RSS Feed

Tag Archives: aparitii

Încă puţin până apare romanul meu inspirat dintr-un fapt real uimitor. Gânduri

160RA__OIL_ERUPTION,MORENI,Romania,1929

Bine v-am regăsit. Fiind ocupat cu fel de fel de lucruri nu am mai avut timp să intru aici iar în ultimul timp am scris la romanul meu Secretul Focului- Uriaşul 160. Din ce cunosc, dacă totul decurge bine, va apărea în câteva săptămâni aici în Italia, varianta în limba română. Desigur, fiind un prim tiraj limitat, voi avea grijă să ajungă şi în oraşul meu natal şi cum se poate în judeţul Dâmboviţa, în primul rând la Biblioteca Judeţeană Dâmboviţa din Târgovişte, „Ion Heliade Rădulescu”, apoi la vreo câţiva colegi de presă şi bineînţeles la Moreni. Nu e o editură românească ci italiană cea care s-a arătat interesată de noua mea carte. Read the rest of this entry

Reclame

Vreau sponsor de suflet pentru romanul urmator, al vietii

untitled
După o muncă mai mult a imaginaţiei decât a scrisului propriu zis amestecată cu realităţile unor vremuri demult apuse, vrei ceva diferit. Viitoarea carte pe care vreau să o public, este un roman clasic. Un fel de film de epocă unde totul este inspirat dintr-un fapt real. Ca în majoritatea romanelor mele, avem de a face cu două lumi, de această dată reale şi ele. Dar aceste două lumi, nu mai există. Erau atunci, în perioada interbelică. Ne aflăm în secolul 20 deci. Ne aflăm în mirosul de brânză al ciobanilor din România care uimesc englezoaicele sosite să vadă minunea, de fapt, o tragedie: Focul etern. Pentru Secretul Focului, Uriaşul 160 a rămas mai apoi o enigmă. Tornadele din Oklahoma şi puritatea de tânăr a lui Miron Kinley se amestecă nefast, furibund şi totodată emoţional cu ochii blondei care-i toarnă în pahar puţin whisky. Pasiunea şi dorinţa tinerei se copleşesc reciproc în cel mai frumos sărut, după un pariu de zile mari al serii.

Dincolo de ocean, flăcările focului nemuritor se înalţă insistent către cer. Erupţia începe să îşi ceară tributul. Miron aude cumva de acest foc uimitor şi vrea să îl stingă. Sosit dintre ochii blondei din Tuzla, Oklahoma, direct în farmecul florilor provocator aşezate-n părul româncelor, palinca românească, reală şi ea, ameţesc şi ambiţionează visele de preamărire. Costică Lupa se miră şi el. Recompensa de 50 de mii de dolari nu e deloc mică pentru acele timpuri.

În toată această lume, cititorii vor vedea un stil total diferit de tot ce am scris până azi. Vor vedea un film artistic între filele unei cărţi unde doar episoadele care unesc aerul american cu apa şi zâmbetul de la Moreni vor atrăgea cititorii ca la un cinematograf imaginar, din hârtie ai spune… De fapt, aşa vreau să cred că va fi. Pregătesc a şasea mea carte cu maximă minuţiozitate.

Nu mai vreau însă un sponsor sau sponsori care să arunce simplu sume ori derizorii ori ca să scape de mine. Vreau un suflet în ochii şi ajutorul posibilului sponsor. Vreau să trăiască şi să retrăiască odată cu mine ceea ce va citi: suspansul, dragostea, drama, bucuria, lacrimile. Vreau să vrea el, înainte de toate, să apară această carte. Să scrie cu litere mari de o şchioapă cine e, să fie cunoscută afacerea lui în minim două ţări şi să aibă de câştigat mai mult decât credea la început că va fi, printr-o simplă sponsorizare. Vreau să fie mândru că şi-a dat banii pe ceva reuşit şi că se simte mulţumit sufleteşte şi da, chiar şi financiar prin reclama ce va fi. Când ai un sponsor de suflet, te implici altfel.

Pentru mine nu e o problemă să public o carte. Ştiu cum să o fac să apară şi să apelez la metodele proprii, posibilităţile proprii chiar, ca să o public. Problema e că nu mai vreau să fie doar pentru mine.

Povestea romanului, e simplă. Izbucneşte un foc nimicitor în România anilor 20 din secolul trecut şi un american trece oceanul să îl stingă. Vine în România interbelică. Normal, nu lipsesc episoadele captivante, furia, dezamăgirea, emoţia maximă, nu lipsesc strângerile de inimă şi farmecul iubirii împletite frumos cu derularea evenimentelor. Ce a fost mai apoi, se va vedea atunci, la citirea cărţii.

Pentru ceea ce mă străduiesc să scot la lumină, numit Secretul Focului, e deci nevoie de un sponsor nu doar potent financiar dar mai ales plin de suflet. De dorinţa de a vedea. De voinţa lui în a-mi sta alături. Evident, lucrurile se discută. Nu ştiu cine va fi acest sponsor dar ştiu că aproape sigur va dori cartea publicată repede şi frumos. Se va bucura nu neapărat pentru avantajele ce urmează dar mai ales pentru că această carte, acest roman, te duce printre amintiri fabuloase, te ţine cu cartea deschisă şi te aduce în diferenţa dinre frumosul de atunci şi unele banalităţi de acum.  Te face să evadezi din cotidian şi rămâi acolo să citeşti mereu povestea fără să te plictiseşti. Secretul Focului- Uriaşul 160, mai exact ca titlu, este de fapt, explozia măcar a mea, într-un altfel de foc, de astă dată, niciodată stins. Este o carte unde oricâţi bani ar avea, sponsorul nu poate face nimic fără sufletul pe care-l aştept, din el. Voi vedea cine va fi mai curajos/ curajoasă. Eu vreau un sponsor prieten, nu un sponsor doar cu bani. Unul care să se mândrească pentru că mi-a fost şi îmi va fi alături.

Până atunci, să revedem puţin mai jos promo-ul romanului. Vizualizare plăcută şi la bună vedere.

ATENA GABRIELA STOCHITA SI ROMANUL „BENDISA LUMINA”, O CARTE SUPERBA

Important: puteţi citi acest material şi pe link Melicovici.ro alături de alte materiale de natură cât mai diversă.

Poate că revelaţiile noastre sunt retrăite aievea în faţa unor scriituri de-a dreptul surprinzătoare. Renaşte frumuseţea simplităţii în noi şi atunci, înţelegem farmecul acestei vieţi dăruită nouă de acelaşi Dumnezeu, al tuturor. Aşa aş putea începe şi cuvintele aşternute sunt totuşi neputincioase în faţa unei lumini fără seamăn: lumina Atenei, transcedentală prin ochii Bendisei şi a poveştilor care au adus din nou, în actualitate, rădăcinile legendelor valahe şi nu numai, al măreţiei unui mit numit Zamolxe. Este romanul BENDISA LUMINA, o creaţie şoc sosită în prezentul nostru tumultuos ca o salvare a sufletului pătruns de misterele timpurilopr străvechi…

Romanul BENDISA LUMINA al scriitoarei de la Târgovişte este o explozie mirifică a celor mai frumoase trăiri din vise pe care uneori, autoarea le trăieşte prin propria-i profunzime, retrasă în lumea ei şi a poveştii splendide din această carte apărută prin Editura ” Sărbătoare Publications” a scriitorului de origine română, Octavian Sărbătoare, stabilit tocmai la antipozi pe meleaguri australiene. Era şi normal, scriitorul O. Sărbătoare este arhicunoscut ca un zamolxian împătimit.

Revenind la BENDISA LUMINA a scriitoarei Atena Gabriela Stochiţă, am putea spune fără să greşim că de fapt revenim chiar în amintiri din trecutul pe care ne dorim să-l regăsim în prezentul punte spre viitor. Dealtfel, autoarea relevă cumva acest fapt prin cuvintele din roman: ” în sunetul apei descoperea vocea inconfundabilă a adâncului- PREZENTUL. Blocurile imense din piatră îi aminteau de strămoşii daci:TRECUTUL. Şi el, acum şi aici, pentru că a fost chemat: VIITORUL.
Arian şi Bendisa se regăsesc în Zamolxe şi Bendis, iar tinerii poveştii din roman aduc prin freamăt de meditaţie legenda într-o spirală prin care timpul se suceşte şi răsuceşte către mesajele divinităţii, iubirii şi dezlegarea prin semnificaţiile pietrelor a unor căutări îndelungi de sine şi pentru ceea ce a fost şi se întâmplă până la urmă cu adevărat. Scriitoarea aduce tradiţia Sânzienelor la o scară foarte ridicată, ai dori parcă să primeşti şi tu, cititorule, un ” fir de sânziană”. Preoţi şi călugări se ascund cu nerăbdarea lor de a descifra mesajele în faţa unui cufăr cu câteva petale desenate deschis atât în vis cât şi în viaţa reală de mesagerul al cărui nume se cunoştea deja: Arian. Şi ca orice poveste de neuitat, romanul edifică existenţa unei iubiri simple, de la începuturile revelaţiilor deodată ale celor doi până la momentul când îşi unesc destinele sub ritualul dacic, în vreme ce prietenul lui Arian, la zi de frumoasă tradiţie a Sânzienelor, Ilarion, primeşte de la Dachiana, prietena Bendisei, firul de sânziană.

Autoarea reminteşte de cunoscuta peşteră Potlogi, renumită pentru legendele care o înconjoară în cel mai frumos mister. Chipuri de zei, pietre care vorbesc, lupul alb mai întâi doar al lui Arian şi Bendisei, strecurându-se protector printre bolovanii peşterii şi nu numai, se reunesc în faţa focului sacru, cu forme sfinte. Arian şi Bendisa rămân împreună, după ce în vieţi anterioare trăite doar de ei, „copilăresc” cumva împreună şi aduc cele mai simple gesturi la rang de poveste nemuritoare prin splendidul schimb de pietre, ea, dăruindu-i una de lângă ape iar el, chiar din peşteră. Faptul se consumă totuşi într-o conjunctură frumoasă şi în real, acel real unde Floarea vieţii cu şase petale dezleagă ” misterul a ceea ce suntem şi ce am putea fi”. Chiar şi lupul alb apare de această dată în văzul tuturor, întărind frumuseţea unei legende şi grandoarea acestui roman fabulos al Atenei Gabriela Stochiţă.

Epilogul romanului este edificator, timpul trece, dar dorinţele împlinite în vieţi anterioare sau retrăite sub revelaţii renăscânde au corespondend într-un copil, o fetiţă, născută cu aceeaşi lumină în ochi pe numele său, simplu, curat, simbolic, BENDISA.

Romanul BENDISA LUMINA al autoarei A.G. Stochiţa este înainte de toate un dor de viaţă şi de frumos în cucernicia uneor vremuri care prin carte, îşi fac loc într-o lume mai dreaptă şi mai bună, prin penultimul act al cărţii, denumit ” Lumina eternă”: ” Viaţa pe pământ era frumoasă şi liniştită. Pământenii învăţaseră să iubească şi să preţuiască natura, soarele, stelele, luna…Reînvăţaseră să se iubească între ei şi să fie demni”.

BENDISA LUMINA este un roman deosebit. El spune cititorului simplu, despre vieţi ce îl caută, din ” Chemarea străbunilor”, vorbeşte de la sine atunci când îl citeşti şi fiecare rând scris în carte, aduce la iveală, trădează de fapt, lumina autoarei, care şi-ar dori nespus să fie copila şi fiinţa misterioasă din locurile lumii dorite, Bendisa. Vorbim despre LUMINA ATENEI GABRIELA STOCHIŢĂ. Şi ar dura încă un ciclu zamolxian ca să povestim despre trăirile şi dorurile şi regăsirile interioare pe care cartea ni le inspiră. BENDISA LUMINA este una din cele mai frumoase cărţi apărute vreodată la Târgovişte. Iar autoarea merită din plin nu numai aprecierile noastre dar şi piatra din peşteră deodată cu povestea poveştilor scrisă de ea.

material de Adi Melicovici

Salut! O sa murim?

” Salut! O să murim?

După ce îl îngrijise pe Cristi cum se pricepuse mai bine, bătrânul Lubomir se bucură pentru viaţa tânărului. Renăscuse o dată cu el. Acum temerarul bărbat, se pregătea să îşi ia la revedere de la binefăcătorul său. Sihastrul îl privi atent drept în ochi şi rosti:
– Da, ştiu. E timpul.
– Îţi multumesc din suflet pentru tot ce ai făcut ca să mă salvezi. Nu voi uita asta niciodată.
– Nu eu te-am salvat, tinere, ci Dumnezeu, asta nu trebuie să uiţi. El mi te-a scos în cale. Eu doar am fost ales ca să te întâlnesc şi să fac ceea ce trebuia făcut. Ştii, omenirea încă nu e pregătită pentru ce va fi.
– Cine oare poate să ştie ce va fi? întrebă Cristi gânditor.
– Noi, tinere. Noi, toţi oamenii acestui pământ. Am fost avertizaţi de atâtea ori. Cunoşti zicala ” nimic nu-i întâmplător”, nu-i aşa?
– Da, mulţi o folosesc.
– Dar nu toţi pot pricepe rostul ei, adăugă Lubomir. Uite, ia asta cu tine. E un mic dar de la mine.
Tânărul privi către mâna bătrânului care ascundea ceva în pumnul strâns. Îl desfăcu şi descoperi o piatră ciudată. Părea să fie un bolovan cules din comoara lucrurilor neînsemnate, peste care trecătorii poate că au călcat neatenţi.
– Te miră că îţi dăruiesc o piatră. Te miră încă toate aceste mărunţişuri care şi eu spun că luate fiecare în parte, ştiu şi cunosc mai multe decât orice muritor.
Luminată de soare, piatra de cuarţ strălucea cu putere, ca şi cum ar fi fost o misterioasă oglindă a trecutului, ieşită la iveală acolo, pe cărările munţilor. Tainele întâmplărilor de demult se adunaseră aievea într-un prezent perpetuu, ca o poveste a pământului, niciodată spusă până la capăt.
– Când te vei mai afla în clipă de cumpănă, să-ţi aminteşti tinere că bolovanul ăsta mereu va şti mai multe decât noi, zămisliţii unui Dumnezeu care ne ştie toate păcatele. Uite, bucata asta aparent neînsemnată, are un singur păcat: acela că de sute, poate mii de ani, ea a văzut totul. Ne-a văzut cum am încălcat poruncile, ne-a văzut cum am evoluat de-a lungul istoriei într-o inimaginabilă involuţie spirituală. Încă visăm comori ascultând poveştile timpului, încă vrem să fim bogaţi, să avem dacă se poate grămezi de aur, de bani, de lucruri, de case, de ce vrei tu. Nu am învăţat să fim toleranţi, să alungăm duşmănia dintre noi şi să facem din dragostea faţă de semeni ţelul nostru. Azi ai totul, da, îţi împlineşti orice dorinţă, crezi că eşti fericit şi totuşi, niciodată pământeanul nu încetează să îşi dorească şi mai mult. Niciodată nu suntem mulţumiţi, oricât de bine ne-ar fi. Şi mâine vine o ” hâţânătură” din asta care zguduie pământul şi poţi muri. Şi nimic nu iei cu tine. Măcar să rămână în urma ta învăţăturile de care uităm şi eu, şi tu, şi noi toţi. Poţi pica la pat şi când îţi numeri banii, averea, dacă o ai, descoperi că îţi lipseşte ceea ce toţi tratăm cu nepricepere şi orgoliu deloc necesar. Descoperi că dacă nu ai sănătate, nu ai de fapt nimic. Descoperi că dacă nu ştii să te bucuri de ploaie, de soare, de firul ierbii prin care poţi păşi când cauţi liniştea şi natura, de adierea vântului, de surâsul unui copil nevinovat şi câte şi mai câte, atunci iar nu ai înţeles nimic. Un suflet se naşte cu vederea palidă sau chiar orb, altul are un accident nedorit şi după ce bântuie patul spitalului, care crezi că e comoara pe care şi-o doreşte? Surzii şi muţii aud şi vorbesc mai bine decât mine sau decât tine. Vrem putere ca să-i dominăm pe ceilalţi, vrem bani mulţi ca să credem că putem cumpăra până şi inimile sau sufletele altora şi ne râdem de zborul păsării cerului care de fapt, ne domină pe toţi din înălţimi. Căci da, toate vieţuitoarele pământului au dreptul să fie mai fericite decât noi. Ele nu l-au mâniat niciodată pe Dumnezeu. Iar noi dacă avem sănătate, credem că doar ni se cuvine. A spus un poet de al vostru, Nichita Stănescu îl chema, ceva simplu, în două cuvinte: ” Salut, murim”! Aşa că ia piatra asta şi poart-o cu tine, pretutindeni. Iar când vei mai trece prin nedorită primejdie, adu-ţi aminte de ea. Nu piatra în sine te va proteja ci povestea ei, mult mai lungă decât a noastră. Aşa vei fi mai puternic. Îţi va spune o grămadă de lucruri şi te va povăţui fără să-i ceri sau să te întrebe vreodată ceva. Căci deşi tu eşti ţărâna din care te-ai născut şi unde te vei întoarce, piatra poate fi mereu aceeaşi dar tu nu poţi fi piatră. Mai seacă e viaţa ta fără sănătate şi fără de suflet bun decât piatra care nu are în ea niciun strop de apă.
Tânărul ascultă cu multă luare aminte ce spunea bătrânul şi rămase impresionat de ceea ce-i spusese. Întinse mâna şi luă bolovanul cu o grijă aparte. Apoi o strecură într-un buzunar, promiţându-şi să nu o piardă niciodată.
– Cu bine, Lubomir.
Dar Lubomir nu îl mai asculta. Doar rosti încă ceva:
– Cred că se va întâmpla curând. Când va răsări soarele, nu va mai fi ziuă. Şi atunci veţi înţelege şi voi ca şi mine că ţara unde am venit după ce comuniştii m-au izgonit din Praga în 1968, tot nu e pregătită.
Până când nu se va scufunda pământul într-o zi, ca să ne dăm întâlnire nu cu moartea ci cu primii paşi ai vieţii, nu vom înţelege nimic. Dar poate că nu va fi prea târziu. Unul din rarele daruri ale existenţei noastre este acela că putem mereu învăţa câte ceva din trecut, prezent ba chiar din viitor.
Pe bătrân nu îl mai asculta nimeni. Tânărul se îndepărtase demult, pierzându-se în zare.
Lubomir continua să gândească aşa, cu voce tare. În acel moment, un fazan se apropie de el curajos. Bătrânul întinse mâna iar pasărea se aşeză ascultătoare pe umărul său.
– Te privesc, vietate şi mă întreb: eşti mai bun de admirat sau mai bun de mâncat? Ştiu, vrei să spui ceva. Te înţeleg. Şi tu ai aflat că se va întâmpla. De ce ştiţi voi oare, necuvântătoarele pământului, aproape totul despre ce va fi? De ce noi, bieţi muritori, avem atâta progres şi totuşi nu ştim încă ce ne poate aduce ziua de mâine?
Nu apucă să continue că muntele se mişcă din nou. Un zgomot asurzitor se auzi apropiindu-se. Abia atunci Lubomir fu atent la ce se petrece.
– Se întâmplă încetul cu încetul…
O avalanşă se porni de pe creastă şi stânci uriaşeră se desprinseră de pe versanţi, rostogolindu-se la vale. Nimic nu le putea sta în faţă. Se porni şi o ploaie iar focul bătrânului se stinse. O bucată de munte izbi coliba de alături distrugând-o cât ai clipi. Lubomir stătea drept, înfruntând acest destin neaşteptat, încercând din nou să-l învingă cum se mai întâmplase. O ursoaică se auzi în apropiere alături de puii ei. Fugea haotic temându-se pentru viaţa lor. În faţa furiei naturii şi mai ales a celei divine, nimeni şi nimic nu mai are vreo putere. În zadar încercă animalul să se ferească. Alte două stânci masive o prinseră din urmă lovind-o. Puii ursoaicei rămaseră fără nicio apărare, alături de mama lor care zăcea acum cu capul zdrobit într-o baltă de sânge. Peste câteva secunde, fură loviţi şi ei şi striviţi. Lubomir încă stătea semeţ, ca un învingător, în mijlocul acestor evenimente iar bolovanii continuau să îl ocolească. Îşi duse mâna la buzunar căutând ceva.
– Ah, strigă el, nu mai am talismanul, i l-am dat băiatului acela. Apoi privi înainte: o altă bucată se îndrepta cu iuţeală direct spre el. Nu se feri. Aceasta sări printr-o întâmplare pe deasupra lui, împiedicându-se de alta.
– Cu adevărat avea dreptate poetul românilor. Cred că acesta e ultimul avertisment. Şi zâmbi murmurând: salut, o să murim?
Ar fi vrut să mai spună ceva dar nu mai apucă. Până la urmă fu lovit în plin şi bucăţi uriaşe îl acoperiră ca şi când bătrânul nici nu ar fi existat vreodată. Poate că Divinitatea îl pedepsise pentru regretul fulgerător că dăruise ceva. Căci nici Lubomir nu fusese fără de păcat după cum nici vină nu există fără vinovat. ”

Ati citit un fragment din romanul meu Noaptea Sperantelor, aflat in curs de aparitie. Atentie, drepturile de autor imi apartin mie si Editurii Bibliotheca.

%d blogeri au apreciat asta: