RSS Feed

Templul de lanţuri

05_big
Să te închini frumosului din fiinţa ta…ce mai perspectivă de noi trăiri…de parcă noul imn al sufletelor ar trebui intonat ca o speranţă de viaţă cândva pierdută şi astăzi sau pentru viitor, regăsită. Ştim noi oamenii câte gratii vizibile şi invizibile ne pot face unici? De ce? Pentru că în spatele lor, cu mâinile încleştate a voinţă şi sentiment, suntem toţi, cel puţin o singură dată în efemera noastră existenţă. Este tabloul unei lumi obişnuite să existe la rându-i să se schimbe necontenit. Hai să numărăm aşa, aiurea, doar ca să ne aflăm în treabă, chipurile pe care le întâlnim absolut întâmplător. Dacă mergem zilnic pe acelaşi drum, o mare parte din aceleaşi chipuri pot apărea în faţa privirilor noastre la început absente şi apoi, obişnuite cu revederea fiinţelor necunoscute. Şi iar vom putea spune că în orice viaţă de om, nimic nu mai este întâmplător. Astăzi ştii ce vrei, ce faci dar în fiecare zi de „mâine”, neprevăzutul poate deveni într-o singură secundă cel mai talentat „regizor” al viitorului apropiat sau mai îndepărtat.

El n-a ştiut. După o iarnă grea în România, la Ploieşti deja se vedeau copacii uşor înverziţi ai unei primăveri care se lăsase aşteptată. Forme de flori şi fire de iarbă proaspătă se încrucişau într-un peisaj urban tare plăcut, cum numai în oraşul prahovean puteai întâlni. Parcă toată lumea prinsese dor de viaţă şi din toate direcţiile, vedeai siluete peste siluete de trecători grăbiţi să ajungă fiecare în câte un loc. În faţa magazinului „Omnia”, un tânăr, cel care „n-a ştiut” adică, îşi îndesase mâinile în buzunarele largi ale unei perechi de jeans aduşi de cineva „pe sub mână”. Nu erau ce şi-ar fi dorit dar nici aceştia nu puteau fi refuzaţi. În 1982, cine avea blue jeans cu marca originală, era om mare chiar în faţa unora. Aşa se purtau atunci tinerii. Ba chiar şi pantalonii de velură „raiată” impresionau. Societatea românească nu ştia încă despre normalul lumii civilizate. Totul era „pe sub mână”, mai de calitate, până şi muzica. Cei care înregistrau contra cost noutăţile pentru românii dornici de tot ce e bun, erau foarte bine văzuţi. Dacă un disc „Electrecord” mai găseai prin magazine, cu muzica românească preferată, în schimb un „Queen” sau „Phoenix” mai ales, erau tare greu de făcut rost. Dar românii se descurcau. Magnetofoanele Mayak, Tesla, Khastan sau Rostov, erau la mare cinste pe rafturi.
Oamenii vroiau de toate şi credeau încă ceva cumplit: Că ce fac rost mulţi dintre ei pentru acasă, e o izbândă. În alte lumi europene, era ceva normal. Şi da, normal era şi să trăieşti liber cu sentimentele tale nu neapărat impuse de părinţi. Tânărul nostru, muncitor şi prin urmare salariat, se tot gândea la stresul maxim în care era nevoit să trăiască. El nu vroia ca alţii doar să stea la cozi pentru o pungă cu „tacâmuri” ori mai multă pâine, necartelată. Nu! El îşi dorea doar ca dragostea lui pentru partenera de viaţă şi chiar iubirea acesteia, să-i fie lăsată în pace. Amândoi doreau asta. Făcuseră nuntă, copii, aveau serviciu şi trăiau liniştiţi, în cenuşiul acelor ani ai comunismului dar senin pentru că totuşi, nici măcar dictatura nu le interzisese să fie împreună.

Însă părinţii fetei deveniseră demonii unei căsnicii care nu le aparţinea. În loc să se bucure unul de altul, cei doi doi tineri deveneau străini în faţa unui fapt tot mai evident: El nu era domnule de viţă nobilă. Nu avea „statut”. Ce căuta fata lor cu individul ăsta? Ei o iubeau, îi doreau binele. Şi parcă prea era brunet. Ce dacă acum e şi un copil la mijloc, e fata lor, ei au făcut-o şi deci este „proprietatea” lor. A, ce chestie. Are băiatul serviciu. Da, dar nu e inginer sau măcar subinginer, gândeau părinţii fetei. E un ratat. Şi prin urmare, fata i-a făcut de râs cu „ăsta”.
Pe ginerele lor nu au ştiut niciodată să îl cunoască cu adevărat. Îl priveau doar prin prisma salopetei şi a mâinilor sale muncite. Nici măcar nu s-au ostenit să vadă ce se află dincolo de privirea lui totuşi blândă deşi uneori, părea înfiorător de fixă. Şi aşa, au ajuns să mocnească toate gândurile negre în mintea lui. În ziua aceea ieşise singur prin centrul Ploieştiului ca să respire aerul noului anotimp. Absolut fără să-şi dea seama, a ajuns la Galerii şi i s-a întâmplat ceva care nu i-a plăcut: Un chip de bărbat mai în vârstă semăna izbitor cu al socrului. Culmea, acesta s-a apropiat de el iar tânărul a văzut negru în faţa ochilor.
– Îmi puteţi spune cum pot ajunge la Hale? Nu sunt din localitate, rosti bătrânul după ce-l salută.
Doamne! Omul ăsta era altcineva. Îi cerea să-l ajute cu o informaţie nu să-i lase fata singură şi să-şi destrame familia. Obsesia amestecului părintesc exagerat îl urmărea oriunde se ducea. Deodată, un glas de femeie se auzi răspunzând:
– În direcţia aceea trebuie să o luaţi, puteţi traversa chiar aici, aproape.
Tânărul rămase mut de uimire. Cea care răspunsese în locul său era chiar frumoasa lui soţie. Îl căuta ştiind pe unde-şi face veacul. Şi mai ştia că el nu are nicio vină pentru răutatea şi amestecul părinţilor ei. Se iubeau simplu, reciproc şi pentru totdeauna.
Băiatul o privi fericit şi dintr-o dată uită de toate relele lumii.
– Hai, ia-mă de mână, au rămas ai mei cu copilul. Hai, măi blue jeans „Rifle”, adăugă ea veselă. Lasă că ai să-i „omori” mai târziu. Şi mie îmi vine să-i strâng de gât dar…au părţile lor bune. Noi doi să ne iubim, restul ce mai contează?

El o luă într-adevăr de mână şi aproape ca şi-n prima zi, se plimbară de-a lungul aleii până în dreptul Gării. Dacă nu ar fi fost atâta dragoste în inima lui pentru ea, poate că lucrurile s-ar fi transformat în ceva şi mai rău. Coşmarul sufletului său era mereu cuminţit de ceea ce simţea pentru ea. Oricum viaţa lui era legată la propriu de multe obstacole. Dar să nu îţi poţi iubi soţia în pace şi linişte din cauza unor prejudecăţi părinteşti, era poate cel mai rău lucru. Să ai familia dorită, siguranţa zilei de mâine şi să fii mereu jignit fie şi indirect că nu eşti om cu studii superioare deci nu meriţi fericirea, este cea mai mare suferinţă a unei inimi uneori.

Se simţea prins mereu la jumătate, legat din toate direcţiile. Iubea şi era iubit dar nu erau lăsaţi să se iubească. Cine ştie câţi oameni nu ar dori câte ceva şi se simt tot aşa, legaţi de mâini şi de picioare, măcar pentru un timp. Este enervant să te izbeşti de neputinţă dar poate deveni captivant dacă scopul e unul nobil. Bărbatul nostru de la Ploieşti se credea vizionar dar asta o păstra numai pentru el. În acea zi de sâmbătă, el gândea aşa, strângând cu afecţiune mâna soţiei:
” Eu vreau ca mâine să nu mai plouă. Nici poimâine. Să fie mereu soare ca astăzi. Eu vreau să nu mai aud niciun reproş din partea nimănui. Dar fiecare are ceva de zis, chiar şi degeaba. Tu, poate vrei ceva la rândul tău. Vrei un salariu mai mare. Poate vrei să îţi muţi balconul de la sufragerie în dreptul bucătăriei, ha. Iar nu poţi. Niciodată nu suntem liberi cu adevărat să facem ceea ce ne dorim. Mereu există câte o piedică. Şi totuşi, eu merg cu jumătatea vieţii mele pe acest trotuar deja acoperit de mugurii acestor copaci. Ăia mi-au zis că nu-s inginer deci demn de atenţia lor. Dar nu mi-au citit niciodată poeziile. Nu au vrut niciodată să înţeleagă sau să asculte ce am de spus şi eu şi poate că frumos. Îmi vine să-i omor şi poate chiar o voi face. Doamne fereşte, ce gânduri am! Bine, nu am să-i omor. Am să-i mai oftic încă puţin cu suferinţa mea. Nu le pot iubi fata şi nu am dreptul să-i fiu soţ? Vor să îmi lege dorinţele?” Dintr-o dată se înfurie şi spuse cu glas tare, speriind-o şi pe ea:
– Atunci prefer să scap lumea de ei şi să devin liber în „templul” meu de lanţuri!

Aţi citit primul capitol din viitorul meu roman. Singurul care rămâne publicat integral până la apariţia cărţii. Copyright@2014

Autor, Adrian Melicovici

Drepturile de autor sunt rezervate conform legii

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: