Acum vreo jumătate de secol, locuitorii s-au adunat unul câte unul pe tărâmul pietrelor care cresc, de la Începuturi și până dincolo de niciodată sosita apocalipsă. La început, a fost prima răsuflare. Apoi, glasul timpului s-a auzit deloc molcom, în istorii care au urmat, pe cărările celor care nici astăzi, nu se încumetă dacă nu să părăsească, măcar să uite aceste locuri. Dacă privești de undeva de sus, de foarte sus, mai toate hotarele și forma locului care a tresărit liniștit, din inimi de oameni-viață, vei avea ciudata senzație că e un elefant micuț, care deși nu trăiește aici, totuși până și el ar călca printre pietrele care cresc și de-a curmezișul ierbii care nu moare niciodată. Și pentru că împlinirea epocii și a naturii-suflare trebuia să aibă un nume, i s-a spus până în ziua de astăzi, Dealul Feleacu.
Cărarea coboară ușor, într-o senzație de lin, deși știți cum e, autobuzul care poartă spre Marele Vacarm oameni-deloc-pietre, nu se mai hurducă, măcar în închipuirea celor care izbutesc să privească pe geam și mai ales, să admire. Să admire în primul rând sosirea și nesosirea anilor din trecut până în viitorul mereu cald, răbdător, până când Dealul va mai avea și alte povești de spus, în cea mai deplină tăcere. Că de aici s-a lăsat întâi Cortina și apoi, s-a ridicat spledoare până în învolburarea Someșului care traversează cel mai frumos oraș transilvan: Clujul. Cartea-roman pe care îl scriu-pasiune și nerăbdare de buchisire întru înțelegerea Ei și a celor care o poartă zilnic în suflet, se răsfoiește așa, acolo, aici, până încoace, lângă preAlpii belunezi, unde o altă liniște, scrie odată cu mine. Sunt contemporan cu Fata din spatele cortinei, de mine numită așa și de alții acum și apoi, și când tiparul va forța de neoprit carte după carte legată și așteptată, atunci explozia bucuriei sufletești se va simți fără rănească, fără să lovească, fără să uimească. Va fi explozia-lăuntrică firească a celui care scrie acum și pentru cei care au cumva prilejul să rămână veșnic în biblioteca inimii: Clipa timpului care nu moare niciodată, ca și frumusețea acestor locuri și mai ales, a inimii celei cu numele vieții..
Pe bulevardele orașului, se poartă și astăzi bătălii nu tocmai contemporane ci mereu suflete-legate de noi, de mine, de voi și de toți ceilalți. Într-o zi, deloc prea târziu, apele Someșului mă vor avea musafir, laolaltă cu Dealul care pentru multe milenii, încă va mai aștepta chemarea altora, cu pietrele lui vii cu tot și cu oamenii frumoși care nu mor niciodată. Eu sunt zilnic acolo și voi, sunteți zilnic aici. Nu există depărtare-piedică și nici stavilă în fața chemărilor. Dintr-o curte simplă, cineva face aievea cu mâna scriitorului care a scris, trăit și astăzi, rescrie. Ca și Dealul Feleacu, mereu semeț, plin de „bine ai venit”, mie, vouă, tuturor. Este un loc blând, etern și mereu primitor, unde oamenii se nasc și mor, pentru reîncarnarea-suflet, întotdeauna fericiți!
Se scriu capitole în viață fără penițe, pixuri, creioane, cărți și alte cele. Dacă vorbim despre mine, le-aș putea include pe toate. O să anunț deja pe o rețea de socializare că articolul acesta va rămâne aici, pe acest blog, maxim 48 de ore. Dar cum eu sunt în zodia Gemenilor, ori poate să aibă cititori de la o destinație surpriză dintr-un loc foarte populat și animat de lupte crâncene deloc războinice, ori nu va fi șters ori imprevizibilul din felul meu de a fi, va alege altceva. Că și despre asta e vorba, ori nu știm ce să alegem, ori alegem aiurea, ori aleg alții pentru noi. Mai ales când nu ne adaptăm din mers și mai mult, nu ne asumăm. Am mai scris aici un material luna trecută care a fost postat de personajul principal, astăzi esențial, pe Facebook. Unde mâzgăleam eu ceva despre viitorul roman la care scriu, parțial autobiografic. De atunci, au trecut în loc de o lună vreo 10 epoci, măcar 3 civilizații și minim un sfârșit de lume. Tot de atunci, la persoana cu pricina, nu au mai apărut chestiuni scrise de mine, fie repostate, fie redistribuite. Pentru că în viață, mai avem și momente când nu ne asumăm. Despre acest material, nu știu ce să spun, va fi asumat sau nu? Nu știu. Eu mi-am asumat inclusiv scrierea capitolului 16 din viitorul meu roman. Care roman o să apară ori până de revelion, ori prin iarnă-primăvară.
Sinopsis: Viitorul roman, al cărui titlu nu vi-l dezvălui încă, este de fapt structurat pe două treburi: O poveste imaginară de dragoste și faptele chiar reale, de dincolo de dragostea asta. Când va fi lecturată povestea de dragoste, cititorul va trebui să disece ce ascunde ea. Că dincolo, se află bătălii pe viață și pe moarte. Unde nimerim direct în alt gen de iubire.
Ministrul Sanatatii Nelu Tataru in vizita la Spitalul Clinic de Boli Infectioase Cluj-Napoca. Miercuri 21 Octombrie 2020. Inquam Photos / Cristi Vescan
Cine va citi direct capitolul 16 al cărții, sigur o să înțeleagă chipurile, imaginile, emoțiile, din fotografiile alăturate, la care cei mai mulți se uită simplu și…nu întotdeauna mai atent. Nu au timp să se ocupe de hârțogării, de autorizații, de lucruri care țin de birocrație. Timpul lor înseamnă salvarea de vieți omenești, cu sau fără jurnaliști-nod-în-papură, senzaționaluri în prime time, de neconceput să lipsească pe la știrile de la ora 5 și de fapt nicăieri în creierele unora dintre prompteriști. Ei sunt ocupați, nu toți dar destui, să citească cu intonație la televizor, să fie gravi, să facă audiență. Să creeze emoție prin neemoție personală. Dar când vine un nou pacient aflat în pericol de moarte, care doar dacă este imediat introdus în sala de operație are șanse să scape cu viață, unii din reporterii-gesticulă-groaznic-spaimă-senzațional, caută raiting prin descoperiri nelalocul lor. Nu spune nimeni că trebuie să încalci legea. Dar doctorul ăla, asistent, infirmier, paramedic, nu are mapa la el cu hârțogăria. Toate astea apropo de incendiile care au avut loc acum vreun an te miri prin ce spital, inclusiv la spitalul CFR din Cluj. De ce spun Cluj? Am un singur răspuns cu sarcina dificilă să trag ponoasele: Îmi asum. De acolo a plecat acțiunea.
Trec mai departe, revin la romanul meu, aflat în curs de finalizare ca și manuscris, inspirat dintr-un fapt real. Un tip, care în niciun caz nu e autorul cărții, visează. Visul îl duce fix către cazul care există în realitate. Faptul real. Problema e alta: Același autor, adică subsemnatul, cunoaște personajul principal, pardon, esențial. În realitate, în carne și oase. Însă nu cunoaște doar personajul ci și ce poartă cu el și de dincolo de el. Aici intervin faptele reale introduse în povestea de dragoste imaginată de mine. Care, hop, nu mai e de dragoste pe la buclucașul capitol pe care îl voi scrie chiar în acest weekend măcar aproape complet. Cel mai lung și revelativ. E iubire. Cu reciprocitate incompletă. Astfel, apare al doilea pacient. Viitoarea mea carte trebuie citită atent, pentru ca cititorul să poată descoperi pas cu pas, dincolo de scenele tangențial erotice, dincolo de treburi cotidiene recunoscute în noi toți, scopul, mesajul și mai ales întorsătura din acel capitol. Citești capitolul 16 direct, înțelegi mult dar pierzi trăirile și modul în care s-a ajuns la un moment dat dacă nu iei cartea de la început. De la nea Grig. Dacă ești un editor prost, nu ai decât să citești primele 40 de pagini ale cărții și dacă nu te mai interesează mai departe, poți să îți alegi altă ocupație. Dar dacă ai răbdare să înțelegi că eu scriu acest roman live, adică în permanentă legătură cu personajul real, atunci vei putea să înțelegi că este măcar în secunda asta un caz unic în lume în care un roman se scrie așa, cu emoție, tensiune, stres, bucurie, deznădejde, amărăciune, mulțumire dar niciodată resemnare. Pentru că are legătură cât se poate de firească cu Clujul și iar îmi asum, cu spitalele românești din alte localități, cu sentimentele umane, cu dragostea ori iubirea între două persoane, care pot fi din alte părți ale lumii. Fata din spatele cortinei provoacă vise. Pe care, în aparență, dacă o vede cineva pe stradă sau la lucru ori din întâmplare, pentru prima oară sau nu, nu îi descoperă și visele. Pentru asta trebuie să ai noroc ori să fii un autor de romane. Ori să o ai și musafiră câteva zile, în familia care era și a ta cumva, din timpuri când nici nu existai. Și nu îi mai descoperă multe alte laturi, nici măcar prietenii sau colegii, decât sporadic sau când vrea ea. Nu am nimic de ascuns. Cartea nu are nimic de ascuns. Pentru că vine din viața reală, care întotdeauna bate filmul. Capitolul 16 este o piatră de încercare pentru toată lumea: Pentru autor, personajul principal-esențial, personajul secundar, pentru cunoscuți sau necunoscuți. El răstoarnă tot ce s-a întâmplat de la primele rânduri și totuși le lasă acolo. Pe capitolul 16 îl doare în cot de principii, conservatorisme, fracțiuni de secundă ori icsulești de care nu are niciun chef să se împiedice nici în prezent, nici în viitor, nici în vreo ipotetică reîncarnare ( Am citat 0,1 din alt 0,000001 al capitolului). Că dacă personajele principale ale cărții tot se cunosc dinaintea nașterii fizice a unuia dintre ei, pentru ce să se înstrăineze și să nu consfințească această legătură? Scuze, nu e spațiu pentru alții, nici colo, nici colo. Capitolul 16 este reîntoarcerea din viitor în prezent. A nu, nu e revenirea cu picioarele pe pământ. E un fel de „m-am întors că te-am uitat aici, scuze, nu se va mai întâmpla”. Whatever! Personajul din carte are și obiceiuri din astea, să piardă pe drum ceva sau pe cineva. Iar în acest prezent, oamenii au dreptul la vise, la luptă, la înțelegerea unor mesaje deloc de neglijat multora, la moartea cu fericirea în suflet fie că e din cauze naturale sau nu, la redescoperirea noastră ca oameni. Povestea de dragoste a cărții ajută percepția efectului-bumerang. Care pe cititorii sensibili dar grăbiți îi va întrista iar pe cei foarte atenți la fiecare rând al cărții, îi va capta. Cartea nu vrea să creeze emoție, să provoace curiozitate sau să obțină gloria literară. În drumul spre succesul posibil sau nu, autorul își lasă personajul din carte liber și iar își asumă: Aprecieri, huiduieli, aplauze, fluierături, indiferență sau poate admirație.
Recapitulare: Un fapt real m-a inspirat să scriu această carte cu personajele poveștii imaginare de dragoste cu tot. Din care unul este real și are o mică problemă. Autorul trece de multe linii roșii iar în viața reală le mai și înmulțește. Pentru că altfel, nu poate transmite mesajele sale prin intermediul cărții. Discută permanent cu personajul real care îl ajută maxim, o ironie stranie.
Concluzie-marketing-interes-sfat-rugăminte de suflet: Nu încercați să ghiciți cine este în realitate fata din spatele cortinei. Și dacă ați ghiciți ori mai știți câte ceva, țineți-o pentru voi. Pentru că dacă vă face fericiți să știți doar atât și apoi să veniți cu amestecuri de păreri și aplauze sau chiar invidie în viața privată, atunci veți amenința visele multor oameni. Am făcut eu deja greșeala asta doar că am circumstanțe atenuante. Și din nou îmi asum. Zâmbiți-i cum vreți, cu subînțeles sau nu, când treceți pe lângă ea ori pe unde vă mai vedeți din întâmplare și vedeți-vă de treabă mai departe. Cel mai bun lucru pe care l-aș recomanda ar fi să iubiți visele voastre, ale ei, ale celor din carte și mai e ceva: Să lăsați cortina acolo, că numai așa putem descoperi și alte vise, încă nerealizate sau mai știi, nevisate.
În loc de epilog:
Puteam să fiu mai romantic în acest articol, așa cum sunt prin desele pasaje ale cărții-manuscris. Dar s-ar fi supărat scopul cărții pe mine. Știți, uneori, ne punem prioritățile de suflet înainte și uităm de altele. Uităm de iubirile altora, uităm de visele altora, uităm de nefericirile altora, uităm de munca altora, vezi pe cei din poze, uităm de multe personaje reale care ar fi în pericol și ar merita și ele un loc în spatele cortinei, uităm de sentimentele altora, uităm multe și mărunte.
Acesta este un articol cu grad de risc ridicat pentru mine. Nu am cerut consimțământ. Am făcut ceea ce se impunea între două rele: Să fiu fals sau să fiu eu însumi. Exact, am fost EU. Și credeți-mă, nu sunt singurul care a vrut asta. Uneori, anonimatul dăunează transmiterii mesajelor din tine către ceilalți. Așa că m-am gândit să scriu o carte pe care o voi finaliza în câteva zile. Când iubirea altfel decât cea siropoasă și mesajele care vor ajunge sau nu în inima voastră, nu vor mai fi anonime. Eu însă, mă doresc anonim inclusiv ca om și autor al acestei cărți, după ce va ieși din tipare. Că trebuie să fac cale întoarsă, mi-am uitat amintirile din viitor pe drum.
Adrian Melicovici-scriitor 