Va capta atenția povestea începută lângă Cluj? Parțial din culisele scrierii cărții

Clujul văzut de pe Dealul Feleacu și Fata din spatele cortinei. Surse foto: Pinterest

Salut. Eu nu am obiceiul să mă prezint întotdeauna ca fiind scriitorul Adrian Melicovici care trăiește de cam 10 ani în Italia. Pentru cititorii fideli, fani, prieteni dar și oamenii frumoși, sunt Adrian sau mai fain îmi place, Adi. Iar pentru cei din zona Clujului cu tot ce îl înconjoară, de la Feleacu până în Florești, tot Adi m-aș dori.

Cum am scris și în postările recente, am scris cu o viteză neașteptată dar și inspirație maximă, un alt roman, în doar 40 de zile. Spre comparație, romanul șapte, scris tot de mine și lansat recent în Irlanda la Dublin, a avut nevoie de peste 5 ani. Numai că dacă vorbim despre Fata din spatele cortinei, roman care apare în această toamnă sub semnătura mea, atunci trebuie să recunosc sincer și fără rezerve că implicarea emoțională incredibilă a fost ajutor maxim pentru a finaliza un manuscris început la finele lui iulie și terminat în primele zile ale lui septembrie. Ba mai mult, a ieșit mai mare decât șapte.

Recapitulez: Romanul Fata din spatele cortinei este o poveste de iubire, imaginară, inventată dar să fim serioși, și simțită de mine. Pentru că de personajele unui film sau ale unei cărți scrise, se atașează orice autor sau actor, depinde la care caz ne referim. Mi-am intrat în rol, mai ales că Alesia ca pseudonim firav totuși, este un personaj din viața reală. Iar în spatele poveștii de iubire imaginare, stă un fapt cât se poate de real.

Ajuns la corectura cărții, înaintea editorului, m-am trezit cu o întreagă echipă de suflet care verifică și corectează împreună cu mine. Multe dintre capitole au fost citite verbal, cu personajul real, alias Alesia, față în față, pe videocall. Soția mea, Cati Florea, asemenea. Înaintea lor a fost scriitorul Constantin P. Popescu, prozator proeminent și pictor, care a realizat corectura literar-stilistică. În același timp cu el, Laura Cătălina Dragomir, a lecturat cu atenție iar apoi a realizat o prefață. Practic, pe linia Miane (Italia)- București-Feleacu de lângă Cluj și Uldecona din Spania, manuscrisul a fost corectat „la lupă” cum se spune. Și i-a „prins” pe toți viitoarea carte, evident că și pe tânăra din Feleacu, deoarece este implicată direct și ca personaj. Pe spatele cărții vom avea câteva cuvinte ale scriitorului Constantin P. Popescu iar pe coperta față, o schiță desenată cu pasiune și profesionalism de Alexandra Cioplea. Apropo, dacă vedeți ce minunății lucrează de mână Alexandra, rămâneți plăcut surprinși și sigur veți dori să aveți și voi așa ceva de purtat.

Hai să vedem ce a scris C. Popescu pentru coperta spate despre mine și roman:

Adrian Melicovici: un romantic, un etern visător, scriitorul care nu renunță la stilul splendid al unor vremuri care par să tindă spre un apus definitiv. Este ceea ce l-a consacrat de mult timp, el aflându-se deja cu acest volum la a zecea ispravă editorială. Volumul de față oferă cititorului un roman de analiză psihologică a unui examen greu, cu care se poate întâlni oricând fiecare dintre noi. Ceea ce devine cu adevărat convingător în romanul de față este o anumită formă de dârzenie a speranțelor, un fel de încăpățânare în a crede în puterile vindecătoare și regenerative ale dragostei. Meritul principal al cărții pare să fie tocmai acesta, al transmiterii unui mesaj esențial pozitiv cititorului, în ciuda relatărilor explicite ale unor suferințe umane întâlnite pe cărările vieții, dincolo de toate frontierele sociale.  Adrian Melicovici, își provoacă cititorul la un examen al propriei conștiințe, prin întrebările pe care le adresează,  evident, retoric. El este „entuziastul de serviciu” atât de necesar în acest prezent, devenit deja tulbure pentru întreaga omenire. Pentru că, ne spune Adrian Melicovici prin această nouă carte, valori precum dragostea, credința și speranța sunt și vor rămâne etern victorioase.

Hai să spicuim foarte parțial și din prefața realizată de Laura Cătălina Dragomir, poeta și nu numai, din Uldecona, Spania:

Melicovici nu e un scriitor ușor de explicat, ironic, în ciuda unei aparente accesibilități lipsită de încurcături. Ziarist, ca expresie profesional-vocațională, e statornic fierului identificând momentul în care o temă devine prielnică inspirației sale. Adrian Melicovici e mai mult de tâlc decât de erudiție, chiar dacă buna pregătire intelectuală nu îl lasă niciodată singur, așa cum se sesizează în romanul „Fata din spatele cortinei”.

Doar că scriitorul vrea să descifreze singur, mântuit de influențe, marile sensuri ale existenței. Cu „Fata din spatele cortinei” s-a trezit la îndemâna minții, câștigând un personaj venit din viața reală, cu o poveste pe care doar el o știa pe de rost. Adrian Melicovici a admis ceea ce se întrevedea în observațiile realiste ale persoanei devenită personaj și s-a alăturat ca să scrie. O sincronizare dezvoltată cu precizie și transformată dintr-o intenție narativă într-un text întocmit limpede, fără îngroșările, uneori șiret-stilistice, ale operelor îndelung lucrate. „Fata din spatele cortinei” s-a născut din împrejurări care l-au cerut și pe autor ca actor.

Două opinii așadar, din două stiluri diferite. Însă cum rămâne cu acele culise strecurate în titlul acestui articol? Deloc de ascuns câteva lucruri. Ca autor dar și ca om, m-am atașat peste așteptările mele de Fata din spatele cortinei din realitate. Nu neapărat afecțiunea de care suferă fără de fapt să sufere autorul a provocat asta, ci felul ei de a fi și de a vedea lucrurile. Dacă o veți întreba vreodată cum pică ploaia din cer, veți avea parte de o adevărată demonstrație de chimie și circuit al apei în natură. Dacă o veți întreba despre cum trebuie să se îmbrace un bărbat deștept, veți asculta descrieri cinematografice amestecate cu opinii de bun gust care ar putea întruni strădaniile uneori zadarnice ale vestitelor case de modă. Dacă o veți întreba cum se muncește la țară, fix în Moromeții ajungeți. Dacă o veți chestiona cum se muncește la oraș și cam ce e pe acolo, The Sun al Angliei sau Știrile Pro Tv ar păli în fața coerenței, ultraexplicațiilor, fără ă-uri repetate din discursuri lămuritor așezate din partea celei care nu de logoree este caracterizată ci de bunul gust în tot și în toate. O oră întreagă îți poate explica ce reprezintă eticheta unui produs și ce ar putea fi greșit și cum ajunge marfa aia în mâna ta și de ce la un moment dat nu ar trebui să ajungă. Și de ce nu îi plac hotelurile ci preferă pensiunile sau de ce trotuarul x este aiurea față de trotuarul y. Rămâneți cu puține soluții să o învingeți în argumente.

În ceea ce privește iubirea, e o empatică incurabilă și oricât de stil literar cu schimbări rapide la 180 de grade ar prefera, tot o romantică rămâne și tot asimilează ceea ce simte celălalt. Asimilează stări, suferințe, bucurii, griji și apoi se detașează de ele pentru ea însăși pentru ca dimineața următoare, să o ia de la capăt. Îi place tot ce face oriunde s-ar afla și falsa ei introvertire e o poveste de adormit copiii pentru cine reușește să o cunoască mai bine.

La scrierea romanului Fata din Spatele Cortinei, care e Alesia în carte, în calitate de personaj real, a stat cu mine pe videocall aproape 400 de ore. S-a arătat preocupată și curioasă dar mereu sugestivă pentru fiecare capitol scris. A citit aproape odată cu scrierea mea manuscrisul. S-a dovedit a fi o ființă imposibilă deseori, extrem de dificilă și totodată încântătoare. M-a emoționat fiecare conversație cu ea oricât de mult m-ar fi scos din sărite, în ocazii inevitabile. Sub o presiune afectiv-riscantă, cu chipul ei fix în fața mea sute de ore, am scos-o la capăt, onorabil după ce în dezordinea justă am fost ba nediplomat, ba îngrijorat, ba emoționat, ba stângaci, ba dezechilibrat de farmecul ei mai ales cerebral, ba furios, ba încântat, ba dezamăgit, ba terminat psihic, ba reinventat afectiv, ba inspirat de ea după fiecare schimb de cuvinte, mai calm sau mai tensionat pe videocall, pe whatsapp sau la telefon, ba din nou reechilibrat, și asta tot datorită ei. Adică am izbutit să finalizez manuscrisul, iar la final, am respirat deloc ușurat ci și mai preocupat. După vreo câteva zeci de oftaturi și îngândurat foarte, m-am trezit în viața reală legat de această ființă, legat pentru totdeauna. O răsfățată care are nevoie să fie răsfățată. Pentru că oricât de tare se ține ea, viața nu a răsfățat-o atât cât merita. Sper ca după ce va ieși romanul din tipare, multă lume să o iubească pentru iubirea de alt fel pe care ea o are față de toți ceilalți, aflați pe patul de spital sau nu.

Fata din spatele cortinei va fi un roman șiret siropos pentru cei care caută doar scene fierbinți. Pentru că dincolo, se află adevărul din multe vieți unde se suferă, se așteaptă resemnare sau există deja și unde mesajele datorate Alesiei pot avea un ecou dacă așteptările mele vor găsi corespondent în preferințele cititorilor.

Feleacu devine mai frumos, Clujul la fel, oamenii din orice colț al țării sau din altă parte își recapătă speranța ori învață să trăiască în secunde ceea ce nu au făcut în ani, bolnavii suferinzi vor iubi fiecare clipă pe care o mai au de trăit iar iubirea față de oricine și nu doar față de o persoană, își recapătă sensul, unul din care Fata din spatele cortinei va rămâne nemuritoare nu doar în literatură ca personaj dar și în viața reală, ca femeie și ca om.

Un material de Adrian Melicovici, autor Fata din spatele cortinei, în curs de apariție

Din păcate, se scumpesc costurile continuu, hârtia la tipar se scumpește odată la câteva săptămâni chiar, serviciile editoriale se majorează drept consecință, așa că am nevoie de un minim sprijin ca să pot face un prim pas spre ieșirea din tipare a cărții. Însă țin morțiș să public această carte toamna asta, deși mă aflu contracronometru, așa că nu voi fi ipocrit să refuz orice ajutor, că e vorba de un singur euro sau mai mult. Las aici în speranța că nu voi deranja, contul meu bancar: IBAN, Banca della Marca ( Italia) : IT81Z0708461620000000311648, Adrian Melicovici.

De neuitat: Romanul meu „șapte”, lansat la Dublin. Întâlnirea Itaca 14, povestită nonconformist de subsemnatul

Lângă mine, ambasadorul României în Irlanda și în partea opusă, editorii Itaca Publishing House

Începutul

Poveștile frumoase ale evenimentelor de mare ținută și cu profesionalism desăvârșit scrise de Itaca Publishing House, au continuat sâmbătă, 3 septembrie, la Dublin, odată cu lansarea oficială a ultimului roman scris de mine, adică cel care are titlul simplu dar deloc întâmplător, șapte. Organizatorii s-au întrecut pe ei de această dată, fiind vorba și de mine ca invitat special, voi spune poate subiectiv, că s-au depășit ca niciodată. Eu am rămas și acum pe acolo, chiar dacă am revenit acasă, în Italia, unde trăiesc. Pot să afirm cu sinceritatea care oricum mă caracterizează, că editorii editurii Itaca Publishing House și totodată organizatori, m-au tratat ca pe o celebritate de rang internațional, deși eu nu sunt așa ceva nici pe departe. Sunt doar Adrian, completat cu numele de familie, Melicovici. Aventurile cu zboruri întârziate ale curselor aeriene, nu au lipsit. Cu vreo oră peste normal, avionul a decolat într-un final către Irlanda, la Dublin. În toiul nopții, cel care s-a ocupat îndeaproape de romanul șapte, autor subsemnatul, ne-a așteptat la Dublin Airport, unde am făcut vreo jumătate de oră până la exit. Viorel Ploeșteanu ne-a așteptat și îi mulțumim. Apoi ne-a dus la hotelul Dublin One, de unde a început frumoasa aventură propriu-zisă. Prima sperietură am tras-o de la vreo trei statui gigantice din incinta hotelului unde niște urangutani mă priveau suspect, ca și cum m-ar fi întrebat, tu cine naiba mai ești și ce cauți pe-aici? Soția mea Cati, care mă însoțește pretutindeni la lansările cărților mele, nu i-a băgat în seamă. Eu însă, da. Că așa sunt unii dintre ăștia care scriu cărți, mai sociabili, inclusiv cu statuile. Și m-am trezit că încep să merg pe partea stângă, inclusiv ca pieton pentru că nu-i așa, în Irlanda volanul și chiar pașii trebuie domnule să fie pe dreapta. Și pe o ploaie torențială apoi mocănească, a început a doua zi, când m-am trezit cu niște cafele la barul hotelului mari cât rația pe 3 zile, una bucată. Pentru a participa la lansarea cărții mele, s-au deplasat de la Paris special, Mariana, o fană mai veche de a mea, de peste 6 ani și politicianul francez care mai e și deputat, Phillipe Aragon, un tip șarmant, simpatic, educat dar care mi-a confiscat logoreea pe tot timpul șederii în Dublin. 😀

Ziua a doua- deplasarea și primele impresii

A doua zi la ora 16.40, tot pe ploaie, au venit cei care fac minuni în cultura românească din comunitatea de la Dublin, adică directoarea editurii Itaca Publishing House, Doria Șișu Ploeșteanu și evident, Viorel, tot Ploeșteanu, ca să știți. 😛 Ne-am îmbarcat în mașina lor și duși am fost fix la un restaurant patronat de ani buni de către Maria, unde era programată o masă cu invitații speciali din Italia, adică eu și Cati. Ce masă frate, că aia a fost porția pentru un pluton întreg de infanteriști aflați pe teatrul de război. Niște cafele cât ceasul din perete și farfurii cât un tablou, ne-au făcut să ne suflecăm mânecile, întru gustarea cu sârguință a bunătăților preparate de Maria și mai ales românii angajați la ea. Unii transpiră la 100 metri garduri, noi am transpirat la o tonă de mâncare. C-așa e-n tenis. După care am făcut poze, eu mi-am tras burta la momentul zâmbiți vă rog și ne-am deplasat la Theacher’s Club, unde trebuia să înceapă după ora locală 19.30, evenimentul cultural Intâlnirile Itaca, ediția 14. Bineînțeles că unii au înțeles că pentru sold-out-ul anunțat de Viorel cu vreo câteva ore înainte, trebuie să fie acolo cu peste o oră și ceva înainte. Ori au înțeles greșit ora. Nu mai contează, a fost ok. Viorel a scos din portbagaj logistica, stație, boxe, cărți, fire, etc…etc…de ziceai că urmează să concerteze în an aniversar Jethtro Tull cu Ian Anderson în frunte cu tot. Și am intrat în locația mai sus pomenită, unde urma să se lanseze și cartea mea. Aia la care am scris peste 5 ani. Cu întreruperi pentru inventat muze ori așteptat să se termine pandemia lui pește prăjit care ne-a mâncat tuturor și banii și zilele. Însă Viorel și Doria Ploeșteanu așa procedează lunar, la fiecare Întâlnire Itaca, dar eu mă activez cu ego cu tot, că na, la mine e mai fain ca la nimenea. Și ca să descoperiți cât de important m-am simțit, eu, tocmai eu, cel care acum vreo 35 de ani, învățam diagrama fier-carbon ca să pot trata oțelurile speciale pentru tab-uri, ca muncitor mai întâi necalificat. Că între timp am scris și publicat vreo 9 cărți, aia e partea a doua. Anii trec, transformarea e inevitabilă. Deci să urmăriți și sacoul meu, ăla mai roșu așa, l-a căutat Cati prin toate magazinele, ca să dau bine la bun gust și impresie. Nu vă ascund că inclusiv „aia mică” adică blonda-personaj real din romanul meu următor l-a văzut cu o seară înainte și lasă că aflați mai multe când o fi să fie. Când m-a complimentat ușor poetul Dan Șerb, la Dublin, pentru ținută, deja am săltat nasul direct în tavan de unde am coborât rapid, pentru că tocmai sosea ambasadorul României în Irlanda, un domn elegant și care s-a arătat mai modest și mai temperat decât vulcanicul Adrian plus Melicovici, cu celălalt nume, cum vă spuneam.

Evenimentul- desfășurător de răsunet

Și s-a umplut spațiul destinat ediției 14 al Întâlnirilor Itaca, de la Theacher’s Club 1, Dublin. Pe Parnwell West etc. Mese rotunde, scaune de curtea lui Ludovic al nu știu câtelea, invitați eleganți, doamne îmbrăcate bestial și tinere prezente pentru cultură. Se celebra la punctul 1 Ziua Limbii Române, prin recitarea a câte o poezie de către poeții invitați, apoi urma punctul 2 cu prezentarea și lansarea romanului meu șapte, alături de Viorel Ploeșteanu, apoi mai urma un duet de jazz din ăla chiar super frumos auzului, nu lălăială de adormit cu radio dat drumul, servirea finger foood, adică un platou de ale gurii suficient cât să sature o secție întreagă de spital ori călătorii dintr-o cursă aeriană întârziată. Nici chiar așa, exagerez dar a fost!

Și poeții au recitat, vedeți fotografii pe aici, nu îi mai nominalizez pentru că se vor recunoaște. A fost și un irlandez care a citit o poezie de Mihai Eminescu, chiar un moment superb, a fost și „unul” care a ieșit din rând și în loc de o poezie a citit două, dar a fost iertat pentru că s-a dovedit a fi chiar un talent, alături de Maria Covaci, ale cărui versuri, numai de debutant nu ar putea să pară. Bineînțeles că a recitat din poeziile ei și poeta, scriitoarea și directoarea editurii Itaca Publishing House, Doria Șișu Ploeșteanu, care s-a așezat calmă dar vizibil emoționată să își recite splendidele creații, pe care le recomand cu mare drag.

Evident că mai pe la început a vorbit Laurențiu Mihai Ștefan, ambasadorul României în Irlanda prezent cu familia la eveniment. Nu prea vin ambasadorii așa des pe la lansări de carte însă în Irlanda există așa, un magnet, propulsat de soții Ploeșteanu, că am fost norocos să îl am prezent.

Și mi-a venit rândul să vorbesc despre cartea mea, ultima apărută, șapte, prin editura Itaca Publishing House, care a organizat totul. Mai înainte a vorbit Viorel Ploeșteanu, care mi-a făcut o prezentare de îmi venea să mă întreb dacă nu cumva am avut și vreun covor roșu așezat dinainte și eu l-am ocolit ca ‘nea Cutare, că na. Când și-a terminat discursul, am avut impresia că trebuie să mă uit eu după Adrian Melicovici, să văd: Cine este domnule ăla atât de frumos descris și profesionist apreciat? Când am realizat în scurte momente că e vorba de mine, am luat cuvântul. Nu am avut foi cu discursuri pregătite, nu am obiceiul. Ba mai mult, mi-am criticat și cartea de unul singur, ca și cum vorbeam eu cu mine în afara evenimentului. Dar cartea e frumoasă, vă spun eu. Adică e bestială na, ce să scriu și eu numai să o comandați 😛 . Adică cine citește romanul șapte de Adrian Melicovici, cu maximă răbdare și atenție, va descoperi că ce scria prin jurnalul bunicului găsit de nepotul de 12 ani, chiar face toți cei 10 euro ceruți ca preț. Sunt aproape 6 ani de scris și documentare, deci prețul e chiar mic. Așa că puteți continua să comandați cartea pe site-ul editurii Itaca Publishing House, fără probleme, că eu mă bucur să am cititori cât mai mulți. Și nu uitați că pe acel site, mai sunt alte vreo 12-14 titluri, ale altor autori, toți din Diaspora, poezie, romane, variante tipărite sau e-Book. Itaca Publishing House se străduiește să mențină limba și cultura română cu mare succes în Diaspora. Pentru că Întâlnirile Itaca 14 și lansarea romanului meu șapte, s-au concretizat într-un succes. Neașteptat.

Nu există epilog după ce părăsești Dublin și pe cei care au fondat revista Itaca, editura Itaca Publishing House, Distincțiile Revistei Itaca unde am și fost primul câștigător al trofeului înmânat în 2016 la secțiunea proză. Nu există epilog pentru că vrei întotdeauna să revii, nu doar să vezi orașul și Irlanda, dar și să participi la minunatele Întâlniri Itaca, din fiecare primă sâmbătă a lunii.

Romanul șapte care a fost lansat la Dublin, autor subsemnatul, poate fi comandat aici. Mulțumesc frumos și mă scuzați că v-am deranjat cu acest material scris cu inima și în stilul enervant caracteristic. Vă pup.

Un material scris de Adrian Melicovici

Viorel Ploeșteanu lângă mine, editor Itaca Publishing House

Doria Șișu Ploeșteanu, directorul editurii Itaca Publishing House, citind una dintre minunatele sale creații poetice în cadrul evenimentului Întâlnirile- Itaca 14

Chris Guilfoyle, chitarist al duetului făcut cu Aleka

Aleka și Chris, duetul care a concertat cel mai fain jazz adaptat posibil

Poeți din Irlanda care au recitat cu ocazia celebrării Zilei Limbii Române, lipsește cel care a recitat două poezii, las că îl vedeți mai jos imediat, nu e vina mea că a întârziat. 😀

Participanți la eveniment, oameni unul mai frumos ca altul la caracter și nu numai

Poetul care a întârziat din motive obiective, am glumit mai adineauri. Mai nou e și cititor al romanului meu și îi mulțumesc

Cu poeta Maria Covaci, o nouă amică a mea și o talentată în ale poeziei

Cu Ester, altă cititoare-participant la eveniment, mulțumesc mult

La restaurantul La Dolce Vita, doamna Maria e lângă Viorel în drepta, o scumpă de patroană, ce să mai. Mergeți acolo liniștiți, că în tot Dublin-ul nu mai găsiți așa faină locație.

De la penițele Laurei Cătălina Dragomir până-n suflet și cerebral

Laura Cătălina Dragomir

Enervantă situație pentru unii, minunată pentru alții. Laura Cătălina Dragomir îți oferă inspirație la foc automat, după ce îi citești primele scrieri, fie că sunt articole deseori nonconformiste fie că îi citești literatura, fie că îi studiezi lucrările bazate consistent pe cercetări deloc de neglijat. Are stofă de politician ai spune, noroc că nu au apucat partidulețele gârlă să o înhațe la locul de spălat varză în promisiuni cât cuprinde și fapte ioc. Istoria ultimilor 32 de ani, o dovedește cu prisosință. Dar poate vor veni și mileniile de cinste și onestitate transpusă în practică, pentru politicienii lumii nici măcar de mâine, ci din lumi postapocaliptice, idealist visate, inclusiv de mine.

Laura se „pierde” deseori printre penițe în interviuri cu interlocutori ori interesanți sau buchisind totodată scriind ce are ea mai frumos șlefuit în minte, suflet și caracter. Poetă și jurnalist de 5 stele, deloc plătibil pentru reclamă în numele altora, poeta stabilită în Spania îți intră în suflet fără să o cunoști, să o vezi, încă de la cititul primelor ei cuvinte așternute te miri pe unde. Spre lauda personală, ea a scris și prin revista fondată de mine, România Ta Diaspora pe care cu onor o voi revigora după ceva ani de întrerupere. Că nu poți refuza ca publicație ce se dorește profesionistă articole interesant de bine croite pentru public mereu inteligent.

Fără absolut nicio perdea, spun sincer și răspicat că Laura este în topul muzelor mele dar nu gândiți carnal și nici măcar cu gândul la drăgosteală secretă. Aia e treaba mea privată dacă o fi să fie prin viața asta sau cele viitoare. Gândiți spiritual, moral și super profund. Este muza mea privind maxima empatie în privința unor idei pe care amândoi le îmbrățișăm. Adică ne contrazicem tacit și fără să ne adresăm vreun cuvânt, în multe subiecte dacă nu fierbinți, măcar de interes deștept și curat de murdar.

Ok, gata cu ce zisei mai sus, că poate nimerește vreun cititor absurd în concluzii și scopul materialului acesta nu este să excităm în mod can-can ci să facem odată cât mai multă lume să înțeleagă că Laura este dacă nu neapărat specială sau simplă, măcar rămâne un om anormal de normal prin tot ce scrie, face și gândește. Are un incredibil simț al umorului și pășește clar pe urme de misterioasă Veronica Micle, însă la un nivel mult mai evoluat ca stare de spirit și morală. Avertizez oameni de radio și televiziune că își pot prinde nasul prin replicile Laurei și prin scrierile ei. Un prompter, un salariu baban și doi sâni provocatori sau tușituri de cravate masculine pe micul ecran nu te fac mai interesant în fața Laurei ci mai degrabă imbecil sau amator cu pretenții de neprofesionalism dacă nu ai tact și mintea pregătită de impact.

Deși vorbește fluent spaniola, sunt convins că și catalana, Laura nu a uitat niciodată să se întoarcă la cuvântul românesc cu diacritice cu tot. Fiți atenți cum se întoarce abil de la mărturisirea feminină clar simplă la originalitatea cuvintelor cu tâlc modern și neașteptat. Astfel, pe robarna.com își începe niște chestii așa: Îmi amintesc de prima iubire, un băiat care se dădea a fi doar prietenul meu și pe care îl sărutam fără să-l înfrunt, neidentificând probabil mirosul periculos al relațiilor permanente. La finalul mărturiei elaborate scrie așa, aducându-și aminte de ea și numai de ea: Nu-mi plac iubirile cu șansa de reușită. E o lipsa de tact din partea lor „să se împlinească” precum toate normalele vieții. Pe urmă, zicerile devin fals tăioase însă după cortină Kafka, aparențele afirmațiilor Laurei despre țara de origine pot păcăli mulți editori sau critici literari sau naționaliști grăbiți să semneze opinia cu început de deci: România poate sta liniștită, viața mea e despre ea doar că râd. Să știe că, deși mi se întâmplă și lucruri bune, eu tot țin cont de părerea ei. Simplificarea României, dacă e să onorez majoritatea, e că ne-a obișnuit. Ar fi fost suficient să ne facă prudenți dar ea a mers până la avantajul-elită: suntem obișnuiți cu tot, nimic nu ne sperie. Nici măcar istoria. Eu știu cum e. Chiar am fost niște ani acolo, era evident. (…) România nu e regina niciunui bal. Ne mulțumim și când ajunge înainte să se termine luminile. Numai că după toate câte ne amintim e singura de care ne-am apropiat suficient cât să fie a noastră, mai scrie Laura chiar aici.

De ceva vreme ea scrie și prin penitelelaurei.ro ca să fie completarea drumului tău de la suflet până în cerebral.

Prezentă ori invitată fiind prin zoom-uri ori prin posturi de radio ori acasă la publicații demult consacrate, Laura își desăvârșește continuu personalitatea. Femeia din ea se transformă intrinsec într-o stare de echilibru mental și simțământ sufletesc de tip mai degrabă unisex, semn că ceea ce scrie și spune își are căutare într-un public tot mai select și totodată în vădită creștere. Nu vrea să strălucească public pentru că nici nu are nevoie. E un om de cultură și de opinie deloc exclusivist, că ea nu obligă pe nimeni să fie inteligent. Lasă modestia calitate primordială în daunei unei femei excepționale, care este de fapt și se alungește multitask între joburile sale tradiționale și evantaiul cultural pe care cu dezinvoltură îl deschide și mai mult. A cam luat-o înaintea timpului dar ce să facem, încercăm alături de ea, atâția câți putem și avem chef, să ne șlefuim anumite treburi de mentalitate și comportament social și literar, în ton cu lumea frumoasă și mereu viitoare din care sosește.

Apropo, Laura nu este personaj în ultimea mea carte publicată, nu mai amintesc care pentru că e Facebook plin și nu numai. Ea nu poate fi personaj decât într-un roman de al meu neapărat autobiografic la care am început deja să scriu de puține zile. Și care o să apară din tipare fix ca o cometă cu traiectorie rapidă și neașteptată, nu va dura ani ci sper eu, luni.

Cum spuneam la început, pentru Laura nu trebuie să ai inspirație ca să scrii ceva. Ea a fost este și rămâne o sursă inepuizabilă de gândire cerebrală, romantism evoluat, act cultural al său, surprinzător de bine situat dincolo de postmodernismul actual. Cineva ar spune că nu am simțul măsurii dacă scriu asta despre cineva care e mult mai puțin cunoscută decât nume care au făcut istorie în cultura clasică și contemporană. Fix pix pentru mine asemenea păreri. Pentru că eu am învățat de la Laura ceva: Să dau valoare inclusiv timpului, nu doar celui care este ci și celui care ar putea fi și sosi. Sper să ajung să beau o ceașcă de cafea curând cu poeta. Că mi-a promis că ar putea ajunge la mine în Italia prin septembrie. Dacă nu, mă voi bucura de timpul care încă nu este de care tocmai pomenii mai sus și sigur ne vom reîncarna în cine știe ce, dar numai să nu ne pierdem discuțiile din care eu învăț de la ea și ea se redescoperă și mai bine.

Material scris de Adrian Melicovici, scriitor rezident în Italia.

Povestea unui succes: Gabriela Donckele, dincolo de reflexie

Gabriela Donckele, poet. Sursa foto: Facebook

Evoluția româncei a fost aproape meteorică. Dacă prin anul 2017, se bucura și tot cu pasiune de munca tradițională, acum își dezvoltă personalitatea și abilitățile, în 3 planuri: Manager pentru dezvoltarea proiectelor/afacerilor în Network, poezie și chiar politică.

În urmă cu 5 ani, pe data de 26 octombrie 2017, s-a trezit că îi alunecă pământul de sub picioare. În vremea aceea, muncea ca bucătar în două restaurante. Problema ei s-a repetat până în aprilie 2018. Aceeași problemă de sănătate a devenit cronică și de nerezolvat pentru medici. Și-a luat viața în mâini și a hotărât să își schimbe viața, luând decizia să intre într-un sistem de produse naturiste, fapt care i-a oferit oportunitatea să se reechilibreze psihic și fizic. Așa a ajuns Gabriela Donckele să se implice cu multă stăruință și muncă asiduă în proiecte Networking.

După ce a izbutit să ajungă sus, pe culmile bunăstării și tot mai bine din punct de vedere al sănătății, Gabriela, care se află în Belgia de peste 20 de ani, a decis să își facă cunoscut un hobby. Sensibilitatea și profunzimea femeii din ea au ajuns file de carte despre care veți mai auzi și încă foarte curând. Poezia Gabrielei Donckele îndeamnă înainte de orice la reflexie. Ea transmite pentru toți cei din jur mesaje, care nu fac nimic altceva decât să optimizeze cititorul și omul din fiecare, nu neapărat doar pe cei pasionați de poezie.

Poeziile poetei din Belgia stăruie în transmitere asistată de o empatie care surprinde plăcut. Surprinde oameni pe care nici nu îi cunoaște sau o cunosc, de cele mai multe ori. De exemplu, în poemul Pe aripile tale m-am lăsat, ea descoperă o altă lume, citată ca frecvență în posmodernismul său personal. Rezonează cu întreg universul prin valsul său înălțător. Descoperă câtă iubire avea de oferit și de care nici nu știm mulți dintre noi că am putea să o oferim în jur. Puteți reflecta și mai bine vizionând clipul aici.

Până la urmă, nimic nu este de neoprit, în viziunea poetei. De fapt, Gabriela Donckele își povestește prin mărturisiri din interiorul ei, viața anterioară, prezentă și chiar viitoare. Face o punte admirabilă între stări, decretând frumos toate astea prin titlul poeziei Dacă tu crezi că s-a terminat. Vizionare pe Youtube, aici.

Sursa noastră este iubirea, transmite poetic Gabriela. Nu vorbim despre o alinare a rănilor interioare sau de ce nu, fizice ci de o vindecare clară. Sursa vindecării de tot și toate suntem noi înșine. E bine uneori să ne rătăcim dinadins și să ne lăsăm pradă plutirii. Pentru că nu ne vom scufunda, dimpotrivă, dacă descoperim la unison că iubirea ne reflectă sufletul și că învinge toate barierele existente pe lumea aceasta. Așa că poeta a decis să denumească una dintre poeziile sale Iubirea vindecă rănile cele mai profunde. Puteți asimila mesajul ei poetic, asistat de o muzică relaxantă de excepție, chiar aici.

Despre Gabriela Donckele se poate scrie mult mai amplu și poate chiar o carte biografică, cu câte a îndurat și cât a luptat pentru sănătatea sa dar mai ales pentru țelurile ei: Transmiterea unor mesaje de suflet pentru toți oamenii. Succesul personal care a purtat-o către momentul actual, pe care merituos și-l trăiește, face din ea o altă rază de lumină și speranță, anume să ducă prin toate metodele de bun simț și cu toată inima, îndemnul ei mai departe. Un îndemn care o poziționează tot mai convingător într-o mare de gânduri ca și ale sale. Unește inimi lângă inimi și suflete lângă suflete. Deschide orizonturi negativiștilor, pesimiștilor și îi transformă în cei care și-au adus aminte că speranța e veșnică, deodată cu iubirea.

Este o persoană altruistă, deloc egoistă, dăruiește din ea nu doar poezie dar și stări de bine, de încredere, de vise și mai ales de liniște interioară care încă, multora le lipsește.

Celebrul lider spiritual Dalai Lama, a spus: Să fii optimist nu înseamnă că ești orb în fața realității. Ci înseamnă că rămâi motivat să găsești soluții la orice probleme ar apărea iar cunoscutul Thomas Friedman a spus: Pesimiștii au de obicei dreptate iar optimiștii de obicei greșesc, dar toate marile schimbări s-au datorat optimiștilor.

Ei bine, după ce am vizionat câteva montaje pe Youtube cu poezia Gabrielei, am înțeles că niciodată nu duce la greșeală optimismul. Schimbarea doar atunci intervine. Și încă una decisivă, în orice viață, cam asta ne spune Gabriela Donckele. Așa că Gabriela, îți mulțumim.

Articol semnat de Adrian Melicovici

Adrian Melicovici este un scriitor român și jurnalist online, stabilit în Italia. A publicat mai multe cărți de proză și poezie, iar ultima apariție editorială semnată de el, romanul șapte, poate fi comandată de aici.

Seri magice cu Itaca Publishing House la Dublin. Descrieri și recomandări

Captură de la lansarea unei cărți din 4 iunie, în cadrul Întâlnirilor Itaca de la Teacher’s Club. Sursa: Facebook Viorel Ploeșteanu, moderator eveniment.

Bun găsit. Nu contează că scriu din Italia sau că aș scrie din altă țară. Evenimentele create în cadrul Întâlnirilor Itaca, lunare și în minunata capitală irlandeză Dublin, atrag atenția și participarea continuă a tuturor celor care vor să petreacă o seară relaxantă, în compania unor persoane și personalități care vorbesc, scriu și mai ales, promovează bine frumosul și lucrurile de calitate. Se prezintă și lansează cărți ale autorilor din diaspora, care trăiesc în diverse țări, se trăiește pe viu o atmosferă de bun gust, frumoasă, în compania altor invitați care cântă sau lecturează ori recită. Se „consumă” o vorbă dar și o bere la propriu în barul din incintă. De exemplu chiar acum pe 9 iulie, are loc o nouă seară culturală la Theacher’s Club, detalii AICI. După ce dați click, confirmați participarea (recomandat 100%) sau interesul.

Ce să vezi, la primul punct, se află pe ordinea de zi din 9 iulie 😛 chiar prezentarea noului meu roman apărut, intitulat simplu, sec dar misterios: șapte. Lansarea oficială însă va avea loc pe 3 septembrie, la Dublin și în prezența mea, detalii aici sau pe Instagram pe contul Itaca Publishing House. Îl puteți comanda online chiar din librăriile virtuale print sau e-Book ale editurii Itaca Publishing House. Print de aici iar formatul evident că electronic, de aici. De oriunde din lume. Romanul este direct, stil abrupt, deloc plictisitor și printre frazele care alcătuiesc cartea sau dialogurile, veți descoperi că, nepotul care a găsit jurnalul șapte al bunicului Tony, descoperă o viață tumultuoasă a bătrânului, fostă victimă a mineriadelor din iunie 1990. Valurile Tsunami, cutremurele apocaliptice, geografiile descrierilor, istoriile scurte ale locurilor, vorbele de duh ale marilor nume românești, prezența discretă a unor personaje reale sau imaginare, timpurile de altădată și până puțin după pragul anului 2100, se învârt în jurul unei povești de iubire tinerești, care continuă în fel și chip. Întâmplările de prin lume ori de pe pământ înconjoară ca într-un scenariu de film, mersul vieții personajelor și al civilizației. Nu sunt uitați emigranții și trecutul lor ( capitolul 17). Nu sunt uitate problemele orfanilor de diferite naționalități, născuți te miri prin ce țară, nu este uitată nici naivitatea mea în a crede și spera că civilizația pământeană o să își bage totuși mințile în cap și nu va mai comite greșelile milenare. Nepotul Andy și splendida Alice adică Principesa, ajung în pat și în viață împreună, de pe băncile școlii. Pictorița din Alice desenează generozitatea altor pictori. Astfel apare tabloul 7. Curentul Just-Look. Sensibilitatea cuplului, este parcă binecuvântată de bunica Rose și ea supraviețuitoare de tsunami, cutremure, atentate teroriste ori răpiri.

Am mai fost la Dublin însă las pe alții să spună cu ce ocazie. Acum 6 ani s-a întâmplat. Oraș liniștit, centru cultural intens, 6 premiați cu Nobelul pentru literatură, inclusiv George Bernard Show. Aici s-a născut și revista deja de notorietate Itaca, care promovează scriitori și poeți de peste granițe. La Dublin noaptea sosește mereu mai târziu însă ai spune că e și mai mult vecină cu dimineața, care abia așteaptă să dea tonul unei noi zile în care multe talente din diaspora, români ori românce, se exprimă frumos.

Viorel Ploeșteanu: „Dorina Șișu nu este numai editor, ci și o scriitoare de mare forță, atât în proză cât și în poezie, iar romanul ei, 7 ani, care a stârnit ecouri puternice în lumea literară românească, va fi republicat, în cea de-a treia ediție, la Itaca Publishing House.” Cereți cartea ei de proză scurtă, excelentă, Grijania Zilei, aici. Cereți și minunatele Reverberații ale lui Dan Șerb, aici. Cereți audiobook-ul lui Emanuel Pope, Luna la Brăila, (un talent excepțional), aici. Din librăria e-Book adică. Cereți și amurguri/sunsets de Dorina Brândușa Landèn. Cereți Ciorile Albe tot din e-Book și nu numai al lui Viorel Ploeșteanu, oferta e amplă.

Tot pe site-ul Itaca Publishing House, veți putea lectura formatele Pdf ale revistei superbe Itaca. De remarcat că în luna mai a acestui an, a fost lansată la Dublin cartea tipărită a Gabrielei Căluțiu-Sonnenberg, Vine seninul, vol.2. Comanda aici.

Eu sunt mai altruist, așa că îmi face reală plăcere să indic sau recomand și ce scriu alții, nu doar eu. Știu perfect cum este să își vadă fiecare numai și numai interesul personal. Însă vorbind despre Itaca Publishing House, este interesul general, în favoarea culturii, frumosului și a unor seri care lună de lună, face ca la locația mai utilizată în ultima vreme, Teacher’s Club, să fie o atmosferă dinamică, destinsă și de neuitat. Și mai știu că romanul meu nou apărut se va clinti din librărie către solicitanți, deja a făcut-o și ieri de prin Anglia, de pe la Milano și așa mai departe. Însă ca să se și întâmple în continuare, nu uitați, comanda AICI. Iar varianta e-Book aici.

Ultima oră: Ca să vedeți ce mai lucrează soarta, fix când corectam articolul acesta, m-a etichetat Viorel Ploeșteanu pe Facebook unde anunță simplu despre ultimele apariții la editura Itaca Publishing House, detalii aici. Mulțumesc frumos, fiecare cu acțiunea lui 😀 în beneficiul tuturor părților implicate cu scopuri nobile. 🙂

Coperțile cărții mele, comandă și dând click pe copertă:

De ce m-am enervat cu „șapte”

Adrian Melicovici, autor „șapte”

Păi da, la mine reacția este inversă uneori, pe dos adică. După ceva ani de stagnare, scriere, documentare, pandemie încurcă-tot și tot soiul de idei de-a valma, am găsit o editură mai mult decât răbdătoare cu mine, care l-au scos la lumină (pe romanul „șapte”) din tipare și bineînțeles că și în format e-Book, adică electronic. Ce am scris prin carte sunt motivele enervării. Dar înainte de asta, pentru că sunt și destui care citesc doar primul paragraf sau titlul, spun înainte să continui articolul că puteți comanda noul meu roman intitulat șapte, aici și astfel: Varianta tipărită aici. Varianta electronică, e-Book adică aici.

Ok, hai să continui. Se spune că perseverența și atingerea unor scopuri nobile, mărețe, țin de voință, forța de a spune unele lucruri, de a le intui și mai ales de a le transforma în realizări tot mai multe și frumoase. Că poate nu degeaba editura care a publicat cartea mea și-a spus Itaca Publishing House. Că Ulise ăla, Odysseum de fapt, s-a luptat acum vreo 2300 de ani și-n viață și prin poveștile lui Homer, rapsodul unei antichități poate mai evoluate decât imoralitatea lumească de astăzi. De discutat. Sunt sigur că dacă m-aș plimba vreodată prin Marea Ionică și pe tărâmul Itacăi, aș gândi tot cum să mă întorc acasă prin fel și chip. Că asta face Itaca și ca editură dar și ca revistă deja de notorietate: Publică autori români plecați din țară și totodată îi ține acasă, în cultura românească contemporană. Mă număr și eu printre ei. Poate nu atât de bine ca alții dar măcar mă strădui.

Ok, de ce m-am enervat? Păi m-am enervat pentru că recitind anumite pasaje din cartea mea abia ieșită din tipare, am realizat câtă imperfecțiune există în lumea asta. Câtă nedreptate, câte povești de care nu știm, câte ființe care ar avea ceva de spus. Inclusiv romanul meu este imperfect. Oricum nu l-am scris pentru elitele-critici literari și nici pentru vreun primăraș de provincie care să mă pună la panou. L-am scris pentru toată lumea de toate vârstele. M-am enervat pentru că deși l-am dedicat orfanilor și tuturor nepoților, am înțeles că există milioane de orfani și bunici pe lumea asta care nu au un destin fericit în existența lor. M-am enervat pentru că Francòis, zis Tocilarul, a trăit frumos dar puțin deși nu exista niciun motiv să nu își continue viața. M-am enervat pentru că din Cercul Negru descris de bunicul Tony, nu știu dacă vom mai ieși vreodată. M-am enervat pentru că Armatele Secunde au de gând să ne manipuleze traiul pentru încă mult timp. M-am enervat pentru că emigranții români au trecut prin multe și mărunte ca să aibă o satisfacție, se întâmplă și astăzi asta. M-am enervat pentru că avem copii născuți din familii mixte dar e greu de înțeles pentru unii naționaliști mai grei de cap că acei copii născuți din mamă româncă și tată de altă naționalitate, nu mai pot fi obligați să cunoască doar un steag sau o singură istorie de țară. Ce te faci când copilul are părinte român, altul străin și se mai și mută și învață prin alte țări? Câte istorii trebuie să învețe, ce fel de patriotism vor trebui să manifeste? M-am enervat pentru că lumea uită repede ce tragedie a adus tsunami din Oceanul Indian, planetară adică, m-am enervat pentru că am descris istorii romantice adolescentine, care pot fi considerate dulcegării. Însă fix astea lipsesc tot mai mult din frumosul contemporan pe care ni-l dorim. Romanul șapte transmite mesaje peste mesaje. Simplu, abrupt și zic eu dinamic. Nu e un roman de aventură cum pot considera mulți după primele capitole. Este un roman al sincerității lumești, ăștia suntem ca civilizație, cu bune și cu rele. Singurul lucru care mi-a plăcut mie personal, este că această carte îmi arată multe defecte. Îmi arată defecte de om și asta mă face fericit. Îmi arată că trebuie să perseverez cum și ce am de spus pe viitor. Îmi arată și ar trebui să le arate și altora că perfecțiunea cifrei 7 nu va putea fi atinsă niciodată. De fapt, îmi arată că întotdeauna voi avea de lucru cu mine, în competiție cu mine doar. Așa cum mulți alții mai au de făcut pentru ei.

Nepoții și bunicii au avut întotdeauna o legătură specială. Iar asta nu ar trebui să lipsească din nicio generație următoare. În fine, oricât de sâcâitor aș fi acum ca persoană sau oricât de gură largă ca bunic pe viitor, întotdeauna greșelile mele vin pentru că sunt mereu bineintenționat și poate mai și greșesc când pun suflet. Dacă nu aș fi așa, nu aș mai fi eu. Și aș părea un ciudat.

Cu drag vă salut, Adrian Melicovici

Maria Monica Stoica- poeta care promovează Vulcana-Băi, prin “Ritmuri solare”

Plecată încă de la începuturile adolescenței din satul natal, scriitoarea Maria Monica Stoica revine mereu și mereu în locurile copilăriei. Nostalgia perpetuată într-o existență de om simplu și totuși complex prin măiestria sa de a reașeza amintirile în versuri și proză, au determinat-o să își creeze nu doar în subconștient dar și prin acțiuni țintă dădătoare de mesaj public, proiecte prin care nimic din ce a fost frumos și util să nu fie uitat vreodată. Nu s-a dezis niciodată de ulițele satului, nici de pădurile dimprejur, iar de credință, nici atât. S-a întors mereu frumos și dornică de aerul curat de la Vulcana-Băi, căci despre această comună vorbim, în ansamblu. Este locul ei natal și așa a rămas dintotdeauna, indiferent pe unde au purtat-o pașii. Iubirea de locurile unde a făcut primii pași și a rostit primele cuvinte, i-au decis mare parte din opera literară, dedicată în primul rând sătenilor, tradițiilor, porturilor, locurilor de atracție ori tărâmurile liniștei depline interioare, acelea unde comuniunea cu Dumnezeu a rămas scrisă și construită din veacuri sub numele strălucitor la auz și pătrunzător în suflet, adică Schitul Bunea.

Volumul „Ritmuri Solare” semnat de Maria Monica Stoica, poate face oricând și cu succes de audiență dădătoare de exemplu, subiectul unei emisiuni la „Antena Satelor”, ori promovarea la pas nu doar a cărții sale dar mai ales a mesajului pe care îl transmite.

Subiectul acestui material este volumul de versuri semnat de autoarea, devenită poet al tradiției locurilor, Maria Monica Stoica, intitulat “Ritmuri Solare”. Ritmurile din din poezia pentru toți ai locurilor și soarele revărsat mereu peste meleaguri de vis, cum numai la Vulcana-Băi poți găsi. Fiecare scurgere de cuvinte prin scris, sună ca un refren de horă mare din moși-strămoși, ecouri din timpuri străvechi, transformate în dorința de continuitate sugerată insistent de autoarea originară din partea locurilor. Ai putea să cânți poezia poetei-tradiