărie cu minihotel, de mâna a doua, unde fata de la micuțul restaurant stătea la un calculator pe google translate și eu pe laptop. Așa ne înțelegeam. Ea a înțeles iute. Mi-a pus în mână ditamai sandvișurile și m-a îmbrățișat spunându-mi în engleză cu lacrimi în ochi: „go, go…”

Și dus am fost, printre dealurile și munții sloveni, pe cărări neștiute, acompaniat de un râu aproape două zile, pe partea stângă și uitând de greutatea rucsacului, datorită priveliștii. Nu lăsam nici să mă bați aparatul de fotografiat de la gât, făceam continuu fotografii-dovezi ale expediției, din poziții imposibile și pauze tot mai dese, ca să îmi pot doza efortul. Doamne cu ce viteză am parcurs distanța Murska- Sobota, apoi orașul Ljutomer, apoi în final, frumosul Ptuj. Am ajuns seara, pe la ora 21, după un marș de peste 50 de kilometri. Nici nu îmi mai simțeam picioarele. Umerii erau amorțiți definitiv și când am dat să las jos rucsacul, am avut surpriza să văd că nu pot…corzile sale mi se implementaseră în umeri…urme adânci se vedeau și m-am masat cum am putut după un duș fierbinte….

Slovenia a fost nu doar o piatră de încercare dar și o țară pe care am îndrăgit-o definitiv. Oameni frumoși, sufletiști, tineri sau persoane mature, cu toții îmi zâmbeau și ce fericire pe mine să fac poze cu un grup de copii în vârful munților…

Mergeam cu telefonul meu vechi Nokia în mâna stângă ca să aud cânt sunt sunat eventual mai bine, cu steagul României agățat de rucsac și cel al Uniunii Europene pe după gât. Am și scris în cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR că într-una din zile, am făcut o pauză pe iarbă apoi am plecat repede. După vreo 4 kilometri, am realizat că am uitat steagul României în poieniță. Cum să merg fără steag? Era ca și cum aș fi pierdut o bătălie, cea cu mine însumi. M-am întors. L-am recuperat și iar am plecat. Seara, mi-am dat seama că uitasem și steagul UE dar nu am mai avut ce să fac, era suficient că steagul țării rămăsese la mine, recuperat.

542645_367301740029706_73460796_n

Căram rucsacul ăla în spinare cu o încăpățânare asiduă, îndesam în el laptopul, proviziile, alea care erau și privind mereu superbele locuri ale Sloveniei, înaintam tot mai puternic, decis, optimist. Trebuia să ajung la Roma, ținta finală.

Ce de flash-uri am în memorie, mi se arată ziua-noaptea imagini peste imagini dintr-o aventură reală, de fapt, expediția oficială Târgoviște- Roma, SPERANȚA UNUI VIS. Înainte, râdeam de bătrânii care trăiesc printre amintiri, aceia care pomensc mereu de pățaniile lor prin războaie, pe fronturi sau cine mai știe ce…astăzi nu mai râd…sunt ca ei pentru că-i înțeleg…

Seara mă uitam pe aplicația google map și stabileam traseul de a doua zi, notam cu pixul pe o hârtie străzile pe unde trebuia să merg, localitățile și așa nu mă rătăceam. Nici acum nu realizez cum de mereu, seară de seară, obosit, frânt de drum, mai izbuteam să postez pe Facebook unde eram, fotografii, ce se întâmpla, ce vedeam…țineam cu mijloacele posibile la curent pe cei interesați…

Mă sunau tot timpul primarul Târgoviștei, Gabriel Boriga, Oana Antonescu, pe atunci europarlamentar, Corina de la Bologna, fratele ei chiar, Mihai Dumitrescu țin minte că m-a sunat, un amic Valentin Dragomir…eram uluit de cum mă salută slovenii, fără să aibă habar cine sunt la început și cum îmi strângeau mâna când înțelegeau câte ceva…ce popor frumos…ce țară…

Dacă îmi doresc ceva pe lumea asta atunci este să mă întorc măcar puțin prin Slovenia și o voi face în viitorul nu îndepărtat. Va fi o emoție maximă, o altă strângere de inimă. Slovenia, țara cu oameni deosebiți, țara cu peisaje splendide, țara cu pârâuri pline de păstrăvi ai spune că până și aceia veseli de bucuria naturii…Nu numai românii din străinătate sau slovenii dar și cei de ACASĂ mă susțineau și încurajau, avocat Gabriel Angheluș, Mihai Alecu, Ștefania Enache, Cristi Iordache, Irimia Marian Guzi, Ion Obăgilă, Adriana Răceanu, Mihaela Petcu, Lavinia Georgescu, Oana Soare, Cristina Dinu, Andreea Stoica, Dan Ciobanu, Gabriel Cioacă, Ciprian Prisăcaru etc etc etc…292824_363624330397447_1581567741_naniversare

Slovenia am fotografiat-o mereu, aparatul ăsta e un erou, și azi mai fac poze cu el dar cele de atunci, rămân ca o poveste în imagini, niciodată scrisă pe de-a-ntregul.

