RSS Feed

Tag Archives: creatie proprie

Templul de lanţuri

05_big
Să te închini frumosului din fiinţa ta…ce mai perspectivă de noi trăiri…de parcă noul imn al sufletelor ar trebui intonat ca o speranţă de viaţă cândva pierdută şi astăzi sau pentru viitor, regăsită. Ştim noi oamenii câte gratii vizibile şi invizibile ne pot face unici? De ce? Pentru că în spatele lor, cu mâinile încleştate a voinţă şi sentiment, suntem toţi, cel puţin o singură dată în efemera noastră existenţă. Este tabloul unei lumi obişnuite să existe la rându-i să se schimbe necontenit. Hai să numărăm aşa, aiurea, doar ca să ne aflăm în treabă, chipurile pe care le întâlnim absolut întâmplător. Dacă mergem zilnic pe acelaşi drum, o mare parte din aceleaşi chipuri pot apărea în faţa privirilor noastre la început absente şi apoi, obişnuite cu revederea fiinţelor necunoscute. Şi iar vom putea spune că în orice viaţă de om, nimic nu mai este întâmplător. Astăzi ştii ce vrei, ce faci dar în fiecare zi de „mâine”, neprevăzutul poate deveni într-o singură secundă cel mai talentat „regizor” al viitorului apropiat sau mai îndepărtat. Read the rest of this entry

Reclame

Prizonierii neuitării (de Adrian Melicovici)

Prizonierii neuitării (de Adrian Melicovici)

Cele mai frumoase lucruri pe care ti le ofera viata, Gratis-imbratisarea-

Prizonierii neuitării

Din aurul clipelor născute ca dar
În muzica lină de şoapte altar,
E timpul oprit.
Ce surâs mai destin mi-aş dori,
să pot cuprinde întregul tablou
la ceas de iubire şi gând regăsit?
Să ceri mai mult decât nu aveai
nu-i oare greşit?
Primeşte neprevăzutul vieţii tale
ca pe o speranţă neştiută!
Nu forţa minutele ceasornicului.
Mai bine sparge oglinda îndoielii,
lasă cioburile în pulberea pierderii
şi spune zâmbind a fericire:
Te iubesc, libertate! Read the rest of this entry

Valsul trăirilor frumoase și eterne

Posted on

1506642_723097034407527_914309389_n

M-am trezit clipă sub arșița de dor
Mă arde amintirea frumuseții de-atunci,
Din seri dezmierdate și dimineți prag,
Ori poate cine știe, chiar din viitor.
Era așa un desen cam neclar așezat în inima mea,
Care tot se schimba deodată cu anii grăbiți.
Prima oară a fost schița unei dorințe
Și-apoi s-a făcut suflet-contur în mine.
Când mi-amintesc, mi-e atât de bine…
Căci a rămas acolo, îmbrățișând tot ce sunt,
Iar stele-sclipiri, visuri toate au devenit
Și-ntre ele, cu acea obrăznicie-mângâiere,
Tremurându-mi suspinul ce-am fost și-am rămas,
Frumoasă și-acolo fiind deja, mi te-ai ivit…
De atunci, în fiecare viață nou începută,
Am iubit adevărul de azi: Că te-am dorit. Read the rest of this entry

Poemul frunzelor înlăcrimate, de Adrian Melicovici

Posted on

frunze-de-artar

Dacă tu crezi în Dumnezeu,

atunci şi frunzele copacilor tot mai trişti

te vor răcori cu umbrele lor.

Fără verdele pădurilor, nu exişti!

S-au prins rădăcinile în pământul vieţii,

ca să-ţi arate sub soarele noii zile,

superba rouă, a dimineţii…

Se prind în cuiburi cu trudă făcute,

păsări din cer, cu dureri,

de acum, parcă prea nebăgate în seamă

şi da, tot mai mult neştiute.

Noi, oamenii tărâmului acesta,

care tronează în singurătatea planetară,

aidoma unui bătrân sihastru,

nu vedem geamătul chemării,

din al său profund şi unic albastru.

Adu-ţi credinţa din suflet şi bunătatea,

iubeşte tot ce-ai primit ca dar al existenţei,

căci numai tu, omule drag,

poţi repara chiar de azi, nedreptatea.

Ascultă…

Ascultă corul copacilor care cad seceraţi,

şi bocetul frunzelor fără vlaga de ieri,

un fierăstrău teribil ni-i face uitaţi,

cu codrii cu tot, care nu se vor mai legăna,

căci sunt bolnavi şi-n faţa mâinilor ce-i omoară,

au spaimă şi lacrimi, în nedorite dureri.

Curge apa izvoarelor din munţii ţării tale,

în scurgeri timide, triste şi tot mai domoale…

Zboară privighetorile pe sub cer

şi deasupra foştilor copaci tot mai în zadar..

Undeva, pe un vârf astăzi gol,

Nu mai e în picioare niciun copac, măcar!

Vreascuri uscate pe sub frunzele covorului

din toamna care vine mereu,

zac frumos aşteptând, ca un dar nemeritat,

să ne încălzească, în frigul pătrunzător…

Ce dacă e primăvară-vară…

Ce dacă evoluăm material.

Suntem condamnaţi la un ZERO spiritual

Dacă nu vom şti că vântul,

şi păsările, izvoarele şi ramurile,

fără frunze şi rădăcini,

ne vor pedepsi cu tristeţea lor.

Vrei să ieşi la iarbă verde artificială

în vacanţele viitorului?

Vrei să-ţi aduci cu tine vreascuri cumpărate,

din market-urile dispreţului faţă de ce mulţi nu pot?

Acesta nu e un poem populist!

Ia aminte tăietorule de păduri,

şi de frunze şi de rădăcini,

De azi vreau să fiu şi eu copac,

ca să te pot iubi în pace,

dacă mă vei înţelege că trebuie să exist!

Ah! Ai văzut tăietorule?

Au fugit păsările călătoare…

Nu mai au cuiburi,

nu ne mai cântă în zori de zi,

natura e muribundă…

au dispărut necuvântătoarele,

Dureri peste lacrimi abundă,

Tu vezi călăule de păduri, ce faci anume, vezi?

Îţi spun eu, frunza care plânge:

Este tabloul pe care-l pictezi!

Autor Adrian Melicovici

copyright@2015

Drepturile de autor sunt rezervate conform Legii 8/ 1996 si tot ce tine de protectia DDA 

Dacă doriţi să citiţi şi câteva articole de opinie, clic pe titlurile de mai jos:

Şi rădăcinile stejarilor seculari au lacrimi, nu-i aşa?

Cobzarul român, de la colţul uliţei pe drumul străinătăţii

La Comăneşti se lansează „Înstrăinate privighetori” de Carmen Balmuş

Mesaj pentru Cameron! Deportările, Paganel, piratii, discriminarea şi ardelenii

Sunt FEMEIA din vis

un mic omagiu femeii care gandeste la propriile dorinte…

Sunt FEMEIA din vis

Mă privesc în clipe adânci,
Şi fierbinţi…de nedescris,
Ciudat…nu-i niciun abis,
Iar tu gând care-mi eşti,
Acum şi-n alte poveşti,
Spre noi împliniri mă arunci.

A sosit toamna aşteptărilor,
Peste primăvara sufletului meu,
Anotimp dezlegat să fie acelaşi mereu.
Şi m-am trezit că-s femeia din vis
Cu speranţe pierdute etern,
În propriul meu paradis.

Cât de frumoasă îmi sunt când zâmbesc,
Şi ce forţă din taina serii simt în inima mea…
Supărări trecătoare şi tristeţi puţin or mai sta,
Sau deloc peste lacrimile chipului ce-mi zăresc,
Cu încrederea vieţii în păr îmi aşez,
Ultima floare de „ nu mă uita”.
Şi visez…

M-am descoperit comoară în aurul trăirilor mele,
Şi-am strâns pumnii privind către colţul tău de cer,
Izvor nesecat de lacrimi- fericire abundă,
Pe obrajii mei scăldaţi de seninul iubirii tale.
Mă ridic puternică-n vântul dimineţii,
Ca să surâd, să trăiesc şi să sper.

Da, SUNT FEMEIA DIN TAINICUL VIS,
În locul umbrei care-am crezut c-aş fi fost,
Nu mai am voie să plâng niciodată.
Nu mai am voie să pierd astrala-ţi iubire,
Mă caută un dor neîncetat în infinita-mi pornire.

Sunt puternică atunci când ştiu că-s sincer iubită.
Sunt cea care-m fost şi cum sunt şi acum.
Sunt plină de viaţa din vieţi ce mă caută,
Sunt evantai de frumos doar uşor aţipind,
Simt ochi neştiuţi cum mă cheamă clipind.

Am trecut peste zidul încercărilor,
În arc peste timp,
M-am văzut cine sunt în oglinda din mine,
Şi m-am descoperit femeia-anotimp.

Păşesc pe urmele paşilor mei,
Ca muză- minune ce ştiu azi că sunt,
Şi mă întreb: cum pot fi iubită aşa?
Cum poţi dori doar o femeie din vis?
Cum poţi să-i rosteşti cuvinte de-amor,
Tărâm de speranţe până azi deseori interzis?

Dar nu pot să cred, întreb femeia din mine,
Şi-mi răspunde frumos, mă cunoaşte mai bine,
Că pe cerul existenţei mele mă caută un sărut,
Că în inima mea bate adevărata viaţă,
Că sunt în cuvinte doar o aparentă prefaţă,
Şi-n aşteptări de nesfârşire, cel mai frumos început.

Da, mă repet, sunt femeia din vis,
Sunt de azi drept poruncă puterea din mine,
Sunt cea mai iubită şi asta ştiu bine,
Chiar v-aş putea spune de când şi de cine,
Şi-am să am zile de clipe-ferice pline,
Şi-am să zâmbesc când voi auzi cuvinte-ranchiună,
Şi-am să-nţeleg că sunt doar a mea,
De-acum şi cât voi exista.

Cine ştie s-asculte cum sunt şi ce pot,
Este aici, în a mea fiinţă.
Cine ştie să nu mă-ntrebe nimic,
Este al meu, cu suflet-dorinţă.
Cine ştie să caute ce vreau, ce doresc,
Am să-l întâmpin cu tot ce n-am fost.

Am să cred chiar de azi că sunt cea mai frumoasă,
Am să ştiu chiar de mâine că un gând e cu mine,
Am să aflu curând că-s infinită poveste,
Chiar din această clipă,
Mi-e împlinită orice dorinţă,
Şi-aşa îmi e bine.

Autor poem
Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate.
20.09.2011.

%d blogeri au apreciat asta: