RSS Feed

Despre romanul meu „Lanțuri”, o poveste reală românească și sfâșietoare

Despre romanul meu „Lanțuri”, o poveste reală românească și sfâșietoare

UPDATE, 4 NOIEMBRIE 2016: Lansarea cărții la penitenciarul Mărgineni din România, a fost un succes neașteptat, mulțumesc organizatorilor instituției.

IMAGINI ALE PRESEI TELEVIZATE DESPRE LANSAREA ROMANULUI „LANȚURI”:

14169610_1128200593939813_995238472_n

Adrian Melicovici, autorul romanului LANTURI

Notă introductivă: Vă trebuie, recunosc, timp și concentrare să citiți nu doar cartea mea, a șaptea publicată. Romanul „Lanțuri” va fi lansat oficial pe data de 13 octombrie la Penitenciarul Mărgineni, jud. Dâmbovița, începând cu ora 10 dimineața. Mi-aș dori să fie de față Ana Blandiana, cea care l-a apreciat pe noul meu și experimentat prieten, scriitorul Ștefan Dumitrescu, va fi de față și psihologul personajului cărții care va sosi din Spania unde trăiește acum. Mulți amici simpli au zis că romanul „Lanțuri”, poveste reală din Ploiești, anul 1979, poate fi bun de ecranizat sau de pus în scenă. Mai e însă mult până departe. Adrian Melicovici

14680682_1169963353096870_2152116618188441803_n

Imagini din timpul lansării ulterioare acestui articol updatat. Sursa: http://www.incomod-media.ro

Bunul meu prieten Marin Mogoș, el însuși personaj al cărții pe care am scris-o și publicat-o acum câteva săptămâni, a purtat blestemul unui legământ. Mă rog, nu l-aș numi chiar așa ci mai degrabă o sarcină nobilă pentru că și-a asumat răspunderea morală să o aducă la îndeplinire pentru noi toți, societatea civilă.
Romanul meu, ca de obicei inspirat din fapte reale, are acum un procent de adevăr care conform mărturiilor și dovezilor, umane sau olografe, se apropie de 100%. Este însă adevărul TUTUROR dacă ar fi să reconsiderăm culpa personajului principal, un criminal odios într-o noapte de pomină și un soț plus tată excelent ca familist.
Acest personaj principal, condamnat la moarte cu executare prin împușcare la momentul anului 1979, a scris un soi de jurnal care se află în posesia mea. Repet: În posesia mea, aici, pe birou, lângă computer, în Italia, unde trăiesc. Proprietatea de drept a mărturiei scriptice aparține însă Educatorului, personaj în viață, psihologul lui Virgiliu, condamnatul cu pricina. El va fi prezent la lansarea oficială a cărții din România.
Virgiliu a ucis trei oameni ca să facă lumea mai bună, credea el. Trei membri ai familiei și-au găsit sfârșitul sub loviturile năprasnice ale unui toporaș de bucătărie, sub impulsul răzbunării. Ceaușescu nu a admis grațierea de la pedeapsa capitală. Până aici vorbim despre un ticălos al societății de atunci, cum a fost considerat. Gestul său are însă, așa cum am scris și în carte, corespondent în cauzalitate. Mesajele cărții, sustrase din mărturiile deținutului, duc la cel puțin trei concluzii: 1. Nimeni nu are dreptul să își facă dreptate singur. 2. Nimeni nu are dreptul să se amestece în relația de familie a altuia. 3. Societatea civilă, de atunci, în cazul nostru, are vina ei, poate mai mare ca a deținutului, datorită lipsei măsurilor necesare de prevenție ori educație civică.
Povestea deținutului Virgiliu, al cărui nume este redat REAL în carte, devine sfâșietoare când o cunoști. Înainte să facă victime, încălcând legea și morala umană, a fost el însuși o victimă a propriului destin, din naștere, apoi copilărie, pe urmă adolescență și așa mai departe. Cum a ajuns el să ucidă acele suflete și despre cine e vorba, o puteți afla ca cititori din carte. Care carte este apărută la Editura Singur din Târgoviște, adică a lui Doru Ștefan Dăncuș. Acest editor nu obosește niciodată, oricâte piedici naturale sau de altă factură i-ar pune viața.
Lanțuri este deci un roman-poveste reală sută la sută. La finele cărții, cititorii pot vedea câteva file scanate și adăugate din jurnalul său original. Noaptea crimei, viața sa din ultimele luni, detenția vremelnică și înlănțuirea la penitenciarul Mărgineni din județul Dâmbovița ca și parte din discuțiile cu Educatorul, sunt redate cât am putut de aproape de adevăr. Inclusiv momentul momentelor și cel din urmă, adică execuția sau mă rog, ziua execuției.
Am purtat telefonic, online, pe skype, pe messenger, pe ce vreți, discuții fără sfârșit cu Educatorul, martorul în viață și psihologul de acum aproape 40 de ani al deținutului și penitenciarului. Interesant este că omul care i-a mângâiat sufletul lui Virgiliu, în timp ce acesta era legat cu lanțuri în formă de T, era foarte tânăr pe atunci. Nici astăzi nu e bătrân, doar rămas cu imaginile de atunci și poate îmbătrânit de povara sufletească purtată peste trei decenii.
Romanul meu „Lanțuri”, poate avea continuitate pentru că întrebările despre noi înșine sunt continue și multe. Toți suntem în „lanțuri”, chiar dacă nu suntem închiși la pușcărie și suntem așa măcar o dată în viață.
Repet, unii spun că povestea e numai bună de pus în scenă, ca film sau teatru. Eu spun altceva: Mai avem mult până să devenim, noi, oamenii, ceea ce ne dorim, pentru o lume mai bună.
Vă redau acum doar scurte fragmente din carte și vă îmbrățișez:
„Liniștea este pretutindeni dacă știm să o căutăm. Din păcate, dezinteresul există din toate timpurile peste tot, indiferent de secolul în care omenirea a existat. Probabil că cititorul poveștii care urmează este curios să afle sau cine știe, va uita această carte într-un raft, undeva dar nu din răutate ci ca să își caute momentul prielnic pentru a lectura tot ceea ce urmează. Ocazia să te redescoperi ca ființă există de asemenea mereu. Prin urmare, fiecare secundă a existenței noastre ne poate aduce bucuria regăsirii cu noi înșine. Sau poate a împăcării. Alteori nici măcar nu ne dăm seama ce impact pot avea unele gesturi controlate dar nu precise. Întâmplarea are și ea rolul său, nedefinit dar important în cronologia timpului care trece sau al zbuciumului omenesc.”
„Pe ginerele lor nu au ştiut niciodată să îl cunoască cu adevărat. Îl priveau doar prin prisma salopetei şi a mâinilor sale muncite.14102054_1276375885728386_1396583506_n

Nici măcar nu s-au ostenit să vadă ce se află dincolo de privirea lui totuşi blândă deşi uneori, părea înfiorător de fixă.”
” Virgiliu Visase simplitatea unui trai normal, așa cum scrie în Biblie dar el nu știa asta. Era doar mulțumit că are o soție frumoasă, un băiețel deștept și până la urmă, o familie. Avea liniștea celui ce nu face rău nimănui și a tatălui responsabil. Ba chiar se simțea interesant când știa că e și cap de familie. Putea să ia decizii și mai mult, să aducă un salariu lunar acasă, din care de bine de rău, se descurca mulțumitor.”
„Se făcu liniște. Nu era ușor să cumperi lapte din altă parte atunci. În 1979, societatea n-avea habar de abundență, nimeni nu avea de unde să aleagă. Mâncai ce găseai la magazin și trăiai cum dicta Partidul. Cui era să-i pese că se poate ajunge la ceartă și chiar mai mult, dintr-un strop de lapte, prelins dintr-o banală sticlă spartă? Lipsurile dădeau valoare multor lucruri care dincolo de graniță, se găseau din plin. Decăderea condiției umane era la ea acasă. Generațiile de mai târziu, din fericire, nu aveau să cunoască asemenea viață. Însă nici lucrurile frumoase care contau, pentru moralitatea unei lumi normale. Fiecare nostalgie adusă de amintiri își are valoarea sau importanța ei. Totuși, să ai dreptul prin lege doar la un litru de lapte pe zi, fără alegere, era una dintre nenumăratele limite de jos la care ajunsese țara. Până la urmă, chiar dacă nu e prea frumoasă, are și stropul de lapte istoria lui.”14081362_1276371712395470_598704784_n

„Cine are dreptul pe lumea aceasta să distrugă fericirea cuiva, oricât de mult l-ar urî? Cine pe cine are dreptul să judece cu adevărat? Omul nu a primit niciodată asemenea sarcină de la Dumnezeu și totuși, se întâmplă dintotdeauna. Ura, dușmănia, invidia, acea răutate nelalocul ei din care se hrănesc mărunții de lângă noi, nu a fost niciodată menirea cuiva. Iar dragostea de părinte, prost înțeleasă, sufocă nu doar libertatea dar și mintea copiilor pe care-i au.”
„Conştiinţa revenise prea târziu în mintea sa. Tot ce mai avea de făcut era să se predea la Miliţie şi să suporte consecinţele. Condamnase prin fapta lui trei oameni la moarte, dar pe el însuşi se condamnase la pierzania totală: A sufletului şi viitorului său între oamenii liberi. Cu ultimele puteri, se spălă pe mâini de sânge. Ciudat, pe hainele sale nu era nicio pată. Apoi merse la sediul oamenilor legii ca să se predea.”
„Educatorul nu știa nici el la ce se gândește deținutul din fața sa. Dar aceasta era una din atribuțiile sale. Să afle, să înțeleagă. Ai fi spus că omul acela, psiholog al condamnaților, criminali sau hoți, e ca împăratul din poveste: Cu un ochi râdea iar cu celălalt plângea. Se bucura că știe să înțeleagă și suferea că nu poate ajuta mai mult, în situații precum cea de față.”
„Se liniști când începu să aștearnă fără să scrie alte gânduri: „Măcar eu pot înțelege cât am greșit. Voi, cei de pe stradă, puteți să vă acoperiți urechile să nu mai auziți relele lumii dar vedeți, aveți lanțuri, ca mine. Le trăiți în libertate. Aveți grijă ce faceți cu libertatea căci eu nu am știut.”
– Voi, ăştia, oamenilor, vedeţi poienile şi astrul zilelor dar nu le ştiţi nici acum valoarea. Habar nu aveţi să respiraţi aerul curat ori să mirosiţi măcar un fir din ăsta. (…) „Toţi aveţi lumina vieţii dar nu ştiţi să o aprindeţi. Voi sunteţi în lanţuri, dincolo de mine. M-aţi legat ca să fiu liber. Da, mă rod fiarele astea dar s-au rupt de mult. Din mine doar ele vor mai rămâne şi atunci, nu le veţi simţi însă vă vor cuprinde. Când ştii să înţelegi timpul atunci poţi deveni prieten şi cu „lanţurile”: În iubire, în munca ta, în speranţele tale, oriunde. Eu n-am ştiut la început, m-am grăbit să am dreptatea mea. Dar câţi nu sunt ca mine?” (…) Culcat pe mozaicul celulei, începu să lovească ușa cu ambele picioaree ca și cum ar fi vrut să o închidă definitiv și pentru toată lumea.
– Nu mai vreau mă, nu mai vreau, mă nu înțelegi că nu mai vreau? Țipa el îndurerat și hohotind de un plâns cum de multă vreme nu mai răsunase pe holurile acelei închisori.
– Ești nebun! I se răspunse.
– Nebun ești tu mă, că nu înțelegi, marș de aici, lasă-mă, lăsați-mă! Vreau durere! Vreau suferință! Vreau Mântuire!”
Credea că bate cineva în grilajul dublu al celulei. Chiar vedea un oaspete cu care deja se obișnuise. Era tot ea, Moartea.
– Ai început să îți iei adio de la toți ceilalți? Virgiliu, cu tine vorbesc.
– Dar tu de ce ai mai venit aici, ca să îmi iei sufletul? Ce proastă ești, Moarte! Păi este deja mort, ahaha…mai ai de luat doar un corp, ai înțeles?
– Se va întâmpla și asta.
– Și ce crezi că poți face cu corpul meu? Toți ajungem țărâna din care ne-am zămislit. Mă mir de ce mai exiști, măi Moarte.
Psihologul se îndepărtase fără să mai privească în urmă dar nu pentru că nu avea curaj ci pentru că nu mai rezista nici el presiunii. Mergea ușor, dând impresia că mai mult stă pe loc, cu jurnalul deținutului atent așezat în mapa pe care o purta. Fu nevoit să se oprească pentru că un câine-lup dresat venise dând din coadă. Se băga între picioarele lui apucându-l ușor cu dinții de stofa pantalonului ca și cum i-ar fi reproșat ceva. Animalul se așezase dinaintea psihologului care își lăsă mâna dreaptă pe capul dulăului, întrebându-l încet:
– Ce este, cuțule? Nici tu nu vrei să plece?”

P.S. MĂ PUTEŢI GĂSI ŞI CONTACTA PE PAGINILE ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL  sau LANŢURI  ori pe profilul meu de Facebook

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: