Din spatele spatelui cortinei- fata, visele și capitolul fluviu

Se scriu capitole în viață fără penițe, pixuri, creioane, cărți și alte cele. Dacă vorbim despre mine, le-aș putea include pe toate. O să anunț deja pe o rețea de socializare că articolul acesta va rămâne aici, pe acest blog, maxim 48 de ore. Dar cum eu sunt în zodia Gemenilor, ori poate să aibă cititori de la o destinație surpriză dintr-un loc foarte populat și animat de lupte crâncene deloc războinice, ori nu va fi șters ori imprevizibilul din felul meu de a fi, va alege altceva. Că și despre asta e vorba, ori nu știm ce să alegem, ori alegem aiurea, ori aleg alții pentru noi. Mai ales când nu ne adaptăm din mers și mai mult, nu ne asumăm. Am mai scris aici un material luna trecută care a fost postat de personajul principal, astăzi esențial, pe Facebook. Unde mâzgăleam eu ceva despre viitorul roman la care scriu, parțial autobiografic. De atunci, au trecut în loc de o lună vreo 10 epoci, măcar 3 civilizații și minim un sfârșit de lume. Tot de atunci, la persoana cu pricina, nu au mai apărut chestiuni scrise de mine, fie repostate, fie redistribuite. Pentru că în viață, mai avem și momente când nu ne asumăm. Despre acest material, nu știu ce să spun, va fi asumat sau nu? Nu știu. Eu mi-am asumat inclusiv scrierea capitolului 16 din viitorul meu roman. Care roman o să apară ori până de revelion, ori prin iarnă-primăvară.

Sinopsis: Viitorul roman, al cărui titlu nu vi-l dezvălui încă, este de fapt structurat pe două treburi: O poveste imaginară de dragoste și faptele chiar reale, de dincolo de dragostea asta. Când va fi lecturată povestea de dragoste, cititorul va trebui să disece ce ascunde ea. Că dincolo, se află bătălii pe viață și pe moarte. Unde nimerim direct în alt gen de iubire.

Ministrul Sanatatii Nelu Tataru in vizita la Spitalul Clinic de Boli Infectioase Cluj-Napoca. Miercuri 21 Octombrie 2020. Inquam Photos / Cristi Vescan

Cine va citi direct capitolul 16 al cărții, sigur o să înțeleagă chipurile, imaginile, emoțiile, din fotografiile alăturate, la care cei mai mulți se uită simplu și…nu întotdeauna mai atent. Nu au timp să se ocupe de hârțogării, de autorizații, de lucruri care țin de birocrație. Timpul lor înseamnă salvarea de vieți omenești, cu sau fără jurnaliști-nod-în-papură, senzaționaluri în prime time, de neconceput să lipsească pe la știrile de la ora 5 și de fapt nicăieri în creierele unora dintre prompteriști. Ei sunt ocupați, nu toți dar destui, să citească cu intonație la televizor, să fie gravi, să facă audiență. Să creeze emoție prin neemoție personală. Dar când vine un nou pacient aflat în pericol de moarte, care doar dacă este imediat introdus în sala de operație are șanse să scape cu viață, unii din reporterii-gesticulă-groaznic-spaimă-senzațional, caută raiting prin descoperiri nelalocul lor. Nu spune nimeni că trebuie să încalci legea. Dar doctorul ăla, asistent, infirmier, paramedic, nu are mapa la el cu hârțogăria. Toate astea apropo de incendiile care au avut loc acum vreun an te miri prin ce spital, inclusiv la spitalul CFR din Cluj. De ce spun Cluj? Am un singur răspuns cu sarcina dificilă să trag ponoasele: Îmi asum. De acolo a plecat acțiunea.

Trec mai departe, revin la romanul meu, aflat în curs de finalizare ca și manuscris, inspirat dintr-un fapt real. Un tip, care în niciun caz nu e autorul cărții, visează. Visul îl duce fix către cazul care există în realitate. Faptul real. Problema e alta: Același autor, adică subsemnatul, cunoaște personajul principal, pardon, esențial. În realitate, în carne și oase. Însă nu cunoaște doar personajul ci și ce poartă cu el și de dincolo de el. Aici intervin faptele reale introduse în povestea de dragoste imaginată de mine. Care, hop, nu mai e de dragoste pe la buclucașul capitol pe care îl voi scrie chiar în acest weekend măcar aproape complet. Cel mai lung și revelativ. E iubire. Cu reciprocitate incompletă. Astfel, apare al doilea pacient. Viitoarea mea carte trebuie citită atent, pentru ca cititorul să poată descoperi pas cu pas, dincolo de scenele tangențial erotice, dincolo de treburi cotidiene recunoscute în noi toți, scopul, mesajul și mai ales întorsătura din acel capitol. Citești capitolul 16 direct, înțelegi mult dar pierzi trăirile și modul în care s-a ajuns la un moment dat dacă nu iei cartea de la început. De la nea Grig. Dacă ești un editor prost, nu ai decât să citești primele 40 de pagini ale cărții și dacă nu te mai interesează mai departe, poți să îți alegi altă ocupație. Dar dacă ai răbdare să înțelegi că eu scriu acest roman live, adică în permanentă legătură cu personajul real, atunci vei putea să înțelegi că este măcar în secunda asta un caz unic în lume în care un roman se scrie așa, cu emoție, tensiune, stres, bucurie, deznădejde, amărăciune, mulțumire dar niciodată resemnare. Pentru că are legătură cât se poate de firească cu Clujul și iar îmi asum, cu spitalele românești din alte localități, cu sentimentele umane, cu dragostea ori iubirea între două persoane, care pot fi din alte părți ale lumii. Fata din spatele cortinei provoacă vise. Pe care, în aparență, dacă o vede cineva pe stradă sau la lucru ori din întâmplare, pentru prima oară sau nu, nu îi descoperă și visele. Pentru asta trebuie să ai noroc ori să fii un autor de romane. Ori să o ai și musafiră câteva zile, în familia care era și a ta cumva, din timpuri când nici nu existai. Și nu îi mai descoperă multe alte laturi, nici măcar prietenii sau colegii, decât sporadic sau când vrea ea. Nu am nimic de ascuns. Cartea nu are nimic de ascuns. Pentru că vine din viața reală, care întotdeauna bate filmul. Capitolul 16 este o piatră de încercare pentru toată lumea: Pentru autor, personajul principal-esențial, personajul secundar, pentru cunoscuți sau necunoscuți. El răstoarnă tot ce s-a întâmplat de la primele rânduri și totuși le lasă acolo. Pe capitolul 16 îl doare în cot de principii, conservatorisme, fracțiuni de secundă ori icsulești de care nu are niciun chef să se împiedice nici în prezent, nici în viitor, nici în vreo ipotetică reîncarnare ( Am citat 0,1 din alt 0,000001 al capitolului). Că dacă personajele principale ale cărții tot se cunosc dinaintea nașterii fizice a unuia dintre ei, pentru ce să se înstrăineze și să nu consfințească această legătură? Scuze, nu e spațiu pentru alții, nici colo, nici colo. Capitolul 16 este reîntoarcerea din viitor în prezent. A nu, nu e revenirea cu picioarele pe pământ. E un fel de „m-am întors că te-am uitat aici, scuze, nu se va mai întâmpla”. Whatever! Personajul din carte are și obiceiuri din astea, să piardă pe drum ceva sau pe cineva. Iar în acest prezent, oamenii au dreptul la vise, la luptă, la înțelegerea unor mesaje deloc de neglijat multora, la moartea cu fericirea în suflet fie că e din cauze naturale sau nu, la redescoperirea noastră ca oameni. Povestea de dragoste a cărții ajută percepția efectului-bumerang. Care pe cititorii sensibili dar grăbiți îi va întrista iar pe cei foarte atenți la fiecare rând al cărții, îi va capta. Cartea nu vrea să creeze emoție, să provoace curiozitate sau să obțină gloria literară. În drumul spre succesul posibil sau nu, autorul își lasă personajul din carte liber și iar își asumă: Aprecieri, huiduieli, aplauze, fluierături, indiferență sau poate admirație.

Recapitulare: Un fapt real m-a inspirat să scriu această carte cu personajele poveștii imaginare de dragoste cu tot. Din care unul este real și are o mică problemă. Autorul trece de multe linii roșii iar în viața reală le mai și înmulțește. Pentru că altfel, nu poate transmite mesajele sale prin intermediul cărții. Discută permanent cu personajul real care îl ajută maxim, o ironie stranie.

Concluzie-marketing-interes-sfat-rugăminte de suflet: Nu încercați să ghiciți cine este în realitate fata din spatele cortinei. Și dacă ați ghiciți ori mai știți câte ceva, țineți-o pentru voi. Pentru că dacă vă face fericiți să știți doar atât și apoi să veniți cu amestecuri de păreri și aplauze sau chiar invidie în viața privată, atunci veți amenința visele multor oameni. Am făcut eu deja greșeala asta doar că am circumstanțe atenuante. Și din nou îmi asum. Zâmbiți-i cum vreți, cu subînțeles sau nu, când treceți pe lângă ea ori pe unde vă mai vedeți din întâmplare și vedeți-vă de treabă mai departe. Cel mai bun lucru pe care l-aș recomanda ar fi să iubiți visele voastre, ale ei, ale celor din carte și mai e ceva: Să lăsați cortina acolo, că numai așa putem descoperi și alte vise, încă nerealizate sau mai știi, nevisate.

În loc de epilog:

Puteam să fiu mai romantic în acest articol, așa cum sunt prin desele pasaje ale cărții-manuscris. Dar s-ar fi supărat scopul cărții pe mine. Știți, uneori, ne punem prioritățile de suflet înainte și uităm de altele. Uităm de iubirile altora, uităm de visele altora, uităm de nefericirile altora, uităm de munca altora, vezi pe cei din poze, uităm de multe personaje reale care ar fi în pericol și ar merita și ele un loc în spatele cortinei, uităm de sentimentele altora, uităm multe și mărunte.

Acesta este un articol cu grad de risc ridicat pentru mine. Nu am cerut consimțământ. Am făcut ceea ce se impunea între două rele: Să fiu fals sau să fiu eu însumi. Exact, am fost EU. Și credeți-mă, nu sunt singurul care a vrut asta. Uneori, anonimatul dăunează transmiterii mesajelor din tine către ceilalți. Așa că m-am gândit să scriu o carte pe care o voi finaliza în câteva zile. Când iubirea altfel decât cea siropoasă și mesajele care vor ajunge sau nu în inima voastră, nu vor mai fi anonime. Eu însă, mă doresc anonim inclusiv ca om și autor al acestei cărți, după ce va ieși din tipare. Că trebuie să fac cale întoarsă, mi-am uitat amintirile din viitor pe drum.

De ce m-am enervat cu „șapte”

Adrian Melicovici, autor „șapte”

Păi da, la mine reacția este inversă uneori, pe dos adică. După ceva ani de stagnare, scriere, documentare, pandemie încurcă-tot și tot soiul de idei de-a valma, am găsit o editură mai mult decât răbdătoare cu mine, care l-au scos la lumină (pe romanul „șapte”) din tipare și bineînțeles că și în format e-Book, adică electronic. Ce am scris prin carte sunt motivele enervării. Dar înainte de asta, pentru că sunt și destui care citesc doar primul paragraf sau titlul, spun înainte să continui articolul că puteți comanda noul meu roman intitulat șapte, aici și astfel: Varianta tipărită aici. Varianta electronică, e-Book adică aici.

Ok, hai să continui. Se spune că perseverența și atingerea unor scopuri nobile, mărețe, țin de voință, forța de a spune unele lucruri, de a le intui și mai ales de a le transforma în realizări tot mai multe și frumoase. Că poate nu degeaba editura care a publicat cartea mea și-a spus Itaca Publishing House. Că Ulise ăla, Odysseum de fapt, s-a luptat acum vreo 2300 de ani și-n viață și prin poveștile lui Homer, rapsodul unei antichități poate mai evoluate decât imoralitatea lumească de astăzi. De discutat. Sunt sigur că dacă m-aș plimba vreodată prin Marea Ionică și pe tărâmul Itacăi, aș gândi tot cum să mă întorc acasă prin fel și chip. Că asta face Itaca și ca editură dar și ca revistă deja de notorietate: Publică autori români plecați din țară și totodată îi ține acasă, în cultura românească contemporană. Mă număr și eu printre ei. Poate nu atât de bine ca alții dar măcar mă strădui.

Ok, de ce m-am enervat? Păi m-am enervat pentru că recitind anumite pasaje din cartea mea abia ieșită din tipare, am realizat câtă imperfecțiune există în lumea asta. Câtă nedreptate, câte povești de care nu știm, câte ființe care ar avea ceva de spus. Inclusiv romanul meu este imperfect. Oricum nu l-am scris pentru elitele-critici literari și nici pentru vreun primăraș de provincie care să mă pună la panou. L-am scris pentru toată lumea de toate vârstele. M-am enervat pentru că deși l-am dedicat orfanilor și tuturor nepoților, am înțeles că există milioane de orfani și bunici pe lumea asta care nu au un destin fericit în existența lor. M-am enervat pentru că Francòis, zis Tocilarul, a trăit frumos dar puțin deși nu exista niciun motiv să nu își continue viața. M-am enervat pentru că din Cercul Negru descris de bunicul Tony, nu știu dacă vom mai ieși vreodată. M-am enervat pentru că Armatele Secunde au de gând să ne manipuleze traiul pentru încă mult timp. M-am enervat pentru că emigranții români au trecut prin multe și mărunte ca să aibă o satisfacție, se întâmplă și astăzi asta. M-am enervat pentru că avem copii născuți din familii mixte dar e greu de înțeles pentru unii naționaliști mai grei de cap că acei copii născuți din mamă româncă și tată de altă naționalitate, nu mai pot fi obligați să cunoască doar un steag sau o singură istorie de țară. Ce te faci când copilul are părinte român, altul străin și se mai și mută și învață prin alte țări? Câte istorii trebuie să învețe, ce fel de patriotism vor trebui să manifeste? M-am enervat pentru că lumea uită repede ce tragedie a adus tsunami din Oceanul Indian, planetară adică, m-am enervat pentru că am descris istorii romantice adolescentine, care pot fi considerate dulcegării. Însă fix astea lipsesc tot mai mult din frumosul contemporan pe care ni-l dorim. Romanul șapte transmite mesaje peste mesaje. Simplu, abrupt și zic eu dinamic. Nu e un roman de aventură cum pot considera mulți după primele capitole. Este un roman al sincerității lumești, ăștia suntem ca civilizație, cu bune și cu rele. Singurul lucru care mi-a plăcut mie personal, este că această carte îmi arată multe defecte. Îmi arată defecte de om și asta mă face fericit. Îmi arată că trebuie să perseverez cum și ce am de spus pe viitor. Îmi arată și ar trebui să le arate și altora că perfecțiunea cifrei 7 nu va putea fi atinsă niciodată. De fapt, îmi arată că întotdeauna voi avea de lucru cu mine, în competiție cu mine doar. Așa cum mulți alții mai au de făcut pentru ei.

Nepoții și bunicii au avut întotdeauna o legătură specială. Iar asta nu ar trebui să lipsească din nicio generație următoare. În fine, oricât de sâcâitor aș fi acum ca persoană sau oricât de gură largă ca bunic pe viitor, întotdeauna greșelile mele vin pentru că sunt mereu bineintenționat și poate mai și greșesc când pun suflet. Dacă nu aș fi așa, nu aș mai fi eu. Și aș părea un ciudat.

Cu drag vă salut, Adrian Melicovici

Sinopsis „Șapte…”: Pe când lumile față în față?

Toți avem povești de spus mai întâi nouă, apoi celorlalți. Pentru noi, ele sunt de fapt amintiri. Pentru ceilalți, pot fi ori descrieri plictisitoare, ori provocatoare de interes, numit la început, curiozitate. Apoi te absoarbe ce asculți când cineva vorbește despre un moment din viața lui. Extragi empatic pozitivul și negativul. Pilda și nepilda. Experiența și învățătura. Pe urmă, vrei să scrii ca și cineva, nu mai contează cine, un jurnal. Poate că toți am vrea să scriem jurnale. Ele devin fie cărți dezvoltate într-un parcurs literar inevitabil, fie niște foi așternute, acolo, ca să nu uiți cine ai fost, de unde ai venit, pățaniile existenței tale, clipele frumoase, tot ce ți se pare ție că ar fi de remarcat pentru tine în primul rând. Când scrii ceva, trebuie să te depășești tu pe tine, nu pe ceilalți. Asta am gândit când am început să scriu pentru viitorul meu roman, la finele anului 2016. Dar despre ce este vorba în „Șapte?” Încerc aici o descriere sumară, un sinopsis adică.

După ce au scăpat cu viață din Marele Val ucigaș, cei doi eroi și-au urmat viața, începută cândva, pe când aveau doar 16 ani. Apoi el, devenit bunic, scrie un jurnal impresionant după opinia lui. La un moment dat, apare un al doilea jurnal, al altcuiva. În jurul iubirilor și vieților cotidiene ale personajelor, principale sau de pe cuprinsul planetei, se întâmplă fenomene ale lumii, evenimente sociale și apariția repetată a cifrei perfecțiunii: 7. Pildele biblice, marii autori clasici și dialogurile aparent simpliste, dau fie culoare, fie învățăminte fiecărui cititor care se poate regăsi în viitorul meu roman, în măcar o descriere. Nu lipsesc tensiunea, suspansul, gândurile, simplitatea, complexitatea, controversele, scenele fierbinți sau acțiunea fictivă ori reală care se duce până după anul 2060. Un roman scris pe alocuri ca un film ce oferă cititorului imaginație, inclusiv din viața lui. Cartea propune un public larg, de toate vârstele. Generația a treia, își amintește. Generația a doua, retrăiește și speră continuu. Generația tânără, este provocată cu simplitatea și romantismul însă și ușor educată, prin introducerea unor clasici care au rămas moștenirea marilor învățături sau creații de astăzi.

Stângăciile inevitabil remarcate de un critic literar atent, sunt transformate în avantaje. Simplitatea devine complexitate rar dar sigur. Stilul abrupt al romanului oferă cititorului un plan epic împărțit în două părți, ale viitoarei cărți. În prima, intitulată „Salvarea și întoarcerea la viață”, de la Geneza adaptată simplist și pe scurt, până la nepotul orfan care își redescoperă bunicul, într-un jurnal ascuns de bătrân. Se dezvăluie catastrofa naturală din 2004, deci fapt real, apoi salvarea din iadul planetar dezlănțuit. Ușor-ușor, geografia, istorii scurte, se alătură întoarcerii la viața de zi cu zi, unde iubirea primează, atât între cei doi bunici cât și între tinerii care apar în prim plan. Încă din primele pagini, nepotul curios și orfan, află despre copiii timpului, care s-au născut pe alte meleaguri decât cele natale ale părinților. Familii mixte. Un anumit domn Jason vorbește despre câștigarea unui anumit tip de război de către generația tânără. Român la origine, bunicul din manuscris, ajunge să uimească pe nepot și astfel începe să fie scris un alt jurnal, fără să se bage de seamă de către primul cititor al memoriilor bătrânului: Nepotul Andy. Iar viața merge mai departe. Astfel, partea a doua, intitulată „Ultimul ecou”, se concentrează pe viața tinerilor îndrăgostiți de naționalități diferite, atrași reciproc fiecare de valorile țării de unde le provin părinții. Psihologia patriotismului (Naționalismului moderat ) încurcă fanatismul unora pentru că mulți copii născuți din familii mixte au de învățat istorii despre 3 țări chiar: Cea unde au emigrat ai lor și cele de unde provin. În partea a doua apar și controversele, nu sunt iertate insistențele în a da prioritate religiei, născută din teama de cineva care ar fi mai presus de noi toți.

Pe ansamblu, cartea propune multe mesaje, despre iubire, libertate, educație, nonconformismul care se manifestă mai ales în capitolul 16, intitulat Soledad. Bunicul nu uită nici cum a început iubirea lui neobișnuită, nici pățania din iunie 1990, de la mineriadă și nici de personajele care au emigrat prin lume, nu doar românii. Lumea are aceleași metehne chiar și în 2060. Dar iubirea și fenomenele lumii sunt mereu prezente, cu remarcile-reproș de rigoare ale bunicului din capitolul „Cercul Negru”, al romanului. Cu întrebarea unuia dintre personajele principale, din timpul unei campanii umanitare: Cum ar fi să punem față în față lumea modernă și lipsită de griji cu aceasta tristă și săracă, măcinată de războaie inutile și foamete? Perfecțiunea nu există, coincidențele însă da. Inclusiv cea care insistă prin existența cifrei 7, număr care dă și titlul cărții.

Romanul se citește simplu datorită exprimării abrupte, fără veleități literare relevante însă în ansamblu, în jurul iubirilor din poveste, această simplitate-momeală provoacă întrebări fără un răspuns multora dintre noi, transmite anumite mesaje uneori și în limbaj mai popular dar niciodată cu rea intenție din partea mea, a autorului. Nu întâmplător, finalul romanului se reduce la o frază ce provoacă la optimism, deși aparține unui scriitor mai degrabă pesimist: Emil Cioran.

Sper că ce am scris mai sus va provoca un interes tuturor generațiilor și dorința de a fi achiziționată viitoarea mea carte, după momentul publicării ei. Sunt peste 5 ani și jumătate de când scriu la ea și nu întotdeauna în condiții optime, așadar au fost și întreruperi datorate vieții cotidiene în care fiecare luptăm pentru tot ce ne mai trebuie pe acasă. Pentru că eu sunt un om simplu și mai și muncesc așa cum mulți munciți, ori în țară ori în străinătate.

Adrian Melicovici, Italia.

„Cine dorește să sponsorizeze apariția mai rapidă a cărții mele anul acesta, mă poate contacta în privat sau poate dona oricât dorește în contul meu din orice țară care aparține U.E, pe numele Adrian Melicovici, IBAN IT15MO708461623032003311648, Banca della Marca, Italia. Datele BIC pentru donatorii din afara Uniunii Europene: ICRAITRRU40. Mulțumesc.)

Povestea mea din ultimele luni și povestea care ar urma. „ȘAPTELE” tuturor

Subsemnatul, în octombrie 2019.

Este ceva timp de când nu am mai trecut pe aici să scriu ceva. Astăzi, despre iureșul ultimelor luni și iureșul care ar trebui să urmeze. Primul nedorit și al doilea despre ambiție și muncă.

Povestea din tine…

E o poveste ca oricare,

ar spune restul lumii, nu?

Dar nu-i aşa…

Te-aş întreba…

Vreo amintire ce te doare?

Vreo bucurie rătăcită?

Vreun amănunt, ca drept scăpare?

De câte ori îţi răsfoieşti,

prin inimă, pagini de viaţă,

tu le cuprinzi, le aranjezi,

şi-apoi, rămân în tine,

mereu, o carte de poveşti

cu-acelaşi titlu: VIAŢĂ!

Las’ că e bine!

Poate că ai călătorit mult mai puţin,

decât nădejdile-cascadă,

speranţe în buchet de clipe,

ce stau într-una, nesfârşite,

să le trăieşti la infinit,

Cât sufletul îţi e senin.

Toate trăirile au fost şi-or fi, binevenite.

La început, ai fost copil,

şi mai târziu, ai înflorit,

în seri de îndoieli sau cine ştie,

liniştite.

Apoi ai înţeles răceala lumii,

singurătatea dorinţei tale uneori,

printre privirile discrete ale lunii…

Ca fiecare, te-ai şi îndrăgostit,

Şi tot aşa, alt început,

în urma câte unui banal sfârşit.

Îţi place să fii propria ta carte,

îţi place să fii zilnic o poveste,

Câte ai de vorbit cu-al tău destin…

Urăşti să vezi în jurul tău venin,

urăşti să te constaţi caz izolat,

de bunătate şi de toleranţă.

Urăşti până şi-această discrepanţă…

 

Faci ochii roată şi vezi mii de zâmbete,

e adevărat, unele sunt sincere-n priviri,

Dar ceva te îndeamnă, totuşi să urăşti:

e o realitate: multe-s măşti!

Poate şi ăsta e magnetul trăitului prin amintiri…

Povestea sufletului tău,

are foi multe şi e lungă,

ţi-am spus şi acum două-trei poeme,

să nu cumva să laşi vreun semn de carte,

fii cea mai bună prietenă a ta,

asta da parte!

Ce volum mare ar ieşi din tine,

să strige către strigătele păsări,

CITIŢI-MĂ şi dincolo de priviri,

să mă păstrez frumoasă-n voi, ca amintiri!

Nu-mi îndoiţi coperţile tablou,

şi nici ce scrie înăuntru, acum…

E tot ce am mai bun:

Un suflet, drept ecou.

De acelaşi autor citeşte şi SEMNUL DE CARTE DIN SUFLETUL TĂU

AUTOR: ADRIAN MELICOVICI @DREPTURILE REZERVATE, ITALIA, 2015

Semnul de carte din sufletul tău- poem

Mereu e adiere de azi,

fiecare ieri, fiecare acum,

fiecare mâine,

tu știi că n-ai să cazi…

Toată viața ta, e un nesfârșit drum.

Se rostogolesc muguri de gând,

pe crengile pământului.

Se aud îndrăznelile strigătelor- păsări.

Nu-i așa că ți-ar plăcea să ai aripi?

Nu-i așa că ți-e dor de zborul fericirii tale?

Uite cum saltă capul din rădăcini nemuritoare,

ici, colo, bucuroasă de dorurile ce le ai…

una câte una, câte o floare.

Întârzierile așteptărilor tale,

sunt sosiri din viitorul bucuriilor,

secret al trăirilor.

Miroase a rouă cu amestec de zăpadă.

Răsuflările cerului țin sfadă:

să mai lase fulgii, încă puțin, să cadă?

Se luptă anotimpurile între ele.

Vezi, până și pământul e indecis.

D-apoi tu, omule drag,

în speranțe mereu năvală,

cu închipuiri de nedescris?

Nicicând în acest timp,

n-a fost vreodată tragedie,

să rătăcești prin astenie.

Bucură-ți sufletul că vei trăi o nouă primăvară.

Tresaltă-ți inima, când vrei și știi,

prin lumi de vise și dorințe:

melancolii.

M-ai putea întreba,

ce vreau să spun cu aceste cuvinte,

pretenții de vers?

Ce încerc să spun, vreo luare aminte,

sau am vreo durere lăuntrică de șters?

Uite, hai să-ți dau o veste.

Sau nu, mai bine îți scriu o simplă poveste:

A fost odată, un anotimp de argint.

Sărbători, bucurii, seri de alint,

în fața focului și muzicii lemnelor,

ce trosneau parcă peste cana ta de ceai.

Până și asta e o amintire, de azi:

ce mai tușeai!

Poate ai o mâță ce torcea fericită,

poate ai un cățel ce stă lângă ușă.

Poate așa e tabloul existenței tale,

an de an, iarna prin seară.

Și se făcea că răsfoiești o carte.

Nu, nu un computer ci viața adevărată:

pagini îngălbenite de timp,

mirosind a hârtie de gânduri așternute,

de acum și din alte ierni,

trecute.

Deodată, toate vietățile lumii au prins glas,

făcând cel mai frumos popas:

viața ta, capitol din aceeași poveste,

deseori tulburătoare

dar măcar pentru tine,

întotdeauna, nemuritoare.

Aceasta a fost.

Așa-i că ți se pare banală?

Nici măcar nu ți-am spus vreo mare scofală.

Dar în volumul ce-l ții între palme,

e o morală:

niciodată să nu pui semn de carte,

în istoria vieții tale.

Niciodată să nu pui semn de carte iubirii,

niciodată să nu pui semn de carte speranțelor,

niciodată să nu pui semn de carte timpului,

care a fost, care este

și mai ales care va sosi.

Firescul existenței și al lucrurilor,

peste vremuri și locuri,

se împarte.

Hai recunoaște că ți-ar plăcea să fii și tu,

măcar câteva secunde, o carte.

Hai recunoaște că în paginile tale,

am citi un roman despre tine.

Nu ți-am dat însă o mică veste:

și nu, nu e poveste.

Te anunț că în tine se ascunde,

ca un mugur ce vrea să-nflorească,

lacrima bucuriei,

surâsul noii zile care a sosit,

suflet frumos, care-mi ești,

rătăcit prin atâtea mii de povești.

De fapt, vroiam să te rog,

privește afară!

Privește mereu înainte, pe cer, împrejur,

cu putere, cu încredere, bunăoară,

hai, ridică-te din vechiul anotimp:

E primăvară!

Vă aștept să-mi deveniți fani și pe ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL

Autor, Adrian Melicovici

DREPTURILE REZERVATE @2015

Vizualizați și VISAȚI ȘI TREZIȚI VIAȚA LA VIAȚĂ

 

 

Vreau sponsor de suflet pentru romanul urmator, al vietii

După o muncă mai mult a imaginaţiei decât a scrisului propriu zis amestecată cu realităţile unor vremuri demult apuse, vrei ceva diferit. Viitoarea carte pe care vreau să o public, este un roman clasic. Un fel de film de epocă unde totul este inspirat dintr-un fapt real. Ca în majoritatea romanelor mele, avem de a face cu două lumi, de această dată reale şi ele. Dar aceste două lumi, nu mai există. Erau atunci, în perioada interbelică. Ne aflăm în secolul 20 deci. Ne aflăm în mirosul de brânză al ciobanilor din România care uimesc englezoaicele sosite să vadă minunea, de fapt, o tragedie: Focul etern. Pentru Secretul Focului, Uriaşul 160 a rămas mai apoi o enigmă. Tornadele din Oklahoma şi puritatea de tânăr a lui Miron Kinley se amestecă nefast, furibund şi totodată emoţional cu ochii blondei care-i toarnă în pahar puţin whisky. Pasiunea şi dorinţa tinerei se copleşesc reciproc în cel mai frumos sărut, după un pariu de zile mari al serii.

Dincolo de ocean, flăcările focului nemuritor se înalţă insistent către cer. Erupţia începe să îşi ceară tributul. Miron aude cumva de acest foc uimitor şi vrea să îl stingă. Sosit dintre ochii blondei din Tuzla, Oklahoma, direct în farmecul florilor provocator aşezate-n părul româncelor, palinca românească, reală şi ea, ameţesc şi ambiţionează visele de preamărire. Costică Lupa se miră şi el. Recompensa de 50 de mii de dolari nu e deloc mică pentru acele timpuri.

În toată această lume, cititorii vor vedea un stil total diferit de tot ce am scris până azi. Vor vedea un film artistic între filele unei cărţi unde doar episoadele care unesc aerul american cu apa şi zâmbetul de la Moreni vor atrăgea cititorii ca la un cinematograf imaginar, din hârtie ai spune… De fapt, aşa vreau să cred că va fi. Pregătesc a şasea mea carte cu maximă minuţiozitate.

Nu mai vreau însă un sponsor sau sponsori care să arunce simplu sume ori derizorii ori ca să scape de mine. Vreau un suflet în ochii şi ajutorul posibilului sponsor. Vreau să trăiască şi să retrăiască odată cu mine ceea ce va citi: suspansul, dragostea, drama, bucuria, lacrimile. Vreau să vrea el, înainte de toate, să apară această carte. Să scrie cu litere mari de o şchioapă cine e, să fie cunoscută afacerea lui în minim două ţări şi să aibă de câştigat mai mult decât credea la început că va fi, printr-o simplă sponsorizare. Vreau să fie mândru că şi-a dat banii pe ceva reuşit şi că se simte mulţumit sufleteşte şi da, chiar şi financiar prin reclama ce va fi. Când ai un sponsor de suflet, te implici altfel.

Pentru mine nu e o problemă să public o carte. Ştiu cum să o fac să apară şi să apelez la metodele proprii, posibilităţile proprii chiar, ca să o public. Problema e că nu mai vreau să fie doar pentru mine.

Povestea romanului, e simplă. Izbucneşte un foc nimicitor în România anilor 20 din secolul trecut şi un american trece oceanul să îl stingă. Vine în România interbelică. Normal, nu lipsesc episoadele captivante, furia, dezamăgirea, emoţia maximă, nu lipsesc strângerile de inimă şi farmecul iubirii împletite frumos cu derularea evenimentelor. Ce a fost mai apoi, se va vedea atunci, la citirea cărţii.

Pentru ceea ce mă străduiesc să scot la lumină, numit Secretul Focului, e deci nevoie de un sponsor nu doar potent financiar dar mai ales plin de suflet. De dorinţa de a vedea. De voinţa lui în a-mi sta alături. Evident, lucrurile se discută. Nu ştiu cine va fi acest sponsor dar ştiu că aproape sigur va dori cartea publicată repede şi frumos. Se va bucura nu neapărat pentru avantajele ce urmează dar mai ales pentru că această carte, acest roman, te duce printre amintiri fabuloase, te ţine cu cartea deschisă şi te aduce în diferenţa dinre frumosul de atunci şi unele banalităţi de acum.  Te face să evadezi din cotidian şi rămâi acolo să citeşti mereu povestea fără să te plictiseşti. Secretul Focului- Uriaşul 160, mai exact ca titlu, este de fapt, explozia măcar a mea, într-un altfel de foc, de astă dată, niciodată stins. Este o carte unde oricâţi bani ar avea, sponsorul nu poate face nimic fără sufletul pe care-l aştept, din el. Voi vedea cine va fi mai curajos/ curajoasă. Eu vreau un sponsor prieten, nu un sponsor doar cu bani. Unul care să se mândrească pentru că mi-a fost şi îmi va fi alături.

Până atunci, să revedem puţin mai jos promo-ul romanului. Vizualizare plăcută şi la bună vedere.