RSS Feed

Tag Archives: copii

Surâsul renăscut dintre lacrimile Verei

Posted on

Vera Minescu și băieții săi frumoși

Priviți fotografia de mai sus întâi cu puțină atenție. După opinia mea, spune totul. Se citește mândria, tristețea, bucuria, dragostea, familia, fericirea. Dacă doriți să citiți și ce scrie mai jos despre cele trei ființe superbe, nu e nicio problemă. Ia să vedem… Read the rest of this entry

Anunțuri

Am fost la carnaval în Conegliano, Italia, hai să vedeţi ceva poze

DSCF7380DSCF7306

Oraşul Conegliano e foarte aproape de locul unde stau eu, aici, în Italia. E un oraş al vinului, culturii şi are aşa, un aer de eleganţă aparte faţă de alte localităţi. Aşa că iubita mea m-a luat special să văd carnavalul anual. M-am codit la început şi apoi m-am decis. Şi uite aşa am ajuns să petrec între mii de oameni adunaţi acolo, clipe minunate. Normal, parcă şi acum sunt acoperit cu hârtiuţe din alea colorate, că na, oamenii, copiii, cei care ne-au trecut prin faţă au aruncat continuu cu hârtiuţele multicolore peste noi şi invers 😀 Personaje de desene animate au acoperit prin costumaţie sute de oameni, eroii preferaţi ai filmelor, aerul medieval amestecat cu cel prezent, într-un cuvânt, mi-am adus aminte că nu e deloc rău să scoatem uneori copilul din noi. Hai să vedeţi câteva poze de acolo şi mai jos. Vă îmbrăţişez.DSCF7445DSCF7440DSCF7435DSCF7421DSCF7415DSCF7354DSCF7335DSCF7365

DSCF7426

DSCF7314

Un suflet fara nume… poezie DEDICATA COPIIILOR CU PROBLEME

Doar Dumnezeu i-a osandit,
sa nu poata rosti
vreun cuvintel,macar stalcit
prin dreptul de-a trai.

Aud si-o voce de copil,
strigand din carucior,
incearca dar e inutil
sa mearga,mult i-e dor…

Curg lacrimi si dureri de-acum,
parinti nefericiti,
e dureros si drept va spun,
va rog,nu-i ocoliti.

Au suflet, inimi ca si noi,
au ochi si au si vise,
si au sperantele suvoi
nespuse si nescrise.

Odata,un chip mi-a zambit
si m-a strans in priviri
si cu manuta mi-a raspuns,
dandu-mi fiori,trairi..

N-am vrut sa plec,nu m-a lasat,
mi se strangea in suflet
nu pot sa uit,ce mi-a fost dat
sa lupt,in al meu cuget.

Si cand surasul i-am vazut
parca un dar divin
primeam pentru ce n-am facut:
nu pot sa imi revin.

Si alti copii sunt necajiti,
n-au brate in piept sa-i stranga
si anii le sunt ofiliti
si viata doar osanda.

Ce vina au ca s-au nascut
bolnavi sau singurei?
ce mai ramane de facut,
caci anii le sunt grei?

Si colo-n colt un baietel
se-ntinde catre mine
si nu ma reculeg defel
si nu imi este bine.

Sa vad atat de mult amar,
bolnavi,ai nimanui
orfani,cu boli ca un calvar,
ce poti sa le mai spui?

Vor si ei mangaierea lor,
vor si ei un parinte,
vor amintiri care nu dor
si sa le tina minte.

Si un sarut daca le dai
pe cruzii obrajori,
moment sublim chiar poti sa ai,
surad,si-ti dau fiori…

Si ma gandesc,seara tarziu,
cine povesti le spune,
acela eu as vrea sa fiu
un suflet fara nume.

Si dimineata cum va fi,
cand mama lor nu este,
sa-i poata-mbratisa,iubi,
cu-o soapta si-o poveste.

Numai parinte sa nu fii,
sa plangi necontenit
langa frumosii tai copii
bolnavi, intr-un sfarsit.

Nu trebuie sa neglijam
fiinte-n suferinta,
doar sa-i iubim,sa-i ajutam,
cu mult suflet,credinta.

Sunt suflete la fel ca noi,
au vise,au dorinti
si au sperantele suvoi,
si lacrimi prea fierbinti.

Stiu ca e trist ce spun acum
si vreau sa ma iertati
dar altfel chiar nu stiam cum
sa va rog: NU-I UITATI!!!

Autor poezie, Adrian Melicovici
DREPTURI REZERVATE.
Poezia a fost publicata prima data pe site agonia.ro

LACRIMI, SURAS SI PUTINA FERICIRE IN CASA SUFERINTEI

Posted on


Cine a spus că nu există măcar o clipă de fericire în cele mai neaşteptate locuri s-a înşelat. Dar cine crede că la această clipă se poate ajunge fără suferinţă se înşeală şi mai mult. Lacrimile se împreună şi curg şiroaie pe obrajii părinţilor şi bunicilor peste care năpasta unui destin nedrept a căzut de două ori, în ani diferiţi, ca o nedreptate e existenţei. Ani mulţi de zbucium sufletesc şi chin îndelung au trecut peste viaţa unor tineri care au dorit să aibă copii, să îi ţină de mână încă de la primii paşi şi întâiul cuvânt rostit, ca o minune a momentului dumnezeiesc când viaţă din viaţa noastră şi carne din carnea noastră ne încântă micile lor reuşite. Paşi mici pentru noi dar atât de mari pentru pentru o lume normală.

Dar în această casă nu a fost să fie aşa. Tremurul cuvintelor rostite din buzele tot mai încleştate de furie şi resemnare adâncă aduc până şi celui mai insensibil suflet o lacrimă pe obraz. Priveşti chipuri care caută să înţeleagă parcă de ce oare soarta aceasta cruntă i-a ales tocmai pe ei…nu au făcut nimănui vreun rău vreodată, iubesc frumosul şi banalul răsărit de soare, în nemărginita lor iubire faţă de oameni, faţă de oricine le trece pragul. Încearcă să mulţumească pentru puţinul pe care îl au şi în simplitatea lor dezarmantă, trimit un ecou al durerii către toate colţurile acestui pământ….Însă ei s-au obişnuit să fie mai puternici decât mulţi dintre noi, ceilalţi…cei care avem copii fără probleme de sănătate, cei care ne-am bucurat când au stat în picioare prima dată, cei care am auzit banalul dar magnificul „ mamă” şi mai apoi, ne-am bucurat până şi de plânsetul lor din răsputeri, în nopţi de nepătrunsă taină sub refrenul cântecelor de leagăn….

Nu plângeţi, prieteni dragi. Aceşti copii despre care vă scriu acum ştiu mai bine decât noi să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi să ne dea o „ palmă” prin nevinovata lor lecţie de fericire nefericită, în tristeţea lor de bucurie arătată către braţele care-i strâng cu dragoste şi către care întind şi ei la rândul lor aceeaşi iubire fără de margini. Ei nu au putut să asculte poveştile mamei sau bunicii în seri târzii, ca să poată adormi cu zâmbetul pe buze. Ei nu au putut să facă primii paşi ca să se bucure de primii ani ai copilăriei….ei nu au putut să meargă la şcoală cu ghiozdănelul în picioare şi să spună „ pa mami, pa tati” cu sandvişul bine împachetat…..ei nu au putut să alerge în voie atunci când au sosit vacanţele….ei nu au putut să ţopăie fericiţi în pauzele de la şcoală şi nici măcar la grădiniţă nu s-au putut duce ca ceilalţi copii… ei doar au zâmbit fericiţi de fiecare dată când cineva doar i-a privit….căci da….doar privirea au avut-o de la Dumnezeu dată şi prin ea, au vorbit şi au scris mereu jurnalul din inima lor…

Eram doar un străin şi m-au primit în casa lor ca pe un membru al familiei. Familia OMENIEI! De atunci, am înţeles că fericirea are mai multe chipuri ca şi tristeţea. Am înţeles cât de mult avem noi,ceilalţi şi nu ştim să ne bucurăm deseori de puţinul care ni se pare puţin…

Vorbesc despre doi copii minunaţi, Ana- Maria, născută pe data de 19.03.1999 şi Adrian Alexandru Francisc, născut şi el pe 06.08.1997. Un băiat şi o fată. Două zâmbete stranii uneori. Pentru că ştiu să fie mai puternici ca alţii. Două suflete chinuite. Doi copii care ştiu tot de acum, văd tot, înţeleg tot….Părinţii lor, doi tineri, oameni simpli şi atât de buni….Rebeca şi Vasile Valentin Guşter, căruia amicii îi spun simplu, Alică. Locuiesc în comuna Dărmăneşti, aproape de Moreni. Supravieţuiesc cu greu de ani şi ani. Ea stă acasă, cu copiii iar el, aruncat de colo colo, munceşte pe unde poate, într-o societate nedreaptă poate cu cei asemenea lui. Şi-au unit destinele şi la puţin timp, a început un coşmar fără de sfârşit…viaţa lor a fost simplă: drumuri către spital, griji pentru tratament, nopţi nedormite, deznădejde,griji pentru banii necesari, imposibilitatea de a duce aceşti copii undeva pentru a se încerca ceva, ca o ultimă răbufnire şi şansă. Şi anii au trecut….fata a reuşit la un moment dat să stea în picioare acum vreo 3 ani…..câteva secunde….secundele FERICIRII. Secundele RENAŞTERII. Secundele EXTAZULUI. Şi mai apoi….secundele AGONIEI…..

Fata este de o inteligenţă uluitoare….foloseşte computerul…fără să meargă…fără să ştie….uneori, mai izbuteşte să scoată câte un sunet, numit cuvânt. Băiatul la fel, la 14 ani, deja ştie că intră în adolescenţă., Deja ştie că el nu se va putea plimba de mână cu o primă prietenă, deja ştie că nu poate face multe şi poate că nici nu va putea vreodată….Ana-Maria are o privire care îţi îngheaţă orice urmă de răceală…..nu ai cum să nu o iubeşti….se uită fix, citeşte sufletele şi buzele care rostesc ceva către ea şi mai apoi, aproape că poate să meargă, aproape că poate să vorbească, aproape că poate să strige….când vede că cineva care a îmbrăţişat-o sau a ţinut-o în braţe chiar şi o singură dată, se îndreaptă spre poarta curţii şi pleacă….

Şi nu ai cum să nu întorci capul zicându-ţi în gând şi ştergându-ţi pe furiş o altă lacrimă: „ Doamne, de ce ai făcut asta?”
Poate că Dumnezeu va auzi această întrebare. Poate că se mai poate face ceva pentru aceşti copii. Poate că părinţii şi bunica şi apropiaţii, care parcă îşi dau mâna într-o suferinţă eternă, vor avea un semn de Sus şi cine ştie, va mai săvârşi o ultimă minune pentru această familie minunată.

Am stat între aceşti copii şi le-am simţit afecţiunea.( foto alăturat) Durerea şi bucuria. A trecut ceva timp. Dar nu am uitat sinceritatea zâmbetului. Adevărul din scurta lor clipă de fericire, când un străin, însoţit de amicii lui, pentru a înţelege mai bine Casa suferinţei, a descoperit la plecare, cu strângere de inimă, că acolo, între surâs şi fericire, există o întrebare poate banală: câţi dintre noi suntem oare mulţumiţi cu ceea ce avem câtă vreme mergem, vorbim, auzim?

Se aude un strigăt de bucurie vremelnică în dimineţi de anotimp veşnic necruţător. Este strigătul Anei- Maria şi al lui Alex, contopit într-o rară clipă de fericire: măcar pot vedea deseori răsăritul de soare. Se mai aude un strigăt de durere şi o baladă frenetic cântată de suferinţa familiei…
Prieteni, să încercăm să-i ajutăm…măcar cu sufletul…şi poate că într-o zi, vom putea înţelege răsăritul lor de soare şi ne vom putea bucura alături de ei….

Un material/ reportaj de Adrian Melicovici

Sarutul destinului

Fragment din romanul al carui autor sunt, aflat inca in faza de manuscris, intitulat NOAPTEA SPERANTELOR.

„Se uita în jurul ei uşor temătoare, ca şi cum ar fi urmărit-o gândurile celui cu care împărţise acelaşi extaz în nemuritoarea cameră „ curcubeu”. Apoi plecă încet, spre locul unde nu se mai simţea de multă vreme „ acasă”. Aproape că îşi măsura paşii, pe o cărare iluzorie, mergând încet, cu teama că totul fusese doar un simplu vis. Ştia prea bine că nu mai e aşteptată de nimeni, în afara unor priviri piezişe, aruncate de un bărbat care încetase de multă vreme să o mai merite, ca femeie şi ca om. Copiii nu aveau nicio vină pentru ceea ce nu ar fi trebuit să se fi întâmplat vreodată, dar aşa e soarta multora, să ducă măcar un timp, sau poate toată viaţa, o cruce a suferinţei. Şi totuşi, de când îşi descoperise „ colţul de cer”, înţelesese cumva că sub acelaşi acoperiş dumnezeiesc mai respiră un suflet de om, de acum odată cu ea şi pentru totdeauna. Era suficient să îl ştie acolo, ca pentru inima ei, greu încercată. Nu-i trebuia mai mult. Aşa cugeta ea iar când se trezi din propriile gânduri, un glas de copil o strigă, bucurând-o ca nimic altceva pe lumea asta: era băieţelul pentru care se luptase ca un demiurg al sorţii, într-o lume nemuritoare şi rece, unde se rătăcise fără de voie de atâtea şi atâtea ori. Alessa tresări brusc, când băiatul, înzestrat cu un talent uluitor, dincolo de toate problemele pe care le avusese, îi flutură prin faţa ochilor o coală de hârtie. Acum devenise o mamă cu lacrimi în ochi, dar nu erau ale tristeţii, dimpotrivă. Era fericită. O cuprinse emoţia şi îşi şterse pe furiş o lacrimă, ca să nu fie văzută. Copilul o privea şi parcă-i respecta în chip uimitor tăcerea şi oftatul. Ai fi zis că suspină odată cu ea, dar nu era aşa. Culorile albastru închis o şocaseră, pur şi simplu. Între ele se înghesuiseră câteva stele, desenate de mânuţa băiatului. Tânăra femeie se gândea la ceva, deşi încercase să evite asta, dar nu reuşi. Nici nu ar fi avut cum: băiatul strigă deodată ceva privind-o drept în ochi, fără să se mai repeadă în braţele ei.

Uneori, bucuriile vieţii sunt fără de margini. Ele vin şi pleacă rând pe rând, ca nişte mici semne ale unui Dumnezeu al nostru, care veghează adesea ca noi să ştim că mereu, cineva, acolo sus, ne iubeşte. Îl privea nemişcată şi aproape tremurând pe acest copil formidabil şi simţi un fior lăuntric ca niciodată, atunci când copilul, mai strigă odată ce spusese înainte:
„ MAMI, ŢI-AM DESENAT UN COLŢ DE CER”!!!!

………o singură fracţiune de secundă a fost de ajuns pentru ca „mami” să înţeleagă în sfârşit, că simte poate pentru prima dată în viaţa ei, dulcele sărut al destinului.”

AUTOR TEXT DIN MANUSCRIS: ADRIAN MELICOVICI. Materialul este sub incidenta Drepturilor de Autor, nu preluaţi acest text fără acordul meu.

%d blogeri au apreciat asta: