RSS Feed

Tag Archives: anotimp

Semnul de carte din sufletul tău- poem

10967061_797242373702305_251685482_n

Mereu e adiere de azi,

fiecare ieri, fiecare acum,

fiecare mâine,

tu știi că n-ai să cazi…

Toată viața ta, e un nesfârșit drum.

Se rostogolesc muguri de gând,

pe crengile pământului.

Se aud îndrăznelile strigătelor- păsări.

Nu-i așa că ți-ar plăcea să ai aripi?

Nu-i așa că ți-e dor de zborul fericirii tale?

Uite cum saltă capul din rădăcini nemuritoare,

ici, colo, bucuroasă de dorurile ce le ai…

una câte una, câte o floare.

Întârzierile așteptărilor tale,

sunt sosiri din viitorul bucuriilor,

secret al trăirilor.

Miroase a rouă cu amestec de zăpadă.

Răsuflările cerului țin sfadă:

să mai lase fulgii, încă puțin, să cadă?

Se luptă anotimpurile între ele.

Vezi, până și pământul e indecis.

D-apoi tu, omule drag,

în speranțe mereu năvală,

cu închipuiri de nedescris?

Nicicând în acest timp,

n-a fost vreodată tragedie,

să rătăcești prin astenie.

Bucură-ți sufletul că vei trăi o nouă primăvară.

Tresaltă-ți inima, când vrei și știi,

prin lumi de vise și dorințe:

melancolii.

M-ai putea întreba,

ce vreau să spun cu aceste cuvinte,

pretenții de vers?

Ce încerc să spun, vreo luare aminte,

sau am vreo durere lăuntrică de șters?

Uite, hai să-ți dau o veste.

Sau nu, mai bine îți scriu o simplă poveste:

A fost odată, un anotimp de argint.

Sărbători, bucurii, seri de alint,

în fața focului și muzicii lemnelor,

ce trosneau parcă peste cana ta de ceai.

Până și asta e o amintire, de azi:

ce mai tușeai!

Poate ai o mâță ce torcea fericită,

poate ai un cățel ce stă lângă ușă.

Poate așa e tabloul existenței tale,

an de an, iarna prin seară.

Și se făcea că răsfoiești o carte.

Nu, nu un computer ci viața adevărată:

pagini îngălbenite de timp,

mirosind a hârtie de gânduri așternute,

de acum și din alte ierni,

trecute.

Deodată, toate vietățile lumii au prins glas,

făcând cel mai frumos popas:

viața ta, capitol din aceeași poveste,

deseori tulburătoare

dar măcar pentru tine,

întotdeauna, nemuritoare.

Aceasta a fost.

Așa-i că ți se pare banală?

Nici măcar nu ți-am spus vreo mare scofală.

Dar în volumul ce-l ții între palme,

e o morală:

niciodată să nu pui semn de carte,

în istoria vieții tale.

Niciodată să nu pui semn de carte iubirii,

niciodată să nu pui semn de carte speranțelor,

niciodată să nu pui semn de carte timpului,

care a fost, care este

și mai ales care va sosi.

Firescul existenței și al lucrurilor,

peste vremuri și locuri,

se împarte.

Hai recunoaște că ți-ar plăcea să fii și tu,

măcar câteva secunde, o carte.

Hai recunoaște că în paginile tale,

am citi un roman despre tine.

Nu ți-am dat însă o mică veste:

și nu, nu e poveste.

Te anunț că în tine se ascunde,

ca un mugur ce vrea să-nflorească,

lacrima bucuriei,

surâsul noii zile care a sosit,

suflet frumos, care-mi ești,

rătăcit prin atâtea mii de povești.

De fapt, vroiam să te rog,

privește afară!

Privește mereu înainte, pe cer, împrejur,

cu putere, cu încredere, bunăoară,

hai, ridică-te din vechiul anotimp:

E primăvară!

Vă aștept să-mi deveniți fani și pe ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL

Autor, Adrian Melicovici

DREPTURILE REZERVATE @2015

Vizualizați și VISAȚI ȘI TREZIȚI VIAȚA LA VIAȚĂ

 

 

Reclame

Daca primavara ar avea lacrimi


Daca aş privi răsăritul
cu ochii inimii,
m-aş rătăci în sufletul tău,
ca să-ţi culeg lacrimile…

Şi dacă primăvara ar avea lacrimi,
le-aş transforma în iubire.
Lasă-mă să te caut în infinit,
Ca pe un colţ de fericire.
Dacă dragostea ar plânge,
aş sorbi roua obrajilor tăi,
ca pe o licoare,
ademenitoare,
îmbătându-mă de frumuseţea ta,
să pleci din vitrina inimii mele,
nu te-aş mai lăsa.

Lasă paginile vieţii,
de până acum,
vino în clipa noastră,
să te am aici,
în soarele dimineţii,
după singurătăţile alungate,
în cea din urmă noapte albastră.

Ia-mă în dorurile tale,
Ca pe un gând nemărginit.
Nu plânge sub razele astrului etern,
căci tu eşti soarele din tot ce-aş fi,
arzi ca un foc şi printre flăcări mă cern…

Vino…
Clepsidra vieţii nu ne lasă,
plânge şi ea uşor,
cu nisip de lacrimi,
parcă în neuitare e rămasă…
Dacă primăvara ar avea lacrimi,
ţi-aş face brăţară de vise împlinite,
din infinitul meu dor.
Şi dacă primăvara ar mai avea lacrimi,
ţi-aş face o floare de colţ,
şi ţi-aş aşeza-o în părul pe care,
l-aş alinta cu mângâierile mele,
ca să te duc mai apoi,
departe de clipele grele…
Dacă anotimpurile ar avea toate lacrimi,
Le-aş transforma în râul vieţii.
Apoi te-aş fura din tristeţe,
ca să îţi dăruiesc surâs.

Iar plângi?
Uite…promite-mi că vom strânge împreună,
toate lacrimile, după ce citeşti,
al meu vers,
şi întoarce-te spre noi doi,
să fim cei mai fericiţi,
din acest univers.

Dacă primăvara ar avea lacrimi,
le-am transforma amândoi în iubire.
Deci vino…
În viaţa mea,
Şi în cea mai frumoasă trăire.

Autor Adrian Melicovici
( din volumul de poezie COLŢ DE CER)

%d blogeri au apreciat asta: