RSS Feed

„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

Posted on
„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

646x404

 

Fragment din romanul meu în curs de apariție. Inspirat dintr-un fapt real de acum 37 de ani din România și cine știe, poate că și din situații asemănătoare ale prezentului. Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

„Haideți și râdeți de mine timpuri rele ale prezentului…și trecutului, mai nou ale viitorului…haideți, veniți, aduceți cu voi ironia și neînțelegerea, răutatea și ura, că dacă nu voi mai fi eu vreodată, voi credeți că lumea o să fie așa cum trebuie, frumoasă și fără de păcate…Veniți, sunt aici, de când vă așteptam la prima mea condamnare…pentru ce să mai zâmbesc? O faceți voi în locul meu și râdeți în hohote de suferința și nefericirea că m-am trădat întâi de toate pe mine dar niciodată pe ceilalți! Eu mi-am luat responsabilitatea destinului în mâini nu am făcut legăminte deșarte. Cât a mai rămas până la ultima și cea mai fericită clipă a vieții mele? Stați…vă văd așa fericite…ce de chipuri mulțumite că au știut să mă pedepsească și să îmi aducă cred ele, suferință. Da, știu, unii au obiceiul să facă rău altora pentru a-și răzbuna propriul trecut. Din propria mea vină v-ați găsit vinovatul pentru tot ce n-ați avut și reușit voi. E ușor să distrugi sufletul unui om dar e greu să înțelegeți că libertatea mea, e mult mai mare ca a voastră…Șușotiți timpurilor pe la spatele meu dar eu nu vă mai aud. Ați pierdut demult bătălia cu sinceritatea și puterea pe care o am acum. De fapt, voi v-ați pierdut pentru că ați permis lașitatea, minciuna. Oamenii aceia răi, ziceau că sunt sărac și uite de aceea am trăit cu impresia că fără ei pot schimba lumea. Dar nu au făcut nimic ca să mă lase să dovedesc că nu e deloc așa. Iar aici, între lanțurile acestea, mi-e mai bine decât în fața trădării.
Se ridică anevoios ca să caute o biată bucată de hârtie. Pentru el era importantă, căci acolo era sinceritatea lui și cea mai frumoasă întrebare. Doamne cât crezuse în fericirea care va fi doar pentru că a putut răspunde cu bucurie la ceea ce își dorise de la început. Bâjbâia prin întuneric și nu găsi ceea ce căuta. În foaia aceea galbenă se aflau cuvinte scrise de el, chiar atunci, în noaptea când fusese întrebat. Erau parte din averea lui sufletească devenită prea repede o amintire dureroasă și imposibil de suportat. Așa că a mai avut puterea să se bucure atunci când i s-a spus că zilele sale sunt numărate. A fost ultima oară când a râs tare și zgomotos, spunându-le călăilor săi:
– Voi vă vindeți pe un pachet de Carpați sau pe ce vă bucură de moment. Sunteți naivi! Eu nu voi putea fi vândut nici acum și nici după ce îmi veți curma viața!
– Stai jos deșteptule, îl repezise unul din gardieni. Ține-ți gura aia.
– Când nu mai ai nimic de pierdut, degeaba mai taci, analfabetule, se răsti deținutul groaznicei închisori și al vieții. Apoi râse iar.
Amintirea aceasta îl făcu să se mai liniștească puțin. Într-un fel, paznicii închisorii aveau dreptate prin comportamentul lor: Nu oricine e capabil să înțeleagă inutilitatea propriilor greșeli. Ei greșeau mai mult decât el, crezându-se norocoși ai vieții doar pentru că își puteau permite mai mult decât alții. Și pentru că le-a spus adevărul, s-au simțit jigniți. Unul i-a dat brânci și atunci s-a rostogolit în râsetele celorlalți. Altul l-a apucat de lanțurile care-i țineau mâinile imobilizate și a tras de ele cu toată forța, ca să-l chinuie și mai tare. Dar el nu mai simțea nimic. Sângele îi țâșnise de la încheietura mâinilor și deodată simți cum cineva îi răstoarnă ditamai găleata metalică de apă peste cap.
-Lasă-l mă’ că ne prinde șefu’, și-așa ca mâine va fi istorie.
Istorie? Se întrebă și el ce poate însemna asta. Care istorie de viață merită reținută mai mult? Avea o istorie frumoasă, la rându-i, curmată de alții după ceva vreme. În timp ce încă mai căuta bilețelul cu întrebarea primită i se derulau imagini peste imagini…prima privire…prima îmbrățișare…primul sărut, primele clipe frumoase petrecute împreună și toate poveștile ce ea i le mărturisea în cea mai frumoasă tinerețe. Apoi chipul i se întunecă mai tare decât ultima noapte a urgiei. Auzea reproșuri și vedea chipul unor oameni care nu îl considerau demn de iubirea lui.

Toată căsnicia lui se transformase într-un coșmar al destinului. De ce nu pot fi doi oameni împreună liniștiți, fără să se amestece alții? De ce aduce bogăția mulțumire lacomilor lumii? De ce a trebuit ca copilul acela nevinovat să sufere fără motiv? Avea din ce să își câștige existența. Ea, la fel. De ce un perete în plus sau o casă impunătoare ar aduce mai multă iubire? Ei o aveau deja pe a lor. De ce cunoscuți, părinți sau rude, vedeau marea împlinire doar în câțiva ani de facultate făcuți ori în funcția cuiva? În groapă plecăm cu ce avem în inimă nu cu băgăcioasa lume sau cu averile. Iar când două persoane trag în aceeași direcție, oricât de greu le-ar fi la început, tot vor izbuti.

Toți oamenii de pe pământ au dorințele lor și oare câtora dintre ei le-ar place să se amestece în viața lor materialismul și străinii sau chiar apropiații?
Lui nu-i mai păsa. Se eliberase prin faptele sale criminale condamnându-se pe el. Oamenii aceia acum nu mai existau, el le grăbise sfârșitul în cel mai puternic acces de furie. Abia după ce i-a văzut că nu mai mișcă și-a dat seama că pe el însuși s-a ucis. Ar fi capabilă judecata morală să-i înțeleagă disperarea de atunci? Care judecător ar fi îndrăznit să spună „Da, domnule, omul a fost adus în starea asta, a fost provocat, nu aș fi vrut să fiu în locul său mai înainte. Și acum, nici atât. Oricum trebuie pedepsit că doar a ucis trei oameni, oricât ar fi fost de răi”.
Pe drumul existenței noastre, căutăm răspunsuri și soluții. Cum să supraviețuim? Cum să izbutim o viață mai frumoasă? Cum să primim ce ne dorim dacă noi nu știm să oferim necondiționat? Tânărul din Ploiești gândea și nu mai putea lăcrima. Se enervase căutând foaia de hârtie și din nou se împiedică în lanțurile care-i ținteau picioarele. Se întâmplă ceva. Îi trecu niște gânduri prin minte și spuse grav:
– Eu măcar îmi văd lanțurile, știu ce și cine mă leagă. Voi, oameni din afara zidurilor unde sunt încarcerat, nu le vedeți. Și le simțiți deseori mai dureros decât mine.
În clipa aceea, vrând să își tragă cumva picioarele, simți ceva. Pierdută cine știe de când, foaia mult căutată de hârtie, se făcu simțită. I se lipise de picior și abia acum descoperise. Scoase un chibrit primit pe ascuns și îl aprinse. Apoi citi cu voce tare ce îl întrebase ea la început: „Crezi că pot face parte din planurile tale de viitor ca să nu îmi fac degeaba iluzii?”. Răspunsul fusese „Da”. Iar acum, după întâmplările care s-au petrecut, totul devenise cu adevărat o iluzie. Viitorul nu avea să mai existe. Și din acea secundă, el a încetat să mai zâmbească vreodată. Nici nu ar mai fi avut de ce și nici timp. Îi mai rămăsese doar pocăința de pe urmă laolaltă cu dragostea sa și cu resemnarea că a greșit când a judecat pe alții și a trecut la fapte.

Fragment din romanul în curs de apariție al autorului Adrian Melicovici Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: