Povestea acestei fotografii făcute de mine. Apusul de Foc

Notă: Povestea pe care o veți citi este reală 100%. Ea datează din 2012 dar în imaginația mea, este repovestită la momentul anului 2045.

Povestea apusului de foc

Așadar, nu îmi tace gura de când am devenit ușor, ușor, moșneag. Mă rog, un început de moșneag, pentru că încă mă țin bine, zic eu. În ce an spuneam că mă aflu deja când scriu toate astea? Ah, 2045. Dacă am greșit cifra, nu e nicio problemă pentru cititori. Pot ei singuri să își aducă aminte de mine din paginile trecute, așa mă vor corecta în sinea lor, că și așa multe edituri, mai repede calculează cât costă hârtia și câte pagini ar ieși dintr-o carte, decât să aprofundeze ce naiba vrea omul ăla să spună prin ceea ce scrie. Știți, eu sunt mai direct și așa am rămas. Să știți că mereu am fost un guraliv că de, am învățat greu să vorbesc, pe la 2 ani. Și recuperez deja de ani buni. Totuși, nu am ajuns un bătrânel băgăcios. Sunt un moșuleț modern, care de prea mult bine ce îl dorește nepoților și copiiilor săi, nu vrea să deranjeze. Nu mi-a plăcut niciodată să stresez tineretul, care trăiește alte vremuri, alte istorii. Da, fac reproșuri generației tinere, însă nu dau ordine nimănui ce să facă cu viața lui, nu mă amestec în relațiile personale ale rudelor mele mai mici, nu bârfesc pe nimeni pe la colțuri în ușile bisericilor și realizez că fiecare an aduce ceva nou, mai greu de învățat și acceptat pentru noi ăștia, născuți pe vremea aplauzelor, la adresa iubiților conducători. Mai în urmă puțin, m-am revoltat împotriva lor, pentru că au tehnologizat până și iubirea, totul e pe grabă, dai click și gata pupătura și întâlnirea. Pot să accept că sunt și un conservator care cunoaște valoarea principiilor morale dar care probabil, din dragoste de amintiri și de lucruri care nu se mai întorc, exagerează.

