Ar fi fost frumos să trăim în vremuri mai liniștite. Însă istoria lumii și a vieții ne determină să ne adaptăm la cruda realitate. Scriu mult mai rar aici, în ultimii ani. Ca tot omul, mă întreb ce voi face acasă și în viața de zi cu zi, în familie. Eu sunt unul dintre cei peste 7 miliarde de locuitori ai acestei planete. Vocea și părerile mele nu reprezintă nici măcar un fir de praf în societate. Pentru că mă confund cu omul simplu, neștiut și nevăzut la scară largă, din punct de vedere mediatic. Sunt parte din rândul maselor. Încerc să mă definesc cumva parte comună cu empatia manifestată față de cei din jur ori din alt colț de lume. Oricât aș vrea să fiu liniștit, nu reușesc.
Nu reușesc pentru că butonând telecomanda sau răsucind butonul aparatului de radio, în căutare de preferințe, este aproape imposibil să nu aflu noutățile deloc îmbucurătoare. Suferințele din alte colțuri de lume s-au mutat și mai aproape. La granițe, în buzunarul propriu, în suflet. Războiul nedeclarat însă animalic din spațiul răsăritean al Europei, mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ: Aud despre locuințe bombardate, ucidere de oameni simpli și nevinovați, explozii de bombe peste spitale, școli atacate, orfelinate, răpiri, acte pur și simplu imposibil de admis în Europa secolului 21. Lideri criminali de război obligă la moarte și devin paria unui moment istoric, tragic și evitabil înainte. Te trezești dintr-o dată bombardat ori speriat de sunetele sirenelor, te trezești prizonier în propria casă și apoi victimă. Marele exod al nevinovaților continuă. Marea remușcare a vinovaților, întârzie.
Ce vreau eu? Ce vrem noi, toți muritorii de rând, majoritatea sictiliți de politică și amintiri istorice groznice care ne prind din urmă? Vrem doar să ne trezim liniștiți dimineața, să mergem la serviciu, să ne relaxăm în weekend ori în familie ori cu prietenii, vrem să ne bucurăm de viață. Însă devenim obligați fără de voie să nu putem nega problemele create de alții. Carburantul, prețurile, liniștea interioară și exterioară, sar la stele primele în asociere cu frământările umane ale tuturor.
Criminalii nu vor asta. Ei nu sunt afectați de copiii rămași orfani ori uciși, de bolnavii de sub dărâmături, de foametea și viața de grotă nedorită a celor mistuiți de război. Criminalii vor numai putere și influență, fără să le pese de ce doresc oamenii cu adevărat.
Nu există câștigători într-un război. Doar suflete și vieți nevinovate distruse. Fericirea nu există în dictatură, așa cum nici dragoste cu forța nu se poate. Libertatea și gesturile umane plus umanitare definesc lumea pe care planeta asta nu a avut-o niciodată. Fericirea nu se obține prin frică și amenințări. Nu mai am chef mereu să scriu treburi romantice. Merg în mașină și pornesc radio ca să aud cine ce știe ce piesă muzicală plăcută. Schimb programele la televizor ca să descopăr vreun documentar istoric ori despre natură, sănătate etc. Numai că iar dau fără să vreau de imagini apocaliptice. Unii sunt mândri că au devenit criminali de război, așa cum au fost mulți alți dictatori sângeroși mai înainte. Ei sunt mulțumiți, au în sânge dorința de a face lumea nefericită ca să își satisfacă orgoliul. Noi, cei mai mulți și simpli, nu rămânem decât cu dorul de viață liniștită și poate întrebarea cui și de ce folosește războiul. Și pentru ce? Și pentru cine?
Adrian Melicovici-scriitor 