Și pentru ce? Și pentru cine?

Ar fi fost frumos să trăim în vremuri mai liniștite. Însă istoria lumii și a vieții ne determină să ne adaptăm la cruda realitate. Scriu mult mai rar aici, în ultimii ani. Ca tot omul, mă întreb ce voi face acasă și în viața de zi cu zi, în familie. Eu sunt unul dintre cei peste 7 miliarde de locuitori ai acestei planete. Vocea și părerile mele nu reprezintă nici măcar un fir de praf în societate. Pentru că mă confund cu omul simplu, neștiut și nevăzut la scară largă, din punct de vedere mediatic. Sunt parte din rândul maselor. Încerc să mă definesc cumva parte comună cu empatia manifestată față de cei din jur ori din alt colț de lume. Oricât aș vrea să fiu liniștit, nu reușesc.

Nu reușesc pentru că butonând telecomanda sau răsucind butonul aparatului de radio, în căutare de preferințe, este aproape imposibil să nu aflu noutățile deloc îmbucurătoare. Suferințele din alte colțuri de lume s-au mutat și mai aproape. La granițe, în buzunarul propriu, în suflet. Războiul nedeclarat însă animalic din spațiul răsăritean al Europei, mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ: Aud despre locuințe bombardate, ucidere de oameni simpli și nevinovați, explozii de bombe peste spitale, școli atacate, orfelinate, răpiri, acte pur și simplu imposibil de admis în Europa secolului 21. Lideri criminali de război obligă la moarte și devin paria unui moment istoric, tragic și evitabil înainte. Te trezești dintr-o dată bombardat ori speriat de sunetele sirenelor, te trezești prizonier în propria casă și apoi victimă. Marele exod al nevinovaților continuă. Marea remușcare a vinovaților, întârzie.

Ce vreau eu? Ce vrem noi, toți muritorii de rând, majoritatea sictiliți de politică și amintiri istorice groznice care ne prind din urmă? Vrem doar să ne trezim liniștiți dimineața, să mergem la serviciu, să ne relaxăm în weekend ori în familie ori cu prietenii, vrem să ne bucurăm de viață. Însă devenim obligați fără de voie să nu putem nega problemele create de alții. Carburantul, prețurile, liniștea interioară și exterioară, sar la stele primele în asociere cu frământările umane ale tuturor.

Criminalii nu vor asta. Ei nu sunt afectați de copiii rămași orfani ori uciși, de bolnavii de sub dărâmături, de foametea și viața de grotă nedorită a celor mistuiți de război. Criminalii vor numai putere și influență, fără să le pese de ce doresc oamenii cu adevărat.

Nu există câștigători într-un război. Doar suflete și vieți nevinovate distruse. Fericirea nu există în dictatură, așa cum nici dragoste cu forța nu se poate. Libertatea și gesturile umane plus umanitare definesc lumea pe care planeta asta nu a avut-o niciodată. Fericirea nu se obține prin frică și amenințări. Nu mai am chef mereu să scriu treburi romantice. Merg în mașină și pornesc radio ca să aud cine ce știe ce piesă muzicală plăcută. Schimb programele la televizor ca să descopăr vreun documentar istoric ori despre natură, sănătate etc. Numai că iar dau fără să vreau de imagini apocaliptice. Unii sunt mândri că au devenit criminali de război, așa cum au fost mulți alți dictatori sângeroși mai înainte. Ei sunt mulțumiți, au în sânge dorința de a face lumea nefericită ca să își satisfacă orgoliul. Noi, cei mai mulți și simpli, nu rămânem decât cu dorul de viață liniștită și poate întrebarea cui și de ce folosește războiul. Și pentru ce? Și pentru cine?

Puterea bastonului după zeci de ani. Recepția tinerilor

Mi-am propus ca după mai mult timp, să scriu despre un subiect sensibil pentru cei sensibili, scuzați repetiția. Vedeți voi, anii trec cu mare repeziciune. Ca și viața. Nu îmi imaginam cum va fi în 2021 care deja se duce spre 2022. Sunt aici, gânditor, reflectez asupra unor lucruri diferite. Care au legătură cu oamenii și mai ales cu cei de vârsta a treia într-o confruntare tacită cu generația născută un pic înainte sau după 1990. Am trăit în două epoci diferite. Am prins anii când căram apa cu găleata ca să mă pot spăla și când trebuia să fiu de acord cu opritul curentului electric de către regimul de atunci, imediat după ora 22. Am prins vremuri când au existat și copilărie diferită față de cea a tinerilor de astăzi și un alt mod de a petrece timpul liber. Nu se inventaseră nici rețelele sociale pe internet și telefoanele mobile, nu existau. Însă aveam vacanțe formidabile la bunici, în vârful dealului. Aveam jocurile copilăriei, șotron, cartonașe, schimburi de timbre poștale, fotbal pe câmpie, lapte gros, respiram viață din viață, mersul la bâlci, datul în leagăn etc, citeam cărți foarte multe.

Eram însetat după seriile scrise ale lui Jules Verne, așa am învățat multă geografie. Mă îndestulam cu Dumas și realismul formidabil al lui Balzac, mai târziu. Încercam să înțeleg sacrificiul și suferința lui Jack London, marile romane ale lui Tolstoi și Sthendal, într-un Roșu și Negru greoi dar superb. Mă agitam cu Mircea Eliade și Călinescu, m-a încântat pentru ani sărutul în tren al lui Jim pentru Vera din cea mai frumoasă Carte a nunții. Și râdeam învățând multe pilde din Marin Preda. Nu am mai pus ghilimele, știu.

Am făcut armata un an și patru luni, de fapt o pușcărie a comunismului care totuși, ne-a pregătit pe mulți pentru viață. Credeți-mă, pușcăria de azi e nimic pe lângă duritatea și batjocura din stagiul militar de atunci. Acel an și patru luni nu mi-l mai dă nimeni înapoi. Și astăzi, trăiesc cu respectul față de cei în vîrstă. Respect care lasă de dorit din partea multori tineri, Ei nu mai sunt romantici ca noi, nu mai așteaptă cu înfrigurare scrisori sau bilețele sau momentul întâlnirii cu o fată. Acum există Whastapp, Facebook și mesajele directe și deseori agramate cu „ce faci frumușico?”. Nu prea mai există roșeața aia din obraji, timiditatea, mersul la teatru și la cinema. Așadar sunt și lucruri pe carele regret. Nu regret comunismul ci abandonarea respectului și empatiei la scară prea mare.

Peste vreo 10 ani sau mai mult, o să încep și eu să devin moș, dacă mai prind anii ăia. Priveam zilele trecute aici în Italia, doi bătrâni care se plimbau de mână. Cumva reușeau să facă asta, fiecare dintre ei sprijiniți în bastoane. Pășeau agale, greoi și totuși mândri de iubirea și viața lor trăită laolaltă. Și am mai văzut perechi de oameni în vârstă. Unii râd de bastoanele lor. Alții sunt indiferenți. Ei bine, în bastonul ăla de care se sprijină un bătrân, este concentrată o forță uimitoare: Forța existenței, a vremurilor în care acel bătrân sau acea bătrânică au învățat din sărăcie, foamete, război, boli, cum să facă în așa fel ca nepoții sau copiii lor să nu mai treacă prin ce au trecut ei. Forța bastonului este incredibilă. În el mai sunt adunate povești niciodată spuse dar bine păstrate între amintiri. Bastonul ăla e mai puternic dar în sens pozitiv decât orice armă ucigătoare sau vreun tip mușchiulos și cu BMW care se crede buricul pământului. Mă rog, nu toți se cred zmei însă da, nu mai este respectul care a fost. Când pleacă la îngeri, bătrânii lasă pe cine știe unde bastonul lor, în care și-au sprijinit ultimii ani și amintirile, dorința de a mai trăi puțin, ca să își vadă urmașii fericiți. Nu mai râdeți de bătrâni, cei care aveți obiceiu ăsta urât! Tuturor ne vine rândul să nu mai auzim sau vedem bine, ori să ne sprijinim în baston! Tuturor ne vine rândul să fim neputincioși. Dar pentru generația tânără, pe care nu trebuie să o condamnăm aiurea, mi-aș dori să aibă mai multă empatie. Să încerce să înțeleagă jurnalele niciodată așternute ale bătrânilor și să tragă învățămintele de rigoare! Fără iubire, suflet și speranță față de cei care au trăit alte epoci, bunicii vor fi nefericiți. Cana aia cu apă pe care le-o duci lângă pat, valorează deseori mai mult decât un cadou de Crăciun. Este apa vieții și clipa fericită când bătrânul simte că nu e abandonat. Câteodată, bătrânii nu încurcă ci descurcă. Moral și psihic.

Adrian Melicovici

Povestea mea din ultimele luni și povestea care ar urma. „ȘAPTELE” tuturor

84095811_211610419880713_8151066063371501568_n
Subsemnatul, în octombrie 2019.

Este ceva timp de când nu am mai trecut pe aici să scriu ceva. Astăzi, despre iureșul ultimelor luni și iureșul care ar trebui să urmeze. Primul nedorit și al doilea despre ambiție și muncă. Citește în continuare „Povestea mea din ultimele luni și povestea care ar urma. „ȘAPTELE” tuturor”

Lanțuri și gânduri de om încarcerat între gratii și viață

13876253_1108605585899314_7521580532255295834_n

„Gândi la un moment dat: Care e de fapt adevărata temniţă? Închisoarea sau libertatea de dincolo de gratii? A vrut să se ridice dar neatent, s-a împiedicat şi s-a prăvălit gata să se rănească. Dumnezeule, dar oamenii care nu sunt la închisoare, cum de se împiedică şi ei, nelegaţi de vreun lanţ? Nelegaţi? O minciună frumoasă a lumii de astăzi şi de prea multă vreme… Citește în continuare „Lanțuri și gânduri de om încarcerat între gratii și viață”

Ultimii pași ai iubirilor de lut

Chestiunile pe care le scriu acum, aici ar trebui citite ori mai pe seară așa ori în nopți de insomnii sau când ai vrea să strângi pe cineva la figurat de gât, să dai cu acea persoană de toți pereții scrâșnind din dinți, să îl împrăștii din toată frustrarea adunată de așteptări prelungi și deja banale la momentul ăla când în sfârșit, ai întâlnit ce nu ai căutat niciodată. Cam lungă fraza, ha? Știu. Însă și așteptările noastre sunt lungi de-a lungul existenței și nici măcar nu așteaptă al naibii timp să se așeze virgulele cum trebuie în istoria vieții multora dintre noi.
Nostalgii, melancolii, bucurii, tristeți, nepăsări, speranțe, dezamăgiri și muuuulte himere care de fapt chiar nu meritau să fie așa. Ajungi cumva să mergi cu ochii spre nicăieri pe stradă, gata să dea vreun pieton din sens opus peste tine, el firesc neștiind că tu încă visezi. Și poate că în clipa aia îți scrii memoriile deși aoleu măi maică, mai ai destui ani de trăit! Citește în continuare „Ultimii pași ai iubirilor de lut”

Cândva, odihnește-mă cu tine

Sau ce scriam eu în urmă cu niște ani… acum puțin rearanjat dar puțin…

Azi am să vorbesc despre viață. Și viața ești TU. Zâmbetul tău, surâsul, cuvintele tale, gesturile tale, le-am adunat în dumnezeiască amintire despre tot ce ești, acum și mereu. Să mori prematur înseamnă să greșești față de tine, dar mai ales față de ființa iubită. Citește în continuare „Cândva, odihnește-mă cu tine”