RSS Feed

Cum am petrecut 1 decembrie acum 5 ani, pribeag pe drumuri italiene

11074714_1559436217673106_1436801977556292620_n

Italia, Florența. Sau Firenze. Oraș frumos, toscan, unde pătrunsesem cu o seară înainte aproape pe întuneric. Fără niciun ban în buzunar. Înaintam spre așezarea toscană gânditor, obligat să fiu neobosit și să ajung la un Western Union unde mă așteptau 300 de euro trimiși de la Bruxelles de către europarlamentarul Oana Antonescu. Sau europarlamentara, dacă vreți să sune feminin. Și ea este personaj într-o carte de ea mea. Hai să o iau mai pe povestitelea, la persoana a treia singular:
Anul 2012, 30 noiembrie, pe o stradă statală. Un bărbat, român, cu un alt rucsac, de astă dată tras pe roți, având steagurile Italiei și României agățate de mânere, înainta grăbit și fără să mai țină cont de greutatea de care trebuia să tragă. Îi dispăruseră lacrimile. O forță interioară nemaiîntâlnită le înlocuise în forță. Parcă stătea să plouă. De fapt, era expediția românească interculturală Speranța Unui Vis. Românul acela simplu, din întâmplare și scriitor, venea tocmai de la Târgoviște, pe jos. Eu eram acela. Eu, bârfitul, respectatul, invidiatul, dușmănitul și desconsideratul Adrian Melicovici. Aveam toate sentimentele acestea în urma mea. Dar mai aveam ceva către care mai priveam din când în când, la loc de popas, la interval de 30 de minute, când îmi trăgeam sufletul: Steagul țării mele. Steagul României! Ultima oară când am privit în acea seară de noiembrie, în fața mea se vedea un semn alb pe care scria: Firenze. Adică Florența mai pe românește.

Ploaia începuse ușor și enervant. Uite așa am văzut primele imagini pe viu, trăgând de rucsac, din frumosul oraș. Nu găseam nicăieri un Western. Deja mă gândeam cum voi înnopta pe străzi ori undeva fără niciun sfanț. Ah, stai că am găsit câteva monede de 1 euro. Și pe o străduță de care habar nu aveam, un om de culoare care avea pe taraba lui scris mare, Western Union. Abia a înțeles ce vreau. I-am zis amuzat în engleză că am bani de primit. Mi-a dat o foaie de hârtie să îmi trec datele, a râs și el și peste 10 minute nu mai eram disperat. Am luat banii repede, l-am îmbrățișat de parcă era frate-meu și dus la un hotel am fost. Unul mai ieftin dar tot am dat 50 de euro. Acolo am mâncat prima pizza făcută drept în fața mea.
1 decembrie, 2012. Soare și totuși ud peste tot. În dreapta se vedea Domul. În centru pe care îl tăiam în două, lume multă. Printre care și voci de români. Nu am insistat să le vorbesc. Abia peste vreo 4 ore am ieșit din oraș, trăgând după mine rucsacul. Ah, una dintre roțile lui nu mai mergea bine. L-am așezat în cârcă, am tras bine de bretele și așa am mers mai departe. În apropiere de Carbonnile, intru într-un sat al cărui nume nu mi-l amintesc. Și văd din nimereală un albastru, roșu și galben, de care o italiancă îmi povestise, o italiancă barmaniță. Fata de acolo avea o beretă pe cap, halat și vorbea doar italiană. Hai mă că era româncă, m-am liniștit eu. Uite că de 1 decembrie dau și de un magazin de al meu. Încerc să îi vorbesc. Să îi povestesc. Se uită ciudat la mine (Și eu aș fi făcut la fel dacă aș fi fost în locul ei) și apoi când îi arăt ceva dovezi se dă în vorbă. Înțelege. Îi pun pe laptop niște filmulețe și înțelege. Vine și sora ei cu amicul italian. Înțeleg toți. Vorbim despre Gabriela Năstase care din străina care se dădea față de mine ajunsese românca ce nu mă lăsa la greu. Mi-a făcut ditamai sacoșa cu provizii, mi-a dat câteva zeci de euro și ne-am îmbrățișat. Și apoi am dormit la o pensiune fără vise, fără nimic.

Știam că e 1 decembrie. Știam că țara mea și românii sărbătoresc. Însă în acel început de decembrie am făcut mulți kilometri. Steagul în urmă, pe mânerul rucsacului, ploaia căzând sâcâitor și sufletul meu mai deschis ca niciodată. Mă dădeam mare cu drapelul. Ce știam eu de restul! Era steagul României și îl purtasem prin Ungaria și strălucitoarea Slovenie, așa, ca să mă umflu în pene în fața străinilor.
Așadar pe 1 decembrie 2012, am sărbătorit Ziua Națională a României pe drumuri, prin mândrie și prin zeci de kilometri parcurși. După nici măcar un an, fata de la magazin avea să vină cu sora ei la Arezzo și prietenul ca să îmi fie alături la lansarea unei cărți despre toate acestea.
După 5 ani mă uit în urmă. Amintiri de neuitat. Oamenii au rămas la fel. Oricum, majoritatea frumoși. Ceea ce trebuie să mai știe restul românilor este că astăzi, de 1 decembrie, trebuie să fim toți marele suflet românesc, să fim toți Speranța Unui Vis. Să ne dăm la sărbătoarea rădăcinilor noastre nu doar mână cu mână ci și suflet cu suflet de român!
După 5 ani de zile, eu știu…știu că fiecare are problemele lui…știu că oamenii sunt ori inteligenți ori superficiali…știu că așa e viața și rânduiala. Dar mai știu că simplul fapt că suntem români, ar trebui să fie o sărbătoare comună în inima noastră. Și să nu uităm niciodată de unde am plecat! Te iubesc, România! La mulți ani, România!

Vă aștept și pe pagina mea de facebook, ADRIAN MELICOVICI SCRIITOR-BLOG DE SUFLET

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: