RSS Feed

ÎMBRĂȚIȘAREA LACRIMILOR – de Adrian Melicovici

ÎMBRĂȚIȘAREA LACRIMILOR – de Adrian Melicovici

2368370319_3155226c33_b

Să mă scald
în primăvara ultimului cuvânt
Ar fi ca și cum m-aș despărți
de cea mai frumoasă ploaie.
Ăsta da legământ: să nu uiți
Ultimele cuvinte de mamă grijulie,
sub răsuflări târzii și tot mai rare.
Și-aș mai sta,
cât ai respira,
și-aș mai ști,
vremuri de nevinovăție,
când ne creșteai obraznici și copii.
Și ne-am făcut toți mari și credem noi, tari.
Puterea zilei de ieri s-a transformat
În clipele acelorași plânsete de copii.
Vreau îmbrățișarea ta măicuță,
vreau să mă cerți cât greșesc,
vreau să vorbești tu cu resemnarea,
și cu cel ce l-ai născut în numele vieții.
Oare câte mame ce nu mai sunt cunosc
suferința celor ce-i privesc dintre îngerii aștrilor?
Oare câte cruci trebuie să mai purtăm
În suflete de oameni la fel, oricât am avea,
oricât am da,
oricât am cere?
Dacă aș avea puterea puterilor,
aș spune fiecărei mame, fiecărui tată,
ce nu mai sunt,
să zâmbească încrezători în nopțile viselor
Iar părinților care încă mai trăiesc,
le-aș cere să nu moară vreodată.
Pași printre grădini de suspine se aud
în fiecare secundă a timpului, parcă ciudat renăscut.
Șoapte și inimi se luptă cu jurămintele vremelnice
În vreme ce pe la colțuri stau urâții lumii
Să îți împiedice fericirea.
În timp ce dincolo de măștile unora,
Se ascund sfaturile de care nu ai nevoie
Pentru că nu-i așa, fie în cer sau trăind,
nimeni nu îți va spune adevărul ca propriul părinte.
Iar calea, ah, Calea, vine de departe,
din puteri mai presus decât orice cuvânt sau putință.
Se numește credință.
Amintirea vieții oricui,
avute cândva sau undeva,
Este motivul pentru care fiecare destin
Te-ar aștepta:
Să fii tu, să crezi în tine,
să spui că de azi și acum,
din nou îți vei aparține.
Vezi că răii pământului nu te vor înțelege niciodată.
Ai grijă să afli că până și pe obrajii furioși
Pot curge iar și iar, lacrimi de rouă.
Ai văzut? Iar e răsărit.
Scriem cumva precum copilul din noi,
în aduceri aminte de alte ploi,
despre ce ne dorim și alții nu ne doresc.
Singurul verdict poate fi ceresc.
Mă umblu cu priviri de căutare
Negăsindu-mă nicicum printre atâtea îndoieli,
Întrebându-mă de mine:
Unde ești, oare?
Și m-am descoperit puternic
În adevărul inimii mele.
Și m-am știut neînvins
Sub atâta adevăr necuprins.
Și am fugit în brațele mamei ca altădată
Să-mi citească mereu o ultimă poveste
și-n loc de file îngălbenite
am găsit umbre nerostite.
Era și a mea printre ele…
Iertați-mă, că doar vedeți și voi,
nici versuri nu mai știu să scriu
Dar știți ceva,
sub cea mai frumoasă îmbrățișare de lacrimi,
de azi, am învățat ce…cum și pentru cine să fiu…
Autor: Adrian Melicovici. DREPTURILE SUNT REZERVATE
copyright@2016

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: