Puterea bastonului după zeci de ani. Recepția tinerilor

Mi-am propus ca după mai mult timp, să scriu despre un subiect sensibil pentru cei sensibili, scuzați repetiția. Vedeți voi, anii trec cu mare repeziciune. Ca și viața. Nu îmi imaginam cum va fi în 2021 care deja se duce spre 2022. Sunt aici, gânditor, reflectez asupra unor lucruri diferite. Care au legătură cu oamenii și mai ales cu cei de vârsta a treia într-o confruntare tacită cu generația născută un pic înainte sau după 1990. Am trăit în două epoci diferite. Am prins anii când căram apa cu găleata ca să mă pot spăla și când trebuia să fiu de acord cu opritul curentului electric de către regimul de atunci, imediat după ora 22. Am prins vremuri când au existat și copilărie diferită față de cea a tinerilor de astăzi și un alt mod de a petrece timpul liber. Nu se inventaseră nici rețelele sociale pe internet și telefoanele mobile, nu existau. Însă aveam vacanțe formidabile la bunici, în vârful dealului. Aveam jocurile copilăriei, șotron, cartonașe, schimburi de timbre poștale, fotbal pe câmpie, lapte gros, respiram viață din viață, mersul la bâlci, datul în leagăn etc, citeam cărți foarte multe.

Eram însetat după seriile scrise ale lui Jules Verne, așa am învățat multă geografie. Mă îndestulam cu Dumas și realismul formidabil al lui Balzac, mai târziu. Încercam să înțeleg sacrificiul și suferința lui Jack London, marile romane ale lui Tolstoi și Sthendal, într-un Roșu și Negru greoi dar superb. Mă agitam cu Mircea Eliade și Călinescu, m-a încântat pentru ani sărutul în tren al lui Jim pentru Vera din cea mai frumoasă Carte a nunții. Și râdeam învățând multe pilde din Marin Preda. Nu am mai pus ghilimele, știu.

Am făcut armata un an și patru luni, de fapt o pușcărie a comunismului care totuși, ne-a pregătit pe mulți pentru viață. Credeți-mă, pușcăria de azi e nimic pe lângă duritatea și batjocura din stagiul militar de atunci. Acel an și patru luni nu mi-l mai dă nimeni înapoi. Și astăzi, trăiesc cu respectul față de cei în vîrstă. Respect care lasă de dorit din partea multori tineri, Ei nu mai sunt romantici ca noi, nu mai așteaptă cu înfrigurare scrisori sau bilețele sau momentul întâlnirii cu o fată. Acum există Whastapp, Facebook și mesajele directe și deseori agramate cu „ce faci frumușico?”. Nu prea mai există roșeața aia din obraji, timiditatea, mersul la teatru și la cinema. Așadar sunt și lucruri pe carele regret. Nu regret comunismul ci abandonarea respectului și empatiei la scară prea mare.

Peste vreo 10 ani sau mai mult, o să încep și eu să devin moș, dacă mai prind anii ăia. Priveam zilele trecute aici în Italia, doi bătrâni care se plimbau de mână. Cumva reușeau să facă asta, fiecare dintre ei sprijiniți în bastoane. Pășeau agale, greoi și totuși mândri de iubirea și viața lor trăită laolaltă. Și am mai văzut perechi de oameni în vârstă. Unii râd de bastoanele lor. Alții sunt indiferenți. Ei bine, în bastonul ăla de care se sprijină un bătrân, este concentrată o forță uimitoare: Forța existenței, a vremurilor în care acel bătrân sau acea bătrânică au învățat din sărăcie, foamete, război, boli, cum să facă în așa fel ca nepoții sau copiii lor să nu mai treacă prin ce au trecut ei. Forța bastonului este incredibilă. În el mai sunt adunate povești niciodată spuse dar bine păstrate între amintiri. Bastonul ăla e mai puternic dar în sens pozitiv decât orice armă ucigătoare sau vreun tip mușchiulos și cu BMW care se crede buricul pământului. Mă rog, nu toți se cred zmei însă da, nu mai este respectul care a fost. Când pleacă la îngeri, bătrânii lasă pe cine știe unde bastonul lor, în care și-au sprijinit ultimii ani și amintirile, dorința de a mai trăi puțin, ca să își vadă urmașii fericiți. Nu mai râdeți de bătrâni, cei care aveți obiceiu ăsta urât! Tuturor ne vine rândul să nu mai auzim sau vedem bine, ori să ne sprijinim în baston! Tuturor ne vine rândul să fim neputincioși. Dar pentru generația tânără, pe care nu trebuie să o condamnăm aiurea, mi-aș dori să aibă mai multă empatie. Să încerce să înțeleagă jurnalele niciodată așternute ale bătrânilor și să tragă învățămintele de rigoare! Fără iubire, suflet și speranță față de cei care au trăit alte epoci, bunicii vor fi nefericiți. Cana aia cu apă pe care le-o duci lângă pat, valorează deseori mai mult decât un cadou de Crăciun. Este apa vieții și clipa fericită când bătrânul simte că nu e abandonat. Câteodată, bătrânii nu încurcă ci descurcă. Moral și psihic.

Adrian Melicovici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s