Slovenia, țara cu nici 3 milioane de locuitori. Slovenia, o lumină europeană, cu suflete frumoase…Slovenia, țara unde am rămas cu adevărat un PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR și da, în aceste locuri minunate am plâns de două ori, când am rămas singur, fără monitorizare și când am ieșit din ea, la intrarea în Italia. Ai fi spus că până și vremea e tristă, căci în ultima mea noapte petrecută pe teritoriul sloven, a bătut la Divaca vântul cu o viteză nemaiîntâlnită. Mă aflam la nici 10 kilometri de Italia și la doar două ore de părăsirea Sloveniei, unde abia aștept să revin!

Despre tot ce ați citit aici am scris și în a 5-a mea carte, romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. Cel mai bun contact ca să o aveți e AICI ca prim pas, dacă sunteți în Italia e și mai simplu, că pe aici locuiesc eu. Acum vă las să vedeți mărturii aici mai jos foto din Slovenia și imagini video, dintr-un album de amintiri unice într-o viață de om.

DSCF1839DSCF2067DSCF1913DSCF178446233_363625877063959_554273996_n292811_363626523730561_2101843575_n21330_363624237064123_1934473825_n (1)536752_363624887064058_1862305669_n558935_363628000397080_2126835787_n

 

 



Povestea din tine…

DSCF7367

E o poveste ca oricare,

ar spune restul lumii, nu?

Dar nu-i aşa…

Te-aş întreba…

Vreo amintire ce te doare?

Vreo bucurie rătăcită?

Vreun amănunt, ca drept scăpare?

De câte ori îţi răsfoieşti,

prin inimă, pagini de viaţă,

tu le cuprinzi, le aranjezi,

şi-apoi, rămân în tine,

mereu, o carte de poveşti

cu-acelaşi titlu: VIAŢĂ!

Las’ că e bine!

Poate că ai călătorit mult mai puţin,

decât nădejdile-cascadă,

speranţe în buchet de clipe,

ce stau într-una, nesfârşite,

să le trăieşti la infinit,

Cât sufletul îţi e senin.

Toate trăirile au fost şi-or fi, binevenite.

La început, ai fost copil,

şi mai târziu, ai înflorit,

în seri de îndoieli sau cine ştie,

liniştite.

Apoi ai înţeles răceala lumii,

singurătatea dorinţei tale uneori,

printre privirile discrete ale lunii…

Ca fiecare, te-ai şi îndrăgostit,

Şi tot aşa, alt început,

în urma câte unui banal sfârşit.

Îţi place să fii propria ta carte,

îţi place să fii zilnic o poveste,

Câte ai de vorbit cu-al tău destin…

Urăşti să vezi în jurul tău venin,

urăşti să te constaţi caz izolat,

de bunătate şi de toleranţă.

Urăşti până şi-această discrepanţă…

 

Faci ochii roată şi vezi mii de zâmbete,

e adevărat, unele sunt sincere-n priviri,

Dar ceva te îndeamnă, totuşi să urăşti:

e o realitate: multe-s măşti!

Poate şi ăsta e magnetul trăitului prin amintiri…

Povestea sufletului tău,

are foi multe şi e lungă,

ţi-am spus şi acum două-trei poeme,

să nu cumva să laşi vreun semn de carte,

fii cea mai bună prietenă a ta,

asta da parte!

Ce volum mare ar ieşi din tine,

să strige către strigătele păsări,

CITIŢI-MĂ şi dincolo de priviri,

să mă păstrez frumoasă-n voi, ca amintiri!

Nu-mi îndoiţi coperţile tablou,

şi nici ce scrie înăuntru, acum…

E tot ce am mai bun:

Un suflet, drept ecou.

De acelaşi autor citeşte şi SEMNUL DE CARTE DIN SUFLETUL TĂU

AUTOR: ADRIAN MELICOVICI @DREPTURILE REZERVATE, ITALIA, 2015

%d blogeri au apreciat asta: