RSS Feed

Uriașul 160 de la Moreni e gata să „erupă” și în Italia printr-un nou roman de-al meu

Posted on

sonda-in-flacari-la-moreni

Acestea sunt fragmente din romanul SECRETUL FOCULUI- URIAȘUL 160 la care scriu în prezent. Povestea este inspirată dintr-un fapt real, petrecut între anii 1929- 1932, când pe platoul din Ţuicani, Moreni, a izbucnit cel mai mare incendiu industrial al lumii. Copierea acestor texte este interzisă şi protejată de Legea Drepturilor de Autor.

OKLAHOMA, SUA, PERIOADA INTERBELICĂ

Myron începuse ceva plin de riscuri pentru o meserie. Căci era una neobişnuită din care trebuia să-şi asigure nu numai existenţa dar şi supravieţuirea. Inginerul american ştia deja să aducă speranţele în inima oamenilor speriaţi de flărările nimicitoare şi nu rareori, îl vedeai ieşind printre ruinele arzânde cu câte un copil speriat în braţe. Devenise un salvator providenţial în zona lui şi de fapt, de la mii de kilometri distanţă era solicitat fiind singurul pionier al acelui moment în stingerea incendiilor de pe câmpurile petroliere.

Acum, el se odihnea relaxat la marginea oraşului care tocmai fusese măturat de o tornadă nimicitoare. Tulsa din Oklahoma se afla în Aleea Tornadelor şi în zile senine cerul se întuneca brusc, aducând vârtejul apocaliptic în viaţa şi peste casele tuturor. Şedea cu capul între palme, gânditor, amintindu-şi de ultima dramă pe care nu o mai putuse evita. În zadar se luptase cu focul năprasnic în locuinţa familiei Brown. Cel mai mic dintre copiii celor doi părinţi năpăstuiţi murise ars ca scrumul sub privirile neputincioase ale lui Myron care pentru prima dată nu mai putuse să facă nimic pentru biata fetiţă. Jennifer murise la nici opt ani împliniţi, după ce tornada trecuse luând cu ea tot ce le era mai drag.

Deodată, un glas de copil se auzi lângă el:
– Bună ziua, domnule Myron.
Inginerul întoarse privirile şi zări un chip cunoscut. Era Catherine, fata unui vecin, care se mândrea tare mult cu ultima pălărie cumpărată de tatăl ei la ultimul bal.
– Hei, micuţo, da’ mândră te mai ţii cu pălăria aia. Îţi place.
– Da, domnule Myron.
– Şi, o porţi aşa..mereu? Nu ţi-e cald cu ea?
– Nu, domnule Myron. Tata spune că indiferent cum e vremea, trebuie să facem ce ne place şi ce trebuie.
Myron privi uimit către micuţa de lângă el şi încercă să înţeleagă vorbele ei cu tâlc.
– Cathy, se pare că Will te educă bine. Spune-mi, ştii să citeşti?
– Da, domnule Myron. Doar am 9 ani, nu credeţi că de acum sunt măricică?
Din nou Myron o privi uluit şi se delectă nevoie mare când o văzu pe Catherine cum face o reverenţă şi o zbugheşte către casă înapoi.
– La revedere, domnule Myron.
– Cu bine, micuţo. Apoi adăugă: măcar nu mi-a citit şi mie ce scrie în ziarul ăsta.
Ţinea în mână un ziar îngălbenit de vreme, găsit într-un colţ al curţii. Era unul englezesc şi deci de pe Vechiul Continent. Sus, cu litere de o şchioapă, scria clar: INCENDIUL DE LA MORENI, ANUL 1911. Apoi, citi şi subtitlul şi se scărpină după creştetul capului murmurând:
– E mult de atunci.  Cine ştie, poate că vremea focurilor veşnice nu a trecut. La urma urmei, am nevoie şi de bani, nu numai de faimă.

Moreni era o comună din România, aparţinând regiunii Ploieşti pe atunci. După ce se folosiseră de păcura găsită ca să ungă oiştile de la căruţe, pe vremea când acolo era doar un sat numit Moarile, localnicii înţeleseseră într-un târziu că aurul negru izvorăşte chiar sub picioarele lor. Dar Myron nu ştia decât tardiv despre toate acestea. Doar se mira cum de ajunsese acea hârtie în ograda lui de la ţară şi privind cerul senin, se lăsă tacticos în balansoar, trăgându-şi pălăria peste faţă. După câteva secunde, cum stătea el aşa tolănit, îndreptă arătătorul către pălărie şi o împinse în sus, descoperindu-şi ochii:
– E senin şi ok. Ia vezi, poate îmi faci vreo surpriză, adăugă el, adresându-se Creatorului. Nu apucă însă bine să rostească aceste cuvinte că se porni un vânt puternic dintr-o dată. Caii se învârteau în cerc bătând ameninţător cu copitele şi nechezând speriaţi în ţarc iar vitele făceau un vacarm de nedescris. Myron îşi făcu mâinile streaşină şi privi către orizont cu luare aminte. Nu văzu însă nimic suspect. Animalele se liniştiră şi ele. Nu era încă vremea unei alte tornade, ar fi fost prea de tot.

COMUNA MORENI ( MOARILE ), PLATOUL ȚUICANI, ROMÂNIA, PERIOADA INTERBELICĂ 

“Caleaşca închiriată de Myron şerpuia de acum printre colinele satului neştiut. Caii ştiau drumul pe de rost, birjarul nu trebuia să-i îndrume cu biciul de obicei. Dar acum, superbele animale, pe care nea Jan le îngrijea de câţiva ani cu maximă atenţie, se opriră brusc, adulmecând cu nările aerul tot mai cald.
– Dii mă, ce v-aţi oprit aşa? se miră birjarul doar smucind de căpăstru, fără să-i izbească.
– Hey, man, what hapennes? întrebă Myron, surprins şi el.
– Ce zice mă americanu’? se interesă Jan îndreptându-şi privirea spre Fane. Zi, mă, odată, că nu vreau să înnoptăm în mijlocul drumului.
– Hoo, bre’, stai să mă concentrez, să înţeleg ce spune, răspunse Fane la rându-i. El era ” ăla şcolit”, de prin partea locului şi cunoştea ceva engleză. Odată cu aflarea veştii că vor avea oaspeţi din America, îşi frecase mâinile la acel moment de bucurie: dolarii erau buni, pe criza care tocmai împânzise lumea. Fane era un tip care încerca să pară diferit de restul sătenilor, însă nu reuşea deseori. Tot lapte cu mămăligă şi brânză mânca seara adunat cu nevasta şi copiii în jurul unui castron imens, de unde fiecare apuc flămând, pînă când nu mai rămânea nimic pe fundul vasului. Mai nou, avuseseră bucuria să gătească o raţă sălbatică, pe care aproape că o prinsese din zbor când aceasta se prăvălise din văzduh, în preajma gigantului.
– Întreabă că ce s-a întâmplat, mnoa.
– Păi explică-i că animalele aşa fac mereu când ne apropiem de Uriaş. Na, dă-i o gură din asta, făcu celălalt întinzându-i o sticlă. Zi și tu că-i face bine pentru ce urmează.

– Ia mă, americanule.

Myron se uită lung și zâmbi. Apoi luă repede o înghițitură. Pe neașteptate-i dădură lacrimile.

– Good. Very good. Wisky…

– Ce wisky mă omule, e țuică bă, țuică făcută la cazan, râse Fane făcând cu ochiul.
Jan coborî şi mângâie caii începând să le vorbească precum unor oameni. Unul din ei, cel alb, scutură din cap şi bătu cu copitele în pământ. Un nor de praf se ridică deodată din această pricină iar Myron tuşi înnecat. Nu mai plouase de luni bune.
– Ok, ok! murmură el, încercând să pară că înţelege şi fără prea multe cuvinte ce se petrece.
Jan se sui din nou în caleaşcă şi deodată, caii o luară la trap, parcă încurajaţi misterios de ultimele cuvinte ale stăpânului
După ce coborâră valea din urmă, căldura crescu şi mai mult.
– Mnoa, până aici am putut să vă aduc. De acum, descurcaţi-vă singuri.
Myron îşi luă desaga la spinare şi, însoţit de Fane, porni la drum mai departe. Îşi şterse fruntea de sudoare.
– Water?
– Yes, thank you.
Fane ştia că americanului i se făcuse sete şi-i dădu bidonul. Kinley îl ridică deasupra gurii şi bău cu sete, îndelung. I se păru foarte bună.
– Ştiu că e apă bună, zise Fane, fără să-l mai întrebe ceva. Noi avem aici şi izvoare cu apa care iese parcă în ciuda petrolului, odată cu el, din pământ.

Myron se uită îndelung către un punct fix. Un punct care îl deruta cumva, pe măsură ce se apropia de el. Când se apropie, aproape că rămase mut. Pur şi simplu înlemnise. Crezuse că va vedea un foc obişnuit, pe care-l va stinge după câteva ore şi când colo, descoperea de ce recompensa e atât de mare. Nu, nu mai exista nicio sondă 160. Turla fusese azvârlită până la cer, în ziua marii urgii. Măsura cu privirea din pământ şi până către necuprinsul care acum devenise roşiatic. Nu, nu putea fi adevărat. Zgomotul devenea şi el tot mai puternic iar la un moment dat, Fane îi strigă direct în ureche:
– Opreşte-te breee…nu ne mai putem apropia. Ardem de vii.
– What? strigă şi Myron, neînţelegând.
” Whatu’ mătii”, îşi zise Fane în gând.
– Murim băăă, aia îţi spun. Dead.
– A, ok, ok. Home.
– Acasă, păi acasă vreau să te şi duc omule, de ăsta te ocupi după ce îţi faci planul.
Dar Myron nu mai asculta.
– Wait!
– Să aştept…bine, dacă te prăjeşti să nu zici că nu te-am avertizat.
Myron Kinley văzuse multe la viaţa lui. Flăcările aproape că-i deveniseră prietene. Dar acum, părea descumpănit. Nu putea să creadă că ochii săi văd aşa ceva. Uriaşul care se înălţa în faţa lui, era dincolo de tot ce îşi imaginase. Deodată, cerul se înroşi şi mai tare. Vântul începuse să bată cu putere şi se auziră ţipete de pretutindeni. Flăcările, se înălţară în acea clipă şi mai sus, la peste o mie de metri înălţime. Ai fi zis că e iadul pământean. Focul devenise din acea zi “gigantul de la 160″. Femei şi copii ţipau deopotrivă, în vreme ce câţiva bărbaţi, imprudenţi, căzură seceraţi de căldură. Myron se repezi spre unul dintre ei şi îl luă repede în cârcă, fugind înapoi. Ceva îl izbi peste frunte cu putere. Era o raţă sălbatică, secerată şi ea de focul mistuitor. Ai fi spus că a căzut gata friptă la pământ, cum spunea Topârceanu. Americanul izbuti să se ferească de propria-i dramă şi mai privi odată către gigantul de flăcări. Nu, aşa ceva nu credea să vadă vreodată, darămite să-l mai şi stingă.
Ochii săi rămăseseră ţintuiţi spre uriaşul de la 160, în vreme ce tot mai gânditor, murmura grav:
– Dumnezeule Mare şi Atotputernic… ”

Autor text ADRIAN MELICOVICI

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: