RSS Feed

Tag Archives: amintiri

Ultimii pași ai iubirilor de lut

Chestiunile pe care le scriu acum, aici ar trebui citite ori mai pe seară așa ori în nopți de insomnii sau când ai vrea să strângi pe cineva la figurat de gât, să dai cu acea persoană de toți pereții scrâșnind din dinți, să îl împrăștii din toată frustrarea adunată de așteptări prelungi și deja banale la momentul ăla când în sfârșit, ai întâlnit ce nu ai căutat niciodată. Cam lungă fraza, ha? Știu. Însă și așteptările noastre sunt lungi de-a lungul existenței și nici măcar nu așteaptă al naibii timp să se așeze virgulele cum trebuie în istoria vieții multora dintre noi.
Nostalgii, melancolii, bucurii, tristeți, nepăsări, speranțe, dezamăgiri și muuuulte himere care de fapt chiar nu meritau să fie așa. Ajungi cumva să mergi cu ochii spre nicăieri pe stradă, gata să dea vreun pieton din sens opus peste tine, el firesc neștiind că tu încă visezi. Și poate că în clipa aia îți scrii memoriile deși aoleu măi maică, mai ai destui ani de trăit! Read the rest of this entry

Anunțuri

Impresii personale din Cordoba: Istorie și dialogul sufletului cu Gabriela Stan Vasilescu

Impresii personale din Cordoba: Istorie și dialogul sufletului cu Gabriela Stan Vasilescu

2016-04-09 12.07.58

Citatele sale sunt astăzi oferite ca pilde de milioane de oameni din mai toate țările lumii. A fost cel care s-a născut în ajunul primului secol de după Hristos lângă apele Guadalquivirului, tumultuoase și ele ca și timpurile care s-au succedat. Vorbesc despre Seneca. Dragi prieteni, tocmai m-am întors din acele locuri pline de o încărcătură nu doar istorică dar și emoțională. Limbajul mileniilor stă scris în dovezile clare și vizibile oricui se duce acolo ca să afle, apoi să știe și mai la urmă să își dorească inevitabil să revină. Read the rest of this entry

Încă puţin până apare romanul meu inspirat dintr-un fapt real uimitor. Gânduri

160RA__OIL_ERUPTION,MORENI,Romania,1929

Bine v-am regăsit. Fiind ocupat cu fel de fel de lucruri nu am mai avut timp să intru aici iar în ultimul timp am scris la romanul meu Secretul Focului- Uriaşul 160. Din ce cunosc, dacă totul decurge bine, va apărea în câteva săptămâni aici în Italia, varianta în limba română. Desigur, fiind un prim tiraj limitat, voi avea grijă să ajungă şi în oraşul meu natal şi cum se poate în judeţul Dâmboviţa, în primul rând la Biblioteca Judeţeană Dâmboviţa din Târgovişte, „Ion Heliade Rădulescu”, apoi la vreo câţiva colegi de presă şi bineînţeles la Moreni. Nu e o editură românească ci italiană cea care s-a arătat interesată de noua mea carte. Read the rest of this entry

Speranța Unui Vis, unicul proiect-expediție intercultural real din diaspora pentru toți românii

602314_361617117264835_257902543_n

DSCF1948Când în seara zilei de 4 noiembrie 2012 am luat decizia vieții, să traversez evident, tot PE JOS distanța rămasă de parcurs până la Roma am conștientizat totodată că nu îmi va fi deloc ușor. Fata de la Hotel Elizabeta din Lendava, frumoasă, sufletistă și bună vorbitoare de engleză, înțelegea discret tot ce urma să se întâmple. Urma să iau o hotărâre forțat de împrejurări dar mai ales de ambiția de a duce mai departe mesajul Speranței Unui Vis. El a ajuns, așa cum numele Târgoviștei ori al românilor în general a ajuns să fie rostit în sute de locuri cu admirație, inclusiv de către italieni.

De a doua zi, rămas singur, cu doar câteva zeci de euro în buzunar, am înaintat cu dârzenie prin micuța Slovenie. Mă autosugestionam continuu, știind că am de traversat cam 300 de kilometri până în Italia. Știam că în Italia sunt români mulți și nu mă luam după jurnalele rasiste, sau după ce îmi spuneau unii, că românii sunt răi. Nu e chiar așa. Am cunoscut atâția oameni frumoși români că nu mi-ar ajunge un secol nici să le mulțumesc nici să îi reamintesc mereu cu inima strânsă și mereu cu drag.

Dar să revin la Slovenia. O altă amintire o am de la o benzinărie cu minihotel, de mâna a doua, unde fata de la micuțul restaurant stătea la un calculator pe google translate și eu pe laptop. Așa ne înțelegeam. Ea a înțeles iute. Mi-a pus în mână ditamai sandvișurile și m-a îmbrățișat spunându-mi în engleză cu lacrimi în ochi: „go, go…”

Și dus am fost, printre dealurile și munții sloveni, pe cărări neștiute, acompaniat de un râu aproape două zile, pe partea stângă și uitând de greutatea rucsacului, datorită priveliștii. Nu lăsam nici să mă bați aparatul de fotografiat de la gât, făceam continuu fotografii-dovezi ale expediției, din poziții imposibile și pauze tot mai dese, ca să îmi pot doza efortul. Doamne cu ce viteză am parcurs distanța Murska- Sobota, apoi orașul Ljutomer, apoi în final, frumosul Ptuj. Am ajuns seara, pe la ora 21, după un marș de peste 50 de kilometri. Nici nu îmi mai simțeam picioarele. Umerii erau amorțiți definitiv și când am dat să las jos rucsacul, am avut surpriza să văd că nu pot…corzile sale mi se implementaseră în umeri…urme adânci se vedeau și m-am masat cum am putut după un duș fierbinte….

Slovenia a fost nu doar o piatră de încercare dar și o țară pe care am îndrăgit-o definitiv. Oameni frumoși, sufletiști, tineri sau persoane mature, cu toții îmi zâmbeau și ce fericire pe mine să fac poze cu un grup de copii în vârful munților…

Mergeam cu telefonul meu vechi Nokia în mâna stângă ca să aud cânt sunt sunat eventual mai bine, cu steagul României agățat de rucsac și cel al Uniunii Europene pe după gât. Am și scris în cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR că într-una din zile, am făcut o pauză pe iarbă apoi am plecat repede. După vreo 4 kilometri, am realizat că am uitat steagul României în poieniță. Cum să merg fără steag? Era ca și cum aș fi pierdut o bătălie, cea cu mine însumi. M-am întors. L-am recuperat și iar am plecat. Seara, mi-am dat seama că uitasem și steagul UE dar nu am mai avut ce să fac, era suficient că steagul țării rămăsese la mine, recuperat.

542645_367301740029706_73460796_n

Căram rucsacul ăla în spinare cu o încăpățânare asiduă, îndesam în el laptopul, proviziile, alea care erau și privind mereu superbele locuri ale Sloveniei, înaintam tot mai puternic, decis, optimist. Trebuia să ajung la Roma, ținta finală.

Ce de flash-uri am în memorie, mi se arată ziua-noaptea imagini peste imagini dintr-o aventură reală, de fapt, expediția oficială Târgoviște- Roma, SPERANȚA UNUI VIS. Înainte, râdeam de bătrânii care trăiesc printre amintiri, aceia care pomensc mereu de pățaniile lor prin războaie, pe fronturi sau cine mai știe ce…astăzi nu mai râd…sunt ca ei pentru că-i înțeleg…

Seara mă uitam pe aplicația google map și stabileam traseul de a doua zi, notam cu pixul pe o hârtie străzile pe unde trebuia să merg, localitățile și așa nu mă rătăceam. Nici acum nu realizez cum de mereu, seară de seară, obosit, frânt de drum, mai izbuteam să postez pe Facebook unde eram, fotografii, ce se întâmpla, ce vedeam…țineam cu mijloacele posibile la curent pe cei interesați…

Mă sunau tot timpul primarul Târgoviștei, Gabriel Boriga, Oana Antonescu, pe atunci europarlamentar, Corina de la Bologna, fratele ei chiar, Mihai Dumitrescu țin minte că m-a sunat, un amic Valentin Dragomir…eram uluit de cum mă salută slovenii, fără să aibă habar cine sunt la început și cum îmi strângeau mâna când înțelegeau câte ceva…ce popor frumos…ce țară…

Dacă îmi doresc ceva pe lumea asta atunci este să mă întorc măcar puțin prin Slovenia și o voi face în viitorul nu îndepărtat. Va fi o emoție maximă, o altă strângere de inimă. Slovenia, țara cu oameni deosebiți, țara cu peisaje splendide, țara cu pârâuri pline de păstrăvi ai spune că până și aceia veseli de bucuria naturii…Nu numai românii din străinătate sau slovenii dar și cei de ACASĂ mă susțineau și încurajau, avocat Gabriel Angheluș, Mihai Alecu, Ștefania Enache, Cristi Iordache, Irimia Marian Guzi, Ion Obăgilă, Adriana Răceanu, Mihaela Petcu, Lavinia Georgescu, Oana Soare, Cristina Dinu, Andreea Stoica, Dan Ciobanu, Gabriel Cioacă, Ciprian Prisăcaru etc etc etc…292824_363624330397447_1581567741_naniversare

Slovenia am fotografiat-o mereu, aparatul ăsta e un erou, și azi mai fac poze cu el dar cele de atunci, rămân ca o poveste în imagini, niciodată scrisă pe de-a-ntregul.

Slovenia, țara cu nici 3 milioane de locuitori. Slovenia, o lumină europeană, cu suflete frumoase…Slovenia, țara unde am rămas cu adevărat un PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR și da, în aceste locuri minunate am plâns de două ori, când am rămas singur, fără monitorizare și când am ieșit din ea, la intrarea în Italia. Ai fi spus că până și vremea e tristă, căci în ultima mea noapte petrecută pe teritoriul sloven, a bătut la Divaca vântul cu o viteză nemaiîntâlnită. Mă aflam la nici 10 kilometri de Italia și la doar două ore de părăsirea Sloveniei, unde abia aștept să revin!

Despre tot ce ați citit aici am scris și în a 5-a mea carte, romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. Cel mai bun contact ca să o aveți e AICI ca prim pas, dacă sunteți în Italia e și mai simplu, că pe aici locuiesc eu. Acum vă las să vedeți mărturii aici mai jos foto din Slovenia și imagini video, dintr-un album de amintiri unice într-o viață de om.

DSCF1839DSCF2067DSCF1913DSCF178446233_363625877063959_554273996_n292811_363626523730561_2101843575_n21330_363624237064123_1934473825_n (1)536752_363624887064058_1862305669_n558935_363628000397080_2126835787_n

 

 



De neuitat, pe 2 decembrie 2012 ” pribeag pe drumul viselor” în Arezzo

1044791_471694329590446_18338344_n Nu prea e loc de uitat, anumite zile, în perioada octombrie-decembrie 2012 în viaţa mea. Cu riscul să plictisesc cititorii, revin la expediţia SPERANŢA UNUI VIS prin care am mers până la Roma, pe jos din România. A piedi, cum spun italieni. 2 decembrie este o zi de asemenea specială. Este ziua când am ajuns la Arezzo, venind de undeva dinspre Florenţa- Carbonille. Este ziua când după ce am cunoscut o persoană deosebită, cu o seară în urmă, am nimerit între lacrimi şi bucurie, între suflete şi inimi tresăltând ca un freamăt de dor faţă de ce era în urma mea şi bucurie faţă de ce întâlnisem. Cu o seară în urmă, în zona Carbonille, prins de ploaie, am tras la o pensiune unde patroana unui bar alăturat mi-a spus că e un magazinaş al unor românce alături. Vă daţi seama cum m-am simţit. Eu m-am dus acolo…fata vorbea numai în italiană deşi eu m-am adresat direct româneşte…apoi când i-au plecat clienţii m-a ascultat. Era normal să aibă puţină suspiciune, văzând un individ obosit, hăituit dar fericit că o aude şi o întâlneşte deşi nu o cunoştea. O chema Gabriela Năstase. Avea o bonetă pe cap şi în câteva minute a înţeles povestea mea. I-am pus filmuleţul sugestiv pe laptop şi a înţeles. A înţeles că omul din faţa ei nu e un pierde vară ci un scriitor român care vine din ţara lui pe jos cu steagurile la vedere ale României şi Italiei, pe braţe. A înţeles că acest om simplu e de la Târgovişte şi mai apoi a înţeles să fie un SUFLET  şi de o ospitalitate neaşteptat de frumoasă. Mi-a dat să mănânc carne, în ditamai tava şi credeţi-mă că nu am făcut economie. Nu m-a lăsat până nu am mâncat tot. Apoi mi-a întins 30 de euro. ” Să fie şi de la mine să te ajute puţin”, mi-a spus. Mai mult, a venit şi Lucia sora ei, cu iubitul şi am făcut poze. Aparatul s-a stricat şi fotografiile s-au rătăcit în memoria pierdută a laptopului. La plecare, mi-a făcut câteva sandvişuri mari, imense şi a luat de pe raft tot ce credea că mă poate ajuta, portocale, apă minerală, suc. Nu o mai interesa că mi le oferă şi îşi face puţină pagubă. Eram impresionat şi abia acum află, citind aceste cuvinte, scrise aici şi acum, că a doua zi dimineaţa am plecat prin ploaie cu ochii umezi, gândindu-mă la ea şi la bunătatea ei şi rugându-mă la Dumnezeu să îi fie bine ei şi surorii şi tuturor celor dragi ei…. Trăgeam de rucsacul pe roţi, cumpărat de Corina din Bologna cu sete şi drumul era lung…zeci de kilometri până la Arezzo…Arezzo era un ocol…expediţia devia din drumul drept la insistenţele lui Eliana…Eliana se certase cumva cu Mihaela Grădinaru pe Facebook dar nu mai contează motivele. Mihaela Grădinaru după ce a citit cartea mea şi-a cerut scuze de la Eliana la ea pe profil…oamenii ştiau şi ştiu să fie frumoşi atunci când vor… Şi da, a dat la un moment dat soarele… ceva mă atrăgea spre Arezzo…nu ştiam ce…nu mai conta…rucsacul de acum tras pe rotile şi în spinare ca înainte se tocise într-o parte….era mai greu…mergeam, plângeam şi zâmbeam…eram în drum spre o comunitate de români…spre un loc necunoscut… Şi a început o furtună…m-a făcut ciuciulete cum se spune…nici ploaia nu mai reuşea să mă dea înapoi…era decembrie şi fulgera…Eliana din Arezzo m-a sunat…un şofer care-i promisese că vine cu ea spre mine să mă ducă la o festa se răzgândise…apoi a apărut alt şofer…iertare să îmi fie nu mai îmi amintesc numele…era un om de treabă….în apropiere de Arezzo a dat soarele iar…şi iar…şi într-un târziu, a apărut Eliana…ha, nu mai eram obosit…nu mai eram ud deşi apa curgea de pe mâneci…i-am zis îmbrăţişând-o şi văzând-o prima oară: – De ce n-ai spus soro că eşti aşa frumoasă? :)) Şi de atunci a rămas sora mea. M-a dus la o festa. Era de fapt sărbătoarea de Ziua Naţională sărbătorită cu întârziere de 24 de ore, era o duminică…acolo chipuri noi…doamne elegante….oameni necunoscuţi şi eu rupt de foame de la drum…de poftă…în faţă era un ecran mare pe care proiectau filme…imagini…dar în spate de tot…ditamai tăvile cu bunătăţi….la vedere…aşa că nu m-am abţinut şi m-am repezit să iau ceva: – Vă rog să aşteptaţi până după ce se termină, mi-a zis o doamnă blondă privindu-mă cu reproş. Mai târziu am aflat că o cheamă Doina Bălan şi aşa a aflat şi ea că eu eram românul care vine pe jos din ţara lui ca să cunoască străinătatea, ca să se dea mare cu steagul ţării lui…ca să le vorbească de Târgovişte. O doamnă tare vorbăreaţă şi cu dialog politic prezenta şi arăta ce şi cum. Se cântase imnul României. O pianistă mică din zonă urma să concerteze. Era Denisa Curtaşu. Pe doamna cu aere de politician am aflat că o cheamă Aurelia Ceoromila. Dar aerele erau  un paravan de fapt. A fost foarte primitoare cu mine, tare amabilă şi a fost de acord să îmi dea cuvântul ca să mă prezint la microfon dar să şi proiecteze filmuleţul cu imagini din expediţia mea. Şi am vorbit…cu lacrimi în ochi, plin de emoţie, am început să citesc mesajele păstrate pe mobil de la românii care îmi fuseseră alături…aşa s-au auzit la microfon numele lui Iancu Samson, Corina Dumitrescu, Mihaela Grădinaru şi alţii….şi oamenii au aplaudat…şi au înţeles… Mi-am făcut poze cu ei…şi-au făcut poze cu mine….o doamnă tot blondă, invita la un revelion la hotelul ei…o chema Violeta Hristu…o fiinţă tot dragă…apoi Jojo, Viorel Moldovan şi un copil mic cu ochelari dar drăgălaş au venit alături de mine…apoi Andra, copilul era al unei alte doamne, cu D  mare, Nicoleta Simion…apoi un tip solid, mamă ce m-am speriat când i-am văzut privirea prima oară…credeam că mă ia pe sus şi mă aruncă de la etaj…când colo ce să vezi…era super sensibilul Giuseppe..al Elianei..italianul de care mi-e dor şi după ce mă întorc cu spatele la el…şi nu pot să o uit nici pe Mihaela Asavei…braşoveancă super…din ce îmi amintesc… Şi a doua zi, după toate astea, Aurelia mă ducea la primarul Fanfani, vorbea tot italiană când traducea româneşte, dar haios şi amintiri uite că rămase frumoase…apoi un suflet superb…Lidia Fichiosi… care mi-a cumpărat un cărucior să pun rucsacul în el să mă deplasez mai uşor…spre Roma…mi-a scris un bileţel şi eu l-am păstrat….toţi aceşti oameni au semnat în Caietul Speranţei, au scris în el…am semnăturile lor… Mai sunt şi alte nume de amintit, de exemplu Titus…etc etc… unele nu realizează că mereu le-am pomenit…altele au înţeles să scrie frumos despre mine, să scrie frumos din talentul lor…Manuela Pană a fost prima româncă ce a scris despre  mine… mi-a citit Eliana de la distanţă mai târziu articolul ei…ea a venit de la Firenze….nu mai intru în amănunte…toţi cei de mai sus amintiţi şi nu doar ei au devenit personaje în cartea mea scrisă despre toate astea, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR… Pe 2 decembrie 2012, am cunoscut deci la Arezzo oameni printre oameni…stele care nu se sting…şi am scris repede, acest articol despre ce a fost atunci, aşa cum mă şi deplasam… VĂ MULŢUMESC MULTUMESC, DRAGILOR! Uite şi un post scriptum: toţi cei de mai sus, sunt personaje în romanul meu. Astăzi locuiesc în Italia şi deja am mai fost la ei o dată, au cumpărat toţi cartea mea, vorbesc cu majoritatea dintre ei şi nu uit nici măcar o zi să mă gândesc la acea zi şi la ei…deşi pare greu de crezut… UIte, mai jos fotografii cu semnăturile şi cuvintele câtorva dintre ei, fotografii ca şi coperta cărţii despre ce v-am povestit. 559752_373231972770016_134284160_nDSCF3745DSCF3748DSCF374612617_444949822221656_1277056829_n312740_444950155554956_1480006950_n537671_444949988888306_45117229_n999320_471687286257817_1780638684_n943762_450199628406583_305083083_n29566_373000852793128_415787824_n

%d blogeri au apreciat asta: