RSS Feed

4 noiembrie, amintire-cumpănă, unică în viața mea. O expediție-proiect românească tot unică

4 noiembrie, amintire-cumpănă, unică în viața mea. O expediție-proiect românească tot unică


NOTĂ INTRODUCTIVĂ:  Poate iar se va găsi vreun superficial să spună că mă laud aici. Nu e deloc așa. Este doar ceea ce îmi voi aminti și spune toată viața mea, fără niciun efect material sau de altă natură. Este strigătul unui român plecat în lume ca să știe, să afle și să nu uite de unde a plecat. Mulțumesc.

Aș fi vrut să scriu despre superba lansare de carte a romanului meu Lanțuri de la Penitenciarul Mărgineni dar e timp. Acum retrăiesc altceva…
Noaptea de 3 spre 4 noiembrie 2012 va rămâne o amintire de neuitat în viața mea. Parcurgeam drumul pe jos de la Târgoviște la Roma în expediția interculturală Speranța Unui Vis, de promovare a imaginii românilor, Târgoviștei, militând astfel împotriva discriminării noastre în Europa, accederea în Spațiul Schengen, împotriva violenței.

100_4212

Pe via del Corso, Roma, la câteva sute de metri de Columna lui Traian

Însă cel mai important obiectiv îl constituia cunoașterea la fața locului a sufletului românesc și acordarea unei încrederi cât mai mari conaționalilor mei. De aici și denumirea expediției interculturale târgoviștene românești, singura din lume de atunci, numită de mine cum am spus mai sus, Speranța Unui Vis.

1395415_537747072985171_1933523767_nConsiliul Local Târgoviște mi-a alocat un sprijin de 3500 euro, solicitați de mine. Trebuia să cer mai mult, ulterior am realizat că am calculat greșit, deci a fost vina mea. Cheltuielile pe echipamente, cazările ca și cele neprevăzute au făcut ca suma să se cam termine la intrarea în Slovenia. Nu eram un globetrotter de meserie ci un scriitor, nici pe departe sănătos tun. Nu am plecat de capul meu în expediție ci cu monitorizare după mine. A cărui mașină mergea înainte câțiva kilometri și mă aștepta apoi făceam o pauză și tot așa el înainte și eu veneam din urmă pe jos sau el înapoi și mă depășea fotografiindu-mă ori filmându-mă. Astfel, pe 9 noiembrie 2012, la ora 10, demaram călătoria, alături de primarul de atunci ca și de prefectul județului Dâmbovița.

Momentul de cumpănă:

La intrarea în Slovenia, mașina monitorizării mai mult mă încurca, nu eu mergeam în ea ci Guzi, actorul-regizor, care era și șofer și prieten și filma, fotografia parcursul meu pe jos. Era un Matiz. Am luat o decizie crucială, la risc: Să renunț la aproape toate proviziile și să înaintez mai departe, cu acei numai 90 de euro rămași în buzunar. Steagul României, trebuia văzut și purtat neapărat până la Columna lui Traian. Am postat zilnic pe Facebook acest parcurs, dând indicații unde mă aflu și pe unde a ajuns expediția, adică eu, de acum singur.

285753_354387077987839_1145292266_nNu a fost ușor să iau acea decizie. A fost o seară tensionată. M-am acoperit cu steagul țării, rupt de vânt și am spus decis: Merg mai departe așa. Nici măcar un rucsac nu aveam. Guzi s-a întors din drum, fără să mai oprească mașina monitorizării care nu mai pornea odată oprită câteva ore. A luat cu el aproape toate proviziile și eu am rămas singur cuc, într-o țară străină, fără bani.
Diaspora s-a mobilizat. Miruna Cășvăneanu, pe atunci la gazetaromaneasca.com a scris despre acel moment și postarea mea numită CÂND LACRIMILE NU MAI ȘTIU SĂ PLÂNGĂ. Diaspora s-a mobilizat. Am fost primit și sprijinit nu cu mult dar suficient. Ambasada noastră de la Ljubliana, Consulatul din Trieste, primarul din Arezzo, câteva comunități de români din Italia, ambasada României la Roma prin Ovidiu Puf și consilierul primăriei Romei, Federico Roca, m-au primit ca pe un șef de stat, nu exagerez. Eram copleșit. Pe 12 decembrie 2012 pătrundeam în Cetatea Eternă pe strada istorică via Flaminia. Presa italiană regională scria despre expediția mea. La Academia di Romania am explicat mai multe, datorită aceleiași Miruna Căjvăneanu. Elena Postelnicu de la Radio România Actualități mi-a luat un interviu pentru Casa Mia tv.

17923_375744395852107_747534135_n

Eu, cu doar o zi înainte de finalizarea expediției. Eram în Prima Porta și vreo 25   kg mai puțin

Așa că data de 4 noiembrie, când am decis să înaintez la sacrificiu, fără nicio asigurare de sprijin, va rămâne mereu în inima mea. Există numeroase imagini v ideo, foto, articole italiene de presă, martori cu sutele ai demersului meu.
Neajutorat niciodată de cei care conduceau județul meu de origine, am izbutit de unul singur să duc proiectul și nu doar expediția Speranța Unui Vis, mai departe în Europa. Pentru că expediția s-a transformat într-un proiect cu același nume. Iar anul 2016 a fost cel în care am purtat numele românilor, României și al Târgoviștei prin câteva orașe ale Italiei și Europa. Despre Speranța Unui Vis, Târgoviște și români, țara mea, am vorbit mereu la superlativ și chiar dacă individul care conduce acum județul Dâmbovița nu m-a sprijinit cu nimic, e bine să afle că: Se putea face mult mai mult dacă nu se lua după toți „prostacii” care i-au spus la ureche numai bălării de frustrați, scuzați expresiile.

12360126_974379115967073_4696496951815088111_n

Am dus inclusiv salutul domniei sale, șeful Dâmboviței, străinilor, fără să îl vorbesc vreodată de rău. Am trimis și am invitat autorități locale din Târgoviște, Moreni, la Bruxelles, Paris, online, cum m-am priceput. S-au făcut că plouă, naivi. Niciodată nu s-a vorbit în Europa mai mult și mai frumos despre orașele mele de suflet sau natal, Moreni, Târgoviște sau România, ca în acest an 2016. Și nu datorită unor structuri cu posibilități, cu pârghiile la îndemână ca să lege colaborări, înfrățiri, lucruri faine ci datorită MIE, un scriitor simplu, fără posibilități cine știe ce.
Schimbarea unei vieți
La data de 4 noiembrie 2012, viața mea s-a schimbat. Am luat taurul de coarne și am purtat steagul țării ca pe un energizant al expediției, ajutat doar de câțiva oameni simpli, nici ei bogați și părăsit de un șef de consiliu județean care poate nici până azi nu a văzut câte am vorbit frumos despre locul de unde am plecat, cât am mediatizat prin reviste create de mine, sau posturi locale italiene sau prin capitale europene, frumusețea sufletului românesc. Chiar dacă am fost carotat, scuzați cuvântul, exact de cine nu trebuie, tot am reușit. Astăzi, cei 12 consilieri locali și primarul de atunci care au aprobat finanțarea parțială a expediției sunt cunoscuți și citiți de mii de ciitori italieni sau români din toată Europa, prin cartea mea scoasă despre toate astea, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. Tirajul în română a fost epuizat dar ambiția de a nu vorbi niciodată urât străinilor despre noi, mi-a rămas. Sunt multe de spus.

936996_439342539492292_223888967_n

Cert este că expediția Speranța Unui Vis, astăzi proiect în derulare, a rămas apolitică, probabil unul dintre motivele pentru care mă simt împlinit sufletește și care a îndepărtat un sprijin mai mare al unora aleși…
Spun câteva guri de prost gust că m-am îmbogățit după expediție. Aiureli! Efectele expediției au fost la nivel fizic distrugerea danturii mele, pietre la rinichi, dureri nesfârșite de umeri și spate de la purtarea greutății de peste 17 kilograme. La nivel psihic efectul e maxim: Am reușit să scriu și în reviste italiene și în alte pagini și să și vorbesc la superlativ despre comorile țării noastre, cât nu vor reuși alți politicieni cu bani și funcții în 100 de ani. Interesul meu e să continui să vorbesc frumos de țara mea, chiar și de câțiva dușmani neștiuți, neprovocați, și să fiu român în inima mea până mor. Bani, averi, avantaje? Am tot ce îmi trebuie, în cine știe, poate puținii ani pe care îi mai am de trăit. Puterea și banul sunt mijloace de manipulare dar nu vor fi niciodată un mijloc de a le lua cu tine în mormânt. Destinul alege aceleași „dimensiuni” pentru toți muritorii.
P.S. Cartea despre expediție mai există doar în variantă italiană, am făcut donații inclusiv bibliotecilor italiene sau româno-italiene iar cartea despre Moreni, SECRETUL URIAȘULUI 160, un roman de imaginație inspirat de Focul Etern din 1929, a fost câștigător pe secțiunea proză al DISTINCȚIILOR REVISTEI ITACA, Dublin, Irlanda, devenită carte a anului 2015 în urma votului unui juriu foarte competent, cu reprezentanți în câteva țări europene. La anul voi prezenta proiectul cel mai probabil la Cordoba, în Spania, poate Barcelona iar în februarie 2017 la Torino, cu cărțile mele cu tot.

img_20130122_132421
Iată ce nu au vrut să vadă unii dar au văzut mulți alții, imagini video, foto, cu mine, fotografii făcute de mine cu aparatul la gât, astea sunt dovezi pentru o istorie care nu va putea fi ștearsă, nici măcar după ce eu, ca tot omul, într-o zi nu voi mai exista, că doar nu sunt nemuritor.

Încă ceva: Dacă doriți să deveniți fani ai mei pe Facebook, vă indic cu drag și vă mulțumesc, pagina
ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL, clic pe denumire că mai sunt care nu știu că trebuie să facă asta, nu toată lumea stă des pe internet🙂







About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: