Flux RSS

Tag Archives: clipe

Povestea din tine…

DSCF7367

E o poveste ca oricare,

ar spune restul lumii, nu?

Dar nu-i aşa…

Te-aş întreba…

Vreo amintire ce te doare?

Vreo bucurie rătăcită?

Vreun amănunt, ca drept scăpare?

De câte ori îţi răsfoieşti,

prin inimă, pagini de viaţă,

tu le cuprinzi, le aranjezi,

şi-apoi, rămân în tine,

mereu, o carte de poveşti

cu-acelaşi titlu: VIAŢĂ!

Las’ că e bine!

Poate că ai călătorit mult mai puţin,

decât nădejdile-cascadă,

speranţe în buchet de clipe,

ce stau într-una, nesfârşite,

să le trăieşti la infinit,

Cât sufletul îţi e senin.

Toate trăirile au fost şi-or fi, binevenite.

La început, ai fost copil,

şi mai târziu, ai înflorit,

în seri de îndoieli sau cine ştie,

liniştite.

Apoi ai înţeles răceala lumii,

singurătatea dorinţei tale uneori,

printre privirile discrete ale lunii…

Ca fiecare, te-ai şi îndrăgostit,

Şi tot aşa, alt început,

în urma câte unui banal sfârşit.

Îţi place să fii propria ta carte,

îţi place să fii zilnic o poveste,

Câte ai de vorbit cu-al tău destin…

Urăşti să vezi în jurul tău venin,

urăşti să te constaţi caz izolat,

de bunătate şi de toleranţă.

Urăşti până şi-această discrepanţă…

 

Faci ochii roată şi vezi mii de zâmbete,

e adevărat, unele sunt sincere-n priviri,

Dar ceva te îndeamnă, totuşi să urăşti:

e o realitate: multe-s măşti!

Poate şi ăsta e magnetul trăitului prin amintiri…

Povestea sufletului tău,

are foi multe şi e lungă,

ţi-am spus şi acum două-trei poeme,

să nu cumva să laşi vreun semn de carte,

fii cea mai bună prietenă a ta,

asta da parte!

Ce volum mare ar ieşi din tine,

să strige către strigătele păsări,

CITIŢI-MĂ şi dincolo de priviri,

să mă păstrez frumoasă-n voi, ca amintiri!

Nu-mi îndoiţi coperţile tablou,

şi nici ce scrie înăuntru, acum…

E tot ce am mai bun:

Un suflet, drept ecou.

De acelaşi autor citeşte şi SEMNUL DE CARTE DIN SUFLETUL TĂU

AUTOR: ADRIAN MELICOVICI @DREPTURILE REZERVATE, ITALIA, 2015

Reclame

Scut de ” Fluturi ” în ” Insomnii ” de sclipiri

stele-multe-stele

Poate că dincolo de ochelarii unui şef de secţie, de companie sau de compartiment, se află acea sensibilitate nebănuită vreodată. Dincolo de privirea lui, aparent severă, poate prea serioasă pentru ceea ce se află dincolo de ea, se odihneşte acel frumos sufletesc pe care mulţi nu se obosesc să îl observe.  Nimeni nu-i ştie sau nici măcar nu-i bănuie tristeţile sau bucuriile. Grijile sau temerile cele mai ascunse, prin demnitatea lui.  Şi totuşi, acest om, îl poţi întâlni oriunde.  Dacă eşti foarte preocupat n-ai cum să-l observi, timpul împiedică multe. Şi totuşi, uite că în seri târzii, devenite mai apoi nopţi albe, el visează în cel mai adânc somn.

Rareori se întâmplă să visezi, culmea, Insomniile. Rareori se întâmplă să fii apărat de Fluturi. Irina are arme puternice. Poate prea puternice pentru cei ce se ard, paradoxal, cu focul aşternutului din sclipiri. Aşa cum furtunile vremurilor mătură apele tulburi, aşa şi vorbele-n vânt se uimesc de forţa puterii lăuntrice. Ele pierd şi pier, nu au putere. Puterea vine din cel puţin două locuri: de la Dumnezeu şi din Iubire.

Peste o jumătate de milion de oameni s-au molipsit de farmecul dar mai ales de profunzimea cuvintelor unui scriitor. De fapt, o scriitoare. Povestea e simplă: toleranţa, iertarea, iubirea şi deschiderea unui suflet către cititorul de oriunde. În această rezonanţă umană de amploare, ecourile răutăţilor nelipsite par demne de mila lumii scriitorilor. Ei privesc cu compasiune către amărâţii care îşi văd evidenţa posibilă doar atunci când uită de sclipiri. Insomniile au două tăişuri. Unii le visează, alţii le invidiază.

Fiecare cititor are preferinţele lui. Iar unul educat ştie să recunoască civilizat asta. Alţii însă, poate şi datorită faptului că încă citesc pe silabe, ca la clasa întâi, nu reuşesc să desluşească primele propoziţii ale unui mesaj nu neapărat literar dar mai ales de suflet.

Unii văd fluturi, meritat, în clipele frumoase ale vieţii, alţii nu au această bucurie. Cei din urmă, trebuiesc înţeleşi. Nu toţi oamenii au posibilitatea să discearnă între evidenţă şi nedorita lor abstinenţă. Rătăcirea unora este literară, a altora este de altă natură.

Fluturii sunt adevărul unor simţiri care continuă să se rotească protector în jurul aşternutului de sclipiri la ceas de Insomnii.  Nu pot fi învinşi niciodată de nimeni şi de nimic. Nici nu ar fi posibil. Oamenii frumoşi creează şi când visează. La fel ca ea.

Îmbrăţişarea umbrelor- eseu

Posted on


Am păşit către întuneric şi a răsărit lumina din el ca un strigăt al suspinelor de demult, regăsite de-acum în revelaţia altor suflete, nepereche în neştiinţa lor dar pline de viaţă sub soarele timpului. Nimic nu se poate crea pe acest pământ fără ca Dumnezeu să nu ne audă gândurile şi cuvintele nerostite. Povestea mea, e una dintre poveştile noastre, ale voastre, ale tuturor. Fiecare dintre noi suntem câte o poveste şi am vrea să rătăcim între filele ei, căutând începuturi fără de sfârşit şi TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ori VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE.

La ceasul tainic al şoaptelor inimii noastre, ne culegem din noi înşine adunând alte speranţe, născute şi renăscute, strălucind a dorinţă şi a împlinire. Iar atunci, ceva nedefinit, aleargă odată cu noi spre muntele fericirii. Nu ştim, dar am ajuns de multă vreme acolo, sus, deasupra lumii şi mai aproape de lumea fiinţei noastre. dar tot nu înţelegem ce ne urmăreşte ca o conştiinţă a frumuseţii de viaţă şi de frumos. Ne temem. Pare ciudat, însă ne temem. Nu ştim că umbrele se simt deşi nu se văd.

Aievea întindem mâinile către nimic şi totuşi…simţim răsuflarea dorului neîmplinit până în clipa tăcerii când cine ştie, ca un balsam al frământărilor noastre, ne trezim îmbrăţişaţi de nicăieri dar pentru totdeauna. Mai bine o aşa îmbrăţişare decât un cuvânt spus fără noimă. Mai bine un sărut imaginar decât unul cerut. Mai bine o iubire aievea decât una imposibilă.

Dansează sub flăcările focului din noi înşine umbrele tot mai neastâmpărate…tremură ca nişte chemări lăuntrice şi fac cerc în jurul nostru. Suntem noi cu noi deci nu suntem singuri. Mai bine noi cu noi decât singuri în doi. Mai bine cerc de umbre decât cerc al nepăsării…Mai bine cu îndrăzneala speranţelor eterne decât cu seri de îndoială. Aşa şoptesc umbrele între ele.

M-am aşezat între stele şi am cules strălucirea lor. Mai reală e lumea din propria noastră fiinţă decât lumea pe care o vedem în jur…aşa pare să fie deseori…aşa am simţit şi eu..o răcoare de vânt binefăcător a bătut peste grijile sufleteşti şi l-am rugat încă o dată: ” mai treci odată vântule”…

Sunt fericit. Suntem fericiţi. Fiţi fericiţi. Lăsaţi neprevăzutul să vă cuprindă şi nevăzutul să vă încânte. Este sincera şi calda veste că măcar odată în viaţă, fiecare dintre noi, am simţit, într-o seară simplă, neaşteptata îmbrăţişare a umbrelor.

Autor eseu: subsemnatul.
Drepturile sunt rezervate.
22 august, 2011.

%d blogeri au apreciat asta: