RSS Feed

12 decembrie 2012: Ultimii pași parcurși de mine către împlinire

12 decembrie 2012: Ultimii pași parcurși de mine către împlinire

25323442_1596950577064810_2112127101_n

Mereu am ochii umezi când e 12 decembrie. Pentru că e povestea MEA. Însă şi a diasporei care ştia într-o oarecare măsură despre ce fac şi prin ce trec.
Mai erau doar câteva sute de metri, mă aflam pe via del Corso după ce mai înainte străbătusem strada statală istorică via Flaminia a Cetății Eterne. Citez: din scrierile mele publicate în cărțile personale deja: Eliana îmi scrisese în Caietul Speranței în urmă cu puține zile la Arezzo: „Domnul să fie cu tine şi în sufletul tău, să te ajute în permanenţă luminându-ţi calea! Am încredere în tine, ştiu că vei reuşi să duci la bun sfârşit acest proiect şi îţi doresc din suflet să fie totul bine, peste aşteptările tale.

Chiar dacă am avut la dispoziţie doar trei zile şi trei nopţi cu cafelele, ţigările băute ori consumate împreună, trăiesc cu impresia că te cunosc de o viaţă. Eşti un om extraordinar de sensibil şi puternic în acelaşi timp. Cu stimă şi tot respectul, Eliana Dogaru, 4 decembrie, ora 3.02 dimineaţa. ”

Da! Astăzi sunt fix 5 ani de atunci. 5 Ani de când am terminat de parcurs nu doar o distanță dar și de împlinit o speranță în care puțini credeau: Speranța Unui Vis. Sau La Speranza di un sogno, cum îi zic italienii. La acea dată, veneam tocmai de la Târgoviște, pe jos, după o distanță de 2200 kilometri, parcurși cu un sacrificiu personal, fără ca steagul României să lipsească de pe brațele mele. Expediția interculturală Speranța Unui Vis a început pe 9 octombrie 2012 la Vama Târgoviște, imediat cum ieși din Cetatea Chindiei a județului Dâmbovița și avea să se termine în decembrie! Pe 12 decembrie! Pentru oricine ar fi fost în locul meu, această zi ar fi devenit una extrem de importantă pentru tot restul vieții. După nici un an măcar, aveam să public romanul document despre toate acestea, tradus și în italiană, numit și citit astăzi în multe locuri din diaspora și mai ales în Italia: Pribeag pe drumul viselor, roman apărut la Editura Bibliotheca în 2013. Denumirea variantei în italiană este Errante sul cammino dei sogni. Parcursesem patru țări începând cu România pe traseul Târgoviște (Vama)- Picior de Munte-Găești- Topoloveni-Pitești-Balta Albă- Balta Doamnei-Slatina-Balș-Fetești-Strehaia-Balota-Drobeta Turnu Severin-Orșova-Băile Herculane-Caransebeș-Lugoj-Timișoara-Sandra-San Nicolau Mare-Cenad apoi în Ungaria pe traseul sudic: Szeged-Asotholom-Moroholom-Baja (Unde am trecut Dunăra)- Kaposvar-Nagycanitza. Și am intrat în Slovenia unde am rămas doar cu 90 de euro în buzunar, renunțând la monitorizarea care mă întârzia din probleme tehnice pe traseul: Pince-Lendava-Murska Sobota- Ljutomer-Ptuj-Slovenska Bistrita-Cejle-Vransko-Ljubliana-Lipiza-Lokev-Divaca. Apoi am pătruns în Italia pe 15 noiembrie 2012 poposind pe următorul traseu: Trieste-Sistiana-Monfalcone, deviere Sacile, iar Monfalcone-Portogruaro-Latisana-San Dona di Piave-Mestre-Citadella-Monselice-Rovigo-Ferarra-Bologna-Loiano-Barberino di Mugello- Firenze- Firenzuela-Carbonille-Arezzo-Foiano- Foiano della Chiasa-Montevarchi-Monghidoro-La Posta-Fabro Scala Orvieto-Monterosi-Campagnano-Prima Porta și apoi am intrat în Roma pe via Flaminia. Precizez că am enumerat doar ce îmi aduc aminte, în total am parcurs peste 900 de localități, mari, medii și mici.25323224_1596950473731487_1560542256_n   Scopul expediției era să îmi promovez orașul, țara, să cunosc diaspora la fața locului și să militez împotriva discriminării și a violenței. Repet, steagul României nu a lipsit niciodată. Există un muzeu virtual pe care îl puteţi găsi pe Youtube al Speranţei unui Vis, există dovezi video-foto şi există un album antologic de mii de fotografii făcute la minim o sută de metru una de cealaltă pe întreg traseul urmat pe jos de la Târgovişte la Roma. Menţionez că pantofii cu talpă „epa” cu care am plecat din România şi am ajuns la destinaţie sunt în stare impecabilă şi astăzi şi deja au peste 3500 de kilometri parcurşi, cu tot cu plimbările ulterioare. Au costat doar 130 de lei. De la taraba AF Pândaru, Pavcom, Târgovişte.
Nu sunt un globetrotter, ca prietenul Magop care a urmat şi el acelaşi traseu la un an după mine şi care a făcut ocolul planetei, tot cu steagul. Sunt un scriitor şi un om care avusese probleme medicale, paralizii şi probleme cu ficatul datorită unei hepatite cu recădere pe vremuri. Aşa am demarat expediţia. La Ljubliana am rămas fără vederea normală. M-am trezit dimineaţa că nu mai văd fără ochelari. Aveam o pereche la mine. O foloseam doar la oboseală. Dar acum era altceva. M-am spălat pe ochi de câteva ori crezând că îi am încă buimaci de somn. Nu era aşa. De atunci, vederea a scăzut. Dar sunt bine. Sunt optimist. Iată finalul expediţiei Speranţa Unui Vis exact aşa cum a fost el redat în romanul Pribeag pe drumul viselor:
Ultimul capitol din cartea Pribeag pe drumul viselor semnată de kine deseori de la faţa locului. Capitolul ULTIMII PAŞI:
Aţi văzut vreodată la unii cum zâmbesc mulţumiţi aşa, cu gura până la urechi? Te optimizează şi îţi dă curaj un om încrezător în el însuşi. Cam aşa arătam eu în dimineaţa zilei de 12 decembrie, pregătit sufleteşte pentru parcurgerea ultimilor kilometri. Cristian Dan a fost punctual. Era un bărbat cu ochelari, solid dar ochii lui trădau multă bunătate. Trăia de ani buni în Roma. Ne-am îmbrăţişat ca doi buni prieteni, deşi ne vedeam pentru prima oară. Hotelul Flaminius din Prima Porta a rămas curând o amintire şi eu am înaintat cu bluza expediţiei desfăcută. Era un soare aşa de puternic încât ai fi spus că inclusiv vremea aştepta acest moment unic în viaţa mea. Mă bronzasem de la vântul care aruncase razele astrului ceresc asupra chipului. Ochii mei străluceau a bucurie, împlinire. E greu să redau aici ceea ce simţeam. Trebuie să fii acolo, în mijlocul acţiunii, ca să înţelegi, cititorule. Vă daţi seama de unde veneam şi mai ales cum, în ce fel? Speranţa Unui Vis se apropia de punctul final, dar numai expediţia. Îmi pregătisem deja discursul pentru ultima relatare către ştirile prezentate de Andreea Stoica de la Columna Tv. Scuze, mai nou o cheamă Andreea Cornea. Am sunat-o, ca de atâtea ori pe parcurs ca să pregătesc ultimul telefon ACASĂ, în ţara şi oraşul meu. Ce mândru eram de mine! Am pătruns în Cetatea Eternă după o pasarelă, sau nu, de fapt era autostrada care ducea tot în marele oraş european. Italia era mai frumoasă şi ea, ca niciodată. Purtam cu mine istoria unor locuri rămase în amintire dar şi a Cetăţii Chindiei. Înaintam ca un voievod, cu mentalitatea învingătorului, pe tărâmul vestitului apus occidental. Doar patru ore mai rămăseseră până la ora 13, când îmi alesesem să ating punctul final. Eliana se mirase, cu câteva zile mai înainte când i-am spus că ajung pe data de 12 la ora cutare în locul cutare.23477079_1596950823731452_1911550219_n
– Stai măi Adi, să vezi ce se mai întâmplă până atunci, nu te grăbi.
– Voi ajunge la timp şi cum mi-am propus, răspundeam.
Şi aşa a fost. În paralel, cineva din nordul Italiei, venea spre mine cu peste două sute de kilometri la oră. Era Cati, care se afla într-un tren de mare viteză. Vroia să mă aştepte în Piaţa Veneţia, alături de ceilalţi. Ai fi spus că cele două inimi sunt doar jumătăţi una fără cealaltă dar nu era cazul să mă pripesc cu concluziile. Simţi lucrurile astea de suflet, fără să vrei. Ştii în subconştientul tău că ” ceva” se întâmplă şi nu mai aştepţi destinul. Te caută el pe tine. Cu doar trei săptămâni înainte, ea scrisese în „Caietul Speranţei”: Valoarea unui vis este infinită. Urmărim ceea ce dorim cu toată inima până la maxim. Acesta este un vis. Cuvinte scrise în oglinda cerului, fără nicio ruşine, peste pete amare. Fără vise nu aş fi nimic. Important este să nu visezi imposibilul. Personal, dau multă valoare viselor şi speranţelor. Îţi doresc să îndeplineşti Speranţa Unui Vis. Cati Florea, Conegliano, 18.11.2012.
Oamenii au scris aici în acest caiet liber, din toată fiinţa lor. Mă însoţeau cuvintele lor aşternute între paginile unde se aflau nu doar semnăturile lor ci şi dorinţa de mai bine. Uite, mai citiţi vă rog, ce îşi doresc românii din Diaspora: ” Vreau o viaţă liniştită, vreau ca lumea să înceapă să creadă în lucrurile dorite. Îmi doresc ca răutatea să înceteze şi să ne susţinem mai mult unul pe altul. Monica Bozianu, Pordenone, Italia…” Sunt de foarte mult timp în Italia şi uneori îmi este ruşine pentru românii care fac lucruri urâte pe aici. Felicitări pentru ceea ce faci dar cu o floare greu se face primăvară. Marian Stanciu, Pordenone. „… ” Susţin Speranţa Unui Vis. Sunt o româncă plecată de zece ani, pe nume Georgiana şi dorinţa mea ar fi ca lucrurile să meargă mai bine în România, fapt care m-ar ajuta să mă întorc în ţara mea la familie. Georgiana Faghiura, din Pordenone.”…” Ciao, sunt în Italia de cinci ani şi jumătate iar acest om, pe nume Adrian Melicovici, m-a impresionat de prima oară, de când l-am văzut. Visul meu e ca România să se dezvolte. Acest om, din seara de 1 decembrie 2012, aş zice că mi-a schimbat viaţa. Am trecut prin multe lucruri grele, doresc să mă întorc acasă, în România. Carbonile ( Firenze). .. Salut! Scriu aici pentru Speranţa Unui Vis. Sunt Mihail Ciobanu, născut în Republica Moldova. Aş dori nespus unirea tuturor românilor, pământurilor româneşti, furate, luate cu forţa. Aş vrea să mă întorc acasă, să lucrez la mine, nu să mă chinui printre străini”…mă numesc Doina Bălan F. şi sunt din Braşov. Astăzi, prin tine, am înţeles încă o dată că orice este posibil dacă ai voinţă cu adevărat. Îţi mulţumesc şi te asigur că din acest moment există în viaţa mea o persoană în plus şi îmi face plăcere deosebită, aş putea spune chiar onoare, prezenţa ta. Fiecare din noi avem povestea proprie. Sunt o victimă a fostului sistem comunist din ţara noastră. Data de 5 mai 1983, cea mai tristă zi din viaţa mea şi a surorilor mele. Era la Zărneşti, judeţul Braşov, ora 12.35. Două explozii teribile au îngrozit lumea, F. Gherghina de 44 de ani ca şi foarte mulţi alţii nu s-au mai întors acasă, au pierit în acel teribil atentat criminal şi nici până astăzi nu s-au mai recunoscut acele orori. După 29 de ani din care 13 petrecuţi aici, în Italia, am rămas cu Speranţa Unui Vis. Dragule, îţi mulţumesc şi mă rog la Dumnezeu să-ţi dea putere, forţă şi sănătate ca să realizezi această speranţă a ta, a noastră. Mulţumesc că exişti. Doina Bălan, 2 decembrie 2012, Arezzo, Italia.”.
În timp ce eu mă străduiesc să termin acest ultim capitol din povestea mea, Giulia Chicla adaugă pe o reţea de socializare: ”
….Adi…..abia am intrat….am ochii în lacrimi, iar inima îmi este plină de cratere adânci, când îmi aduc aminte de comunism şi apoi, acum, aici in Italia s-au adâncit şi mai tare cu săbiile ascuţite a tuturor acelora care zilnic ne sfidează şi ne cred amărâţii pământului, în timp ce noi, românii suntem un popor de oameni inteligenţi, cu îndemanare în a face totul, mintea ascuţită….şi mor de ciudă toţi când, am replica tot timpul pregătită în buzunar…poate vom avea ocazia să ne întâlnim dacă te stabileşti aici şi vei auzi mai multe….te îmbrăţişez…cu multă afecţiune. ”
Cristian Dan s-a dus înaintea mea, deschizându-mi drumul, ca să nu mă abat. Îmi face chiar el fotografii în timp ce merg pe jos, ultimii paşi, ultimele ore, minute. Am pătruns cum anunţasem, pe istorica stradă statală Flaminia. S-a lărgit dintr-o dată. Bulevardul e lat cât un stadion, sute de maşini trec zgomotos pe lângă mine, asurzindu-mă. Dar în sufletul meu, e linişte. Văd statui, edificii, parcă mi-aş dori să-l întreb ceva pe Cicero sau poate pe împăratul Traian să-i zic aşa: „Ce ai simţit frate când ai cucerit Dacia? Priveşte-ţi urmaşul, ia uită-l cum păşeşte pe unde ai mers şi tu. ”
Dar nu îmi răspunde nimeni. Eu întâlnesc un indicator şi pe el scrie cu litere de-o şchioapă: ROMA. Cristian mă sună ca să se intereseze cam pe unde mă aflu apoi mă roagă să-l aştept să îmi facă alte poze de neuitat la intrarea în oraş. Vine. Se dă jos de pe motocicletă şi eu zâmbesc cu ochii în lacrimi. Apoi trag de bagaj, ţinând mânerele cu grijă. Apar trotuarele, ce bine, nu mai trebuie să merg pe stradă, acum înaintez liniştit. Noul meu prieten e uimit şi el de forţa şi repeziciunea cu care merg pe jos. Mă roagă să îl aştept iar peste alţi vreo trei kilometri. Zice că va merge cu mine pe jos, ca să îmi arate câte ceva.
– Hei, Adi, hai să vezi, îmi spune, coborând cu greu de pe mijlocul lui motorizat de transport.
– Ce anume?
– Păi, ai mers repede, foarte repede. Deja suntem foarte aproape. Uite, aia e Columna lui Traian, falsă, adică dublura. Acolo, e parlamentul. Dincoace, e balconul de unde îşi ţinea Mussolini cuvântările. Iar acolo, nu tocmai departe, în capătul străzii, e Piaţa Veneţia. Columna lui Traian şi restul, locul unde ajungi tu prea devreme, înainte de ora 13, cum ţi-ai propus. Suntem pe via del Corso.
M-am mirat şi eu de experienţa pe care o dobândisem în mersul pe jos. Picioarele o luau înaintea mea. Vedeam o altă lume, pieţe mari, statui, ruine, lucruri despre care aveam cunoştinţă doar din materialele de istorie. Drumul s-a îngustat, arhitectura m-a uimit. Oameni de mai multe naţionalităţi, turişti din toată lumea se plimbau prin Cetatea Eternă în vreme ce eu desfăşurasem steagurile noastre şi ale italienilor cu cea mai mare mândrie. Am mai mers plângând în hohote, sus, prin munţi, dar nu de frică ci de emoţie. Aşa era şi acum. Dădeam frâu liber tuturor trăirilor mele şi nimeni nu se mira. Cristian mergea mai încet, chiar dacă nu avea bagaj ca mine. Nu lăsam căruciorul cu rucsacul dinăuntru nici în ruptul capului. Îmi jurasem să intru cu acel rucsac în Roma, cumpărat de Corina, la Bologna. Şi aşa am făcut. Doamne, reuşisem, mai erau doar câteva sute de metri până la punctul final al aventurii mele neobişnuite. Aţi văzut cum se întâmplă uneori în filme, fac ăia nişte flash-uri aşa, care se înlocuiesc unele pe altele, cu imagini din ce s-a întâmplat mai înainte. Aşa mi se întâmpla mie, în fracţiuni de secundă vedeam propriul meu film, real, deloc regizat cu momentul plecării din 9 octombrie de la Târgovişte, apoi expediţia, frumuseţea ţării mele văzută la pas, pe urmă Ungaria, momentul Lendava când am rămas singur în Slovenia, suferinţele, lipsurile, ambiţia, Italia, reprezentanţele diplomatice, românii din Diaspora, grija lor şi încurajările, furtunile prin care trecusem, râuri de lacrimi vărsate în singurătate şi pribegie, durerile de umeri, spate, oboseala şi da, împlinirea. Măreţia ei nu poate fi exprimată nicicum. Ăsta da film de Oscar, râdeam eu singur în sinea mea, ce Nobel pentru nebunie…niciun Nobel…dar ciudat, nu simţeam deloc să sunt vreo persoană importantă. În suflet şi gesturi, rămăsesem acelaşi om simplu, care se luptase cu el însuşi dorind să-şi dovedească lui înainte de toate că totul e posibil. Cred că trecusem şi prin Piaţa Spagna, pentru că mai târziu am făcut cale întoarsă la hotel.
Batiste sau şerveţele, daţi-mi cât mai multe, e ceva incredibil ce se petrece, merg ultimele secunde după două luni de îndrăzneală, curaj nebun şi incertitudini. Îmi bate inima, e gata să iasă din pieptul meu, nu mai ştiu dacă ziarele sau televiziunile vor spune ceva despre experienţa trăită dar în istoria vieţii mele cu siguranţă aceste clipe vor rămâne pentru totdeauna. Sunt învingător, îmi spun unii dar eu nu înţeleg ce înseamnă asta. Am vrut doar să aduc puţină lumină în sufletele românilor, să sufăr departe de casă dinadins, să văd Europa cu steagul României la vedere şi ea să ne vadă pe noi toţi, aşa cum suntem de fapt. Dumnezeule, ce-am făcut? am reuşit, am reuşit, AM REUŞIT!