Hai să schimb subiectul, să dinamizez jurnalul acesta pe care sunt convins sută la sută că nepotul meu îl va citi cu nesaț. Ba chiar cu interes. Mă pun în pielea personajului care a vrut să se uimească în primul rând pe sine și apoi pe ceilalți, pentru că nu-i așa, nu sunt un ipocrit. Drumul pe jos de la Târgoviște la Roma. Ce citiți acum e fapt real, nicidecum ficțiune. Este istoria de nici două luni a unui parcurs  în care eu am fost pribeag pe drumul viselor. Ah, n-ați citit cartea Pribeag pe drumul viselor? Au făcut-o vreo mie de persoane, italieni și români. Și o vor mai face. Dar nu asta contează ci poza pe care o am în fața mea și de care îmi amintesc cu mare drag. Mă apropiam de Pince, prima localitate din Slovenia. Ultimii kilometri parcurși din  Ungaria îmi dăruiau nu doar speranță și forță dar și imaginea pe care natura mi-o oferea cu generozitate. De când plecasem din Cetatea Chindiei, ținusem aparatul de fotografiat la gât, ca să dovedesc voința și adevărul din  ceea ce îmi propusesem să fac: Anume să duc steagul României până în fața Columnei lui Traian, de la Roma, că din altă parte nu era posibil. Însă erau și momente dramatice. Vorbesc despre anul 2012, 3 noiembrie. Monitorizarea care îmi urmărea toate mișcările pas cu pas, fotografia și filma, avea probleme tehnice și camaradul meu urma să se întoarcă în țară. Așa că am decis împreună că eu voi înainta singur și cu doar 90 de euro în buzunar rămași, fără proviziile pe care nu le mai puteam lua cu mine. Nici măcar un rucsac nu aveam. Însă până la momentul acela, întâmplat la Lendava, bucuria mea era poza pe care o făcusem. Iat-o: Un apus încântător, care parcă îmi aduna toate energiile pentru ceea ce urma să se întâmple și să fie. Mi-era teamă că soarele, așa parcă multiplicat cum părea, o să dispară. Am privit în urmă: Până în locul acela, străbătusem fără să apelez la vreun mijloc de transport, 800 de kilometri. Că până la finalul expediției românești au devenit 2200, e altă problemă. Apusul acela mă anunța ceva: Că voi intra în alte lumi. Că mentalitățile vor fi altele. Că pe tărâm străin, voi vedea oameni care nu vorbesc limba mea dar și conaționali, odată intrat mai apoi în Italia. Ca să pot trăi pe viu impactul dintre viața lăsată în urmă și cea a celor care au decis să muncească în altă parte, trebuia să ating locul dintre orașul Divaca, ultimul de pe teritoriul sloven și Trieste, orașul de unde urma să văd Adriatica și sutele de vapoare. Gândeam în avans la toate acestea, fără să observ realist că mai era drum lung de parcurs. Între Ungaria și Slovenia nu exista control la frontieră. Mai român neștiutor așa, am uitat că ambele țări sunt în spațiul Schengen. Relieful se schimba, monotonia ținuturilor ungurești se dinamiza, apăreau dealuri și mai apărea și Pasărea Albă. Fără ea, nu aș fi băgat de seamă că m-a prins pe drumuri un apus fantastic și nici nu aș mai fi făcut poza. Aș fi vrut să anunț monitorizarea prin stația de emisie recepție că ceva superb zboară pe deasupra. Cu aripile întinse, abia mișcându-se, Pasărea Albă dispăru în fața strălucirii. Când am privit după ea, a mai rămas din amintirea abia creată, doar discul astrului ceresc și perpetuarea lui de-a lungul întregului drum și amintire. V-ați prins. Nu a fost nicio Pasăre Albă. Iluziile sunt multe atunci când ești obosit. Parcursesem în ziua aceea peste 50 de kilometri. Pe jos, reamintesc. Îmi flutura steagul țării și nimeni din Ungaria nu se ofensa, nu se agita, nu critica patriotismul celui plecat să se și dea mare, printre altele, cu țara în care se născuse și cu românii, din păcate tot mai împrăștiați prin colțurile lumii. Urma pentru mine o călătorie aflată sub influența incertitudinii. Nu doream să o întrerup. Trebuia să duc la bun sfârșit misiunea mea. Cu orice preț și sacrificiu. Știam în sinea mea că apusul acela, pe care îl vedeți mai sus, este doar granița dintre cunoscut și necunoscut, dintre suferință și împlinire, dintre sacrificiu și bucurie după bucurie. Odată ajuns în Slovenia, am învățat și primul cuvânt sloven: Kruh, adică pâine. Că na, era baza, ca să pot înainta. Apă mai curgea, mai întâlneai un pârâu, un râu ceva, dacă se ajungea la situații extreme, dar pâinea costa. La Lendava am cumpărat ditamai bastonul, 90 de cenți. Zici că am fost servit de mama Providență, așa de gustos părea primul meu prânz, în singurătate, pe o bancă și privind la o pistă frumoasă de biciclete, noutate pentru mine și incapacitate pentru alții…alții care ar trebui să le facă și pe la noi. În fine, am descărcat fotografia de mai sus pe laptop și m-am bucurat de simplitatea unei amintiri nu neapărat de neuitat, dar mai ales de retrăit, pentru tot restul vieții.

Așa am  rămas cu 90 de euro în buzunar, deveniți 89 datorită pâinii cumpărate și mai apoi rămași 39, ca să pot plăti camera de hotel, din orașul Murska Sobota. Unde m-a prins o ploaie torențială. Ploua de rupea și deja duceam dorul apusului fotografiat. Deși eram singur, fără alt ajutor, rămas în drum spre Roma, încleștam din dinți cât puteam și încă mai speram că altă Pasăre Albă, îmi va readuce liniștea sufletească, măcar ca iluzie, dacă nu ca adevăr. De astă dată, pasărea binefăcătoare a fost un scriitor, care tocmai ce se muta de la Paris, la Cannes, mare bijutier și totodată inimă largă: Alertat de apelurile unei amice virtuale, Iancu Samson îmi trimite 200 de euro, ajutor, pentru ca mai apoi, o concitadină, Cerasela, să pluseze cu primii 50 din cele câteva sute care au urmat. Când am văzut acest sprijin, sută la sută românesc și din diaspora, am înțeles că apusul de foc trăit la hotarul dintre Ungaria și Slovenia, nu m-a înșelat. Curajul meu nebunesc de a continua fără bani și ajutor un drum greu și anevoios, fusese răsplătit de marele Suflet Românesc, răspândit în toate punctele cardinale ale planetei. Așa am putut înainta, așa am putut dormi civilizat și așa am putut străbate oraș după oraș, munte după munte, deal după deal, sat după sat. Pentru că știți ceva, acel amurg era de fapt prefața unui răsărit existențial. Nu doar eu am trăit asemenea momente. Fiecare român plecat printre străini, a văzut, măcar cu nădejdea, câte o pasăre albă, rătăcită în necuprinsul aurului ceresc, vestitor de noi vieți, fără lipsuri și fără suferințe. Da, toți am avut câte un apus de foc în viața noastră. Însă dimineața și zilele mai bune au revenit pentru majoritatea, ca un ecou al Speranței Unui Vis.

Întotdeauna îmi va fi dor de locul de unde am plecat și mereu mă voi bucura de ceea ce îmi oferă nou, locurile pe unde am ajuns. Patriotismul este frumos și important, dorurile devin nemărginite în sărbători tradiționale. Însă bucuria unei vieți cât mai frumoase, care îți dă posibilitatea să ai mai mult, să vezi frumusețile din alte părți ale pământului, să trăiești prin munca ta cinstită și să îți bucuri familia, ei bine, acea bucurie, nu are nimeni dreptul să ți-o ia. E frumos să trăiești cu speranța și să faci tot ce depinde de tine, pentru mai bine, decât să te pierzi în iluzii și așteptări. Așadar, mă aflu în 2045, am văzut toată planeta, dar cinstit vă spun, că nu mi-am pierdut nici dragostea de țară, nici apusul de foc și nici speranța. Mă plimb dintr-o capitală în alta, mai nou ca să beau un ceai cu alți amici, deveniți și ei moșnegi între timp. În sufletul meu, trăiesc părinții care nu mai sunt, apusuri care parcă ard tot mai tare și chemarea unui pământ, măcar periodic, în care mă voi întoarce, ca orice muritor de rând. Cine știe, poate că sufletul meu, se va desprinde de trup și se va transforma într-o Pasăre Albă. Care vede tot, prevestește tot și se pierde în lumina soarelui, într-o contopire dacă nu sacră, măcar speranță continuă, pentru toți cei care vor deveni păsări albe și vor zbura lin spre cerul tuturor. Pentru că speranțele nu mor muri vreodată cu adevărat și nici noi. Le poartă mai departe cei care vin din urmă.

( Ați citit un capitol din romanul meu viitor, ȘAPTE, în care faptul este real 100%. Detalii despre romanul meu viitor, puteți viziona la acest link: https://www.youtube.com/watch?v=KlKBzkhjyCg&t=8s )

P. S. Momentul descris în articol este unul care a avut loc cu adevărat în 2012, în timpul expediției interculturale românești, Speranța Unui Vis, prin care autorul a parcurs pe jos distanța de la Târgoviște la Roma, cu steagul României la vedere, promovând România, românii, militând împotriva discriminării și violenței.