Și pentru ce? Și pentru cine?

Ar fi fost frumos să trăim în vremuri mai liniștite. Însă istoria lumii și a vieții ne determină să ne adaptăm la cruda realitate. Scriu mult mai rar aici, în ultimii ani. Ca tot omul, mă întreb ce voi face acasă și în viața de zi cu zi, în familie. Eu sunt unul dintre cei peste 7 miliarde de locuitori ai acestei planete. Vocea și părerile mele nu reprezintă nici măcar un fir de praf în societate. Pentru că mă confund cu omul simplu, neștiut și nevăzut la scară largă, din punct de vedere mediatic. Sunt parte din rândul maselor. Încerc să mă definesc cumva parte comună cu empatia manifestată față de cei din jur ori din alt colț de lume. Oricât aș vrea să fiu liniștit, nu reușesc.

Nu reușesc pentru că butonând telecomanda sau răsucind butonul aparatului de radio, în căutare de preferințe, este aproape imposibil să nu aflu noutățile deloc îmbucurătoare. Suferințele din alte colțuri de lume s-au mutat și mai aproape. La granițe, în buzunarul propriu, în suflet. Războiul nedeclarat însă animalic din spațiul răsăritean al Europei, mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ: Aud despre locuințe bombardate, ucidere de oameni simpli și nevinovați, explozii de bombe peste spitale, școli atacate, orfelinate, răpiri, acte pur și simplu imposibil de admis în Europa secolului 21. Lideri criminali de război obligă la moarte și devin paria unui moment istoric, tragic și evitabil înainte. Te trezești dintr-o dată bombardat ori speriat de sunetele sirenelor, te trezești prizonier în propria casă și apoi victimă. Marele exod al nevinovaților continuă. Marea remușcare a vinovaților, întârzie.

Ce vreau eu? Ce vrem noi, toți muritorii de rând, majoritatea sictiliți de politică și amintiri istorice groznice care ne prind din urmă? Vrem doar să ne trezim liniștiți dimineața, să mergem la serviciu, să ne relaxăm în weekend ori în familie ori cu prietenii, vrem să ne bucurăm de viață. Însă devenim obligați fără de voie să nu putem nega problemele create de alții. Carburantul, prețurile, liniștea interioară și exterioară, sar la stele primele în asociere cu frământările umane ale tuturor.

Criminalii nu vor asta. Ei nu sunt afectați de copiii rămași orfani ori uciși, de bolnavii de sub dărâmături, de foametea și viața de grotă nedorită a celor mistuiți de război. Criminalii vor numai putere și influență, fără să le pese de ce doresc oamenii cu adevărat.

Nu există câștigători într-un război. Doar suflete și vieți nevinovate distruse. Fericirea nu există în dictatură, așa cum nici dragoste cu forța nu se poate. Libertatea și gesturile umane plus umanitare definesc lumea pe care planeta asta nu a avut-o niciodată. Fericirea nu se obține prin frică și amenințări. Nu mai am chef mereu să scriu treburi romantice. Merg în mașină și pornesc radio ca să aud cine ce știe ce piesă muzicală plăcută. Schimb programele la televizor ca să descopăr vreun documentar istoric ori despre natură, sănătate etc. Numai că iar dau fără să vreau de imagini apocaliptice. Unii sunt mândri că au devenit criminali de război, așa cum au fost mulți alți dictatori sângeroși mai înainte. Ei sunt mulțumiți, au în sânge dorința de a face lumea nefericită ca să își satisfacă orgoliul. Noi, cei mai mulți și simpli, nu rămânem decât cu dorul de viață liniștită și poate întrebarea cui și de ce folosește războiul. Și pentru ce? Și pentru cine?

Lucrate de mână, din Italia: Cati Florea Handmade

Genți croșetate cu fir Swan Black (Thai Style), cu baza și mânerele din ecopiele, dimensiuni 30x10x30 si 30x10x26.
Tre borse create all’uncinetto, punto perla con cordino Swan Black (Thai Style), dimensioni 30x10x30 e 30x10x26.

Un hobby care se transformă în comenzi aflate în ușoară creștere. Așadar, de data aceasta nu mai scriu despre cărțile mele ci despre ceea ce face partenera mea de viață, în imagini, mai ales. Undeva prin luna martie, a luat ființă o pagină publică pe Facebook, cu numele „Cati Florea Handmade.”

Acolo sau pe profilul ei de Facebook, ori pe grupuri de specialitate, veți înțelege și vedea mai multe decât aici. De exemplu, la ultima postare și după cum veți vedea și aici în fotografii, descrierea e următoarea: Încă trei comenzi gata pentru destinație. Genți croșetate cu fir Swan Black (Thai Style), cu baza și mânerele din ecopiele, dimensiuni 30x10x30 si 30x10x26. Pentru cine dorește sunt disponibilă cu detalii în privat. (Tre borse create all’uncinetto, punto perla con cordino Swan Black (Thai Style), dimensioni 30x10x30 e 30x10x26. Vi aspetto in privato per ordini e dettagli).

Se înțelege de ce există descrierea și în limba italiană. Pentru că noi locuim în Italia, la Miane, un paese din provincia Treviso, în jur fiind câteva orașe sau orășele: Conegliano, Vittorio Veneto, Pieve di Soligo, Cison di Valmareno, Valdobbiadene, Montebelluna, Tarzo și nici Treviso ori Pordenone sau Belluno nu sunt departe.

Eu scriu cărți însă munca manuală, la croșetă, necesită talent, timp, investiție. Iar eu am rămas uimit de frumusețea celor ieșite din mâna ei. Am fost martor eforturile lui Cati de a înțelege cum trebuie să procedeze. Multe ore de urmărit tutoriale, majoritatea pe Youtube, alergătură după materiale și nu în ultimul rând, titanica muncă la croșetă, unde timpul a devenit inamic dar în sens pozitiv. Prin urmare, cine dorește să poarte ceea ce creează Cati, o poate contacta în privat fie pe pagină, fie pe profilul ei personal.

Țineți-i pumnii, pentru alte și tot mai multe minuni ieșite din mâinile ei. Cum eu sunt mândru de ea, așa și clienții de până acum, sunt mândri de ceea ce poartă. Vă las cu câteva poze nu înainte de a vă invita să deveniți fanii lui Cati, pe Cati Florea Handmade. Și poate nu doar fani, ci și clienți. În numele lui Cati, vă mulțumesc frumos!

Geantă (Shopper bag) croșetată cu fir „made in Italy” 30×30, pentru doamne/domnișoare. Un gând bun din Italia, provincia Treviso!

Mesaj dintre îngeri- Sufletul lui Sami

Pe 13 martie anul acesta, scriam un status pe profilul meu de Facebook. În el, anunțam că o să scot o ediție digitală specială a revistei România Ta Diaspora, fondată de mine în 2014 și întreruptă în decembrie 2017. Am tagat autorii obișnuiți și unii au comentat, bucuroși, inclusiv cititori. Printre ei, scriitorul Iancu Samson, de la Cannes.

Zilele următoare, au început să vină câteva articole scrise de autori. Mereu prezent în privat, cu poveștile sale, multe reale, Sami întârzia de data aceasta. Zilele trecute, citesc o veste deloc fericită pe profilul prietenului meu, Gabriel Cristian Groman, un poet și salariat în Anglia, la Londra. Prima dată am crezut că cine știe, poate că e o glumă de 1 aprilie, însă treaba asta mi-a trecut fugitiv prin minte. Apoi am rămas stupefiat, trist, înmărmurit. Omul care mă făcuse în toți acești ani erou, pentru un proiect de al meu, dus la capăt în decembrie, 2019, nu mai era. Murise și noi aflam asta târziu, datorită familiei sale extrem de discrete și bineînțeles, îndurerate. Prietenul meu bun și nu doar al meu, după o lungă suferință cu afecțiunile sale, pierduse bătălia. Sami, cum îi spun prietenii și cunoscuții, ne-a lăsat pentru totdeauna, plecând într-o altă lume, a îngerilor. Știam de la el și nu numai că dorea să fie cenușă aruncată pe Promenade des Anglais. Astăzi, bunul Sami este cenușă dar suntem mulți care l-am iubit și nu vom reuși să-l uităm vreodată. Sufletul lui continuă să ne vorbească, așa cum a făcut-o întotdeauna.

În urmă cu aproape 9 ani, în timp ce mă îndreptam spre Roma, pe jos, plecat de la Târgoviște, în expediția interculturală Speranța Unui Vis, traversam deja Slovenia. Mă aflam în Murska Sobota neajutorat dar decis să înaintez. Un necunoscut mie, comenta pe blogul meu, unde relatam tot traseul și pățaniile mele. Pentru el, eu eram eroul care flutura steagul țării „perpedes”. Apoi m-a contactat și așa a ajuns ulterior unul dintre ajutoarele mele nesperate, ca să duc la bun sfârșit un proiect. Era Sami, care avea să devină inclusiv personaj real în romanul meu document intitulat „Pribeag pe drumul viselor.” Am și scris în 2013 pe acest blog materialul Ploaia din Murska Sobota și strălucirea lui Iancu Samson. Nu am mai întrerupt niciodată legătura. Mai mult, a început să scrie pentru revista mai sus amintită și chiar a primit prin poștă, un exemplar tipărit. Și pe urmă, fără să anunțe vreodată, mă suna pe video-chat, îmi cânta la chitară, îl ascultam și mă bucuram pentru bucuria lui, că a mai publicat o carte. Inclusiv săptămânile trecute a mai publicat ceva și pentru asta, era fericit.

Iancu Samson, scriitor

( 1953-2021)

Sincer, observ cu durere că ne cam ducem cu toții, rând pe rând. Mi-au murit mulți confrați scriitori, unul chiar în noaptea de revelion. Rămânem tot mai puțini într-o lume a contradicțiilor și erorilor divine, da, așa le numesc. Dumnezeu nu e drept întotdeauna, să mă lase în pace fanaticii religioși cu porcăriile astea. Chestia cu așa a fost să fie sau așa a decis Cel-de-Sus, pe mine mă revoltă, atunci când vorbim despre vieți curmate, ale unor oameni buni, care nu au făcut niciodată rău, nimănui, dimpotrivă, faptele bune i-au făcut remarcați și iubiți. Așa era și Sami, săritor, blând, afectuos, vulcanic arareori dar niciodată fără motiv.

În urmă cu peste 32 de ani, un tânăr din Craiova, cu un copil în spate, de numai câțiva ani, ajungea pe jos, la Paris. A plecat din România ca să își vadă de ale lui într-o societate liberă, de fapt, a fugit, ca atâția alții. Iancu Samson, a devenit un bijutier extrem de apreciat în Franța, măcar regional. Până și actrița Brigitte Bardot, cândva, i-a solicitat serviciile.

Ca mulți alți scriitori, visători și poate frumos naivi, Sami a avut poveștile lui romantice, povești de dragoste, unele mai lungi, altele mai scurte. Le-a trăit cu o intensitate adolescentină, până aproape de cei 68 de ani ai săi, cât avea acum. A fosta gazda perfectă a prietenilor lui și ai mei, a jucat șah sau table pe plajele de la Cannes sau în căsuța lui, a cântat și a grăit mereu cu frumosul din el, mereu tuturor. Nu era deloc ranchiunos, dușmănos. Se mulțumea să facă cele mai simple și frumoase lucruri din lume: Să iubească și să trăiască. Era mândru nevoie mare de familia lui și ne arăta deseori fotografii cu băiatul, cu nora, cu nepoții și cu cine mai știe cine.

Este dureros să aștepți în zadar un semn din partea unui om drag și acesta să nu mai vină. Este nedrept destinul și ne doare pe toți cei care l-am cunoscut cu adevărat să îl știm plecat așa, între stele, prea grăbit să ne întristeze. Dar pentru mine, moartea lui Sami, nu este reală. Un om atât de bun nu are cum să moară. Rămâne etern în amintirile noastre care ne ajung din urmă, în orice prezent, cu sau fără voia noastră. Pentru că Sami, este astăzi acel suflet călător care s-a vrut și știut dintotdeauna.

În 2016, pe 30 noiembrie, Sami ne dezvăluia câteva gânduri, de fapt fragment de carte de a sa. Zicea așa: „Şi pentru că nu stă în putinţa noastră de a ne dezbăra de o înfăţişare urâtă, care ne deranjează uneori şi care alteori ne face să ne pierdem moralul şi ne bântuie cine ştie ce gânduri de sinucidere, eu mă corectez la început pe dinăuntru, dar, afară chiar că nu mai am nici o putere să-mi schimb înfăţişarea.
Nu, nu râde! Ştii cum este cu semnele? Este ca şi cum ai bate un cui într-o bucată de lemn, scoţi cuiul cu cleştele fără mari probleme, dar ce te faci, că rămâne gaura? Gaura aia o poţi astupa cu chit şi chiar cu vopsea, dar gaura e gaură, tot acolo rămâne! Uite o gaură ne-norocită „un semn” ! Urăsc singurătatea, asta să fie clar! Nu cred că există cineva care să poată trăi singur, singurel…
Iubesc nespus de mult pasiunile frumoase, oamenii sinceri şi cinstiţi.
Sunt un om pasionat să citesc în inimile oamenilor… 
În general, cititorule scump în ceea ce mă priveşte pe mine personal, eu sunt mulţumit de mine, sunt mulţumit chiar dacă nu mă crede lumea. Nici mai frumos decât mă prezint, nici cu o fire mai bună decât mă văd eu personal.
Conversaţia cu lumea bună, cu oamenii de societate, este una din plăcerile mele cele mai mari.”

Poate că Sami a citit și în sufletul meu, de mi-a rămas prieten apropiat, până dincolo de moartea sa fizică. Poate că mai niște mesaje de citit de la el, niște telefoane de primit, niște apeluri video în care să îmi scrie și să îmi cânte. Poate, de fapt sigur, are vreo fostă iubită sau foste iubite care îl plâng și regretă, odată cu mine. Căci s-a priceput și să iubească și să provoace și să enerveze, ca orice muritor frumos, într-o lume aparte, cum numai el a știut să și-o inventeze. Poate că cineva varsă o lacrimă, mai multe, acum, cu o strângere de inimă și durere nemărginită în alte suflete, rătăcite să-i ducă dorul și să îl mai îmbrățișeze, măcar o singură dată.

Cine știe, probabil că se va întâlni pe neașteptate prin Rai cu vreun Nichita Stănescu, să îi reamintească cu tâlc și modificat anume pentru el: „Auzi, bă, noi o să rămânem poeți toată moartea.”

Da, știu, viața merge înainte, cunosc placa. Însă nu poți spune asta cuiva care regretă enorm dispariția fizică a unui om drag. Și oricum, dacă vom continua să luptăm, noi, cei care l-am cunoscut, vom ști în următoarele noastre momente fericite că cineva, ne va reaminti: „Singura bogăție pe care o transporți toata viața împreună cu tine este inima. Ea simte bucuriile și supărările pe care ți le oferă destinul. Tot inima te face sa râzi și să plângi, pentru că ea este de milioane de ori mai puternică decât mintea. „. Când citim și recitim asta, știm deja că de acum, acesta este un mesaj dintre îngeri, adică sufletul lui Sami.

Rămas bun, Sami! Odihnă lină și da, într-o zi, ne vom reîntâlni. Că o fi ceva cenaclu și muzică și prin ceruri.

Un material de Adrian Melicovici, Miane, Italia, 3 aprilie 2021.

Povestea acestei fotografii făcute de mine. Apusul de Foc

dscf1784

Notă: Povestea pe care o veți citi este reală 100%. Ea datează din 2012 dar în imaginația mea, este repovestită la momentul anului 2045.

Povestea apusului de foc

Așadar, nu îmi tace gura de când am devenit ușor, ușor, moșneag. Mă rog, un început de moșneag, pentru că încă mă țin bine, zic eu. În ce an spuneam că mă aflu deja când scriu toate astea? Ah, 2045. Citește în continuare „Povestea acestei fotografii făcute de mine. Apusul de Foc”

Publică-ți cartea prin Editura Zven: Promptitudine, corectitudine, calitate

downloadA III-a ediție a romanului meu de debut, Ecouri din Sodoma și Gomora, a fost publicată de această dată prin Editura Zven din Târgoviște. Citește în continuare „Publică-ți cartea prin Editura Zven: Promptitudine, corectitudine, calitate”

Trăiești la Trento și nu ai ajuns și la magazinul românesc Muntenia? Galerie foto și travel

15

Salut. Mi-am spus ieri că dacă tot e sâmbătă și sunt liber, să fac un drum printre peisaje de vis până la Trento de la Miane, adică vreo 230 km dus-întors, unde am ținut să cunosc neapărat români inimoși. Familia Barbu are o poveste simplă, în aparență. Citește în continuare „Trăiești la Trento și nu ai ajuns și la magazinul românesc Muntenia? Galerie foto și travel”

Ecouri din viețile-zbucium. Cu Zven cu tot

clepSalut! Tot eu sunt, știu că mai rar, după cum am obișnuit pe cei care mai citesc din prostiile înșirate de mine. La început am fost Adrian, pentru alții am devenit Adi și mai nou, îmi place să fiu și nea Adi. Citește în continuare „Ecouri din viețile-zbucium. Cu Zven cu tot”