Înţelegeţi că am putut să parcurg jumătate de Europă pe jos? Să ridice mâna sus cine a crezut cu tărie în momentul plecării mele că o să ajung cu bine la capăt. E fantastic să vezi că poţi, omule, plângi fără jenă când bucuria reuşitei te apasă, descarcă-te, arată tuturor că eşti în stare să faci tot ce îţi doreşti. Fii copilul din tine şi al timpului, învaţă alfabetul fericirii! Ah, ce uşor e bagajul acum, nu îl mai simt, nici durerile nu mai există, s-a vindecat neîncrederea şi uite că totul e posibil! Să crezi mereu în steaua ta cititorule, oricine ai fi, să crezi mereu în visele tale, aleargă spre tine prin tot ce faci, sigur vei fi şi tu acolo, la linia de sosire. Alungă din sufletul tău tristeţea tinereţii pentru împlinirea propriului tău timp! Eşti OM dar speranţa păstrată e nemurire. Doreşte-ţi cu ardoare orice şi nu renunţa la nimic din ce te mulţumeşte, luptă până la capăt. Eu aşa am făcut.
Dar staţi aşa să imortalizăm momentul, momentul unicat al vieţii mele, momentul când câţiva români, de suflet, se aflau deja adunaţi la numai câţiva metri de grandiosul edifiu al împăratului Traian. Columna se înălţa spre cer acolo de aproape două mii de ani. Istoria era în faţa mea. Ce cald se făcuse, cred că deja temperatura trecuse de douăzeci de grade. Dar mai cald era în sufletul meu.

Cineva îmi făcea cu mâna. Ah, au mai rămas doar câteva zeci de metri…ba nu…mai puţini…da, zece…şi gata…pe nişte scări de piatră, Ovidiu Burduşă, patronul hotelului In Spagna şi totodată gazda mea, venise special să mă întâmpine. Mai erau acolo Elena Postelnicu, de la Radio România Actualităţi. Lângă ea, Crina, o amică de pe Facebook, frumos gestul ei, se învoise de la job ca să mă aştepte. Ovidiu Puf, trimis special de la Ambasada României la Roma, un tânăr elegant şi săritor, mi-a urat bun sosit. Cu ochelarii de soare aşezaţi cu grijă la ochi, cumpăraţi din ce ştiu chiar în ziua aceea, mă privea o femeie frumoasă, obosită vizibil din cauza drumului lung parcurs cu trenul de mare viteză din Conegliano, nordul Italiei. Era draga mea Cati.
Am zâmbit. Apoi cu steagurile desfăşurate şi braţele larg deschise am stat să mi se facă o poză, singur. Chipul meu înlăcrimat spunea totul. Pe urmă, între românii care mă aşteptaseră, o altă fotografie a făcut pot spune un mic înconjur online, cu steagul ţării mele, România în faţă şi privirea mea senină, de om fericit, care reuşise să parcurgă peste 2000 de kilometri pe jos.
Italia e o ţară frumoasă. Deosebită. Îmi doresc enorm ca oamenii din această ţară şi nu doar ei să înţeleagă ceva simplu: românii nu au venit aici decât pentru că nu au avut încotro. Ei nu se simt acasă, decât în România. Poate că sunt prea mulţi plecaţi în colţurile lumii, nu e vina lor, dar Europa trebuie să ne facă locul pe care ni l-au luat tratatele de împărţire a zonelor de influenţă după Al Doilea Război Mondial. Eu nu venisem în Italia ca să cerşesc şi nici să mă vait. Încercasem doar să chem cât mai multe suflete la înţelegere, bunătate, să le vorbesc despre România, tezaurul ei turistic, despre Târgoviştea seculară, după unii chiar milenară, unde oameni cu potenţă ar fi putut face minuni pentru turism. Presa italiană regională şi chiar centrală, parţial, vorbea despre toate aceste lucruri, duse de mine ca mesaj prin gestul tocmai încheiat. Dar nu vreau să vă plictisesc acum la final cu o pledoarie care cine ştie când va fi înţeleasă. Nu ştiu ce valoare are cartea de faţă scrisă de mine sau dacă are vreuna pentru cineva. Poate peste nu ştiu câte zeci de ani, sau mai mult, după ce nu voi mai fi, cineva îşi va aminti de Speranţa Unui Vis. Eu sunt un simplu muritor dar speranţa aceasta despre care v-am tot vorbit, a rămas eternă. Da, pentru că putem să facem împreună din această lume una mai bună. Cele mai bune legi au plecat de aici, din Roma, în istoria omenirii. Aceleaşi legi, după Dumnezeu, ne-au iertat cumva simplu şi greşelile: Erare humanum est.

Columna parcă se uita şi ea la mine. Arăta războaie purtate de daci cu romanii, mă ducea gândul la cele care au avut loc de-a lungul mileniilor, secolelor şi până azi. Poate că într-o zi, ele nu vor mai însângera umanitatea. Poate… dar hai să nu fiu populist. Gata, mă opresc. Caut ceva pe aici, nu găsesc şi oops, am o rugăminte la voi. Adică vreau să întreb: Are cineva vreo ţigară? Ah, da, face rău tutunul, uitasem. Dar poate că e răul cel mai mic în comparaţie cu ce ne-au făcut alţii. Ce ciudat, nu mai am lacrimi. Am rămas doar un surâs din tot ce eram şi zău că nu vă mint.
E decembrie 2012, sunt în centrul capitalei italiene şi aud un glas de copil, aievea. E fata mea.
– Tati, când vii acasă? (Fragment din romanul Pribeag pe drumul viselor, autor subsemnatul, scris în urma expediţiei Speranţa Unui Vis.)

Dacă v-a plăcut acest articol, vă aştept să deveniţi fani pe pagina mea de pe Facebook, adică ADRIAN MELICOVICI-BLOG DE SUFLET 

 

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

3 responses »

  1. Pingback: Târgoviște - Roma pe jos... acum cinci ani | Ziarul Emigrantul. Portal de știri și informații pentru românii emigrați

  2. Unde si cum pot urmari interviul cu Djuvara, te rog..

    Apreciază

  3. Buna ziua. Eu traiesc in alta tara de ani multi iar filmul documentar cu declaratiile domnului Djuvara este ratacit in tara pe un hard. Numai bine.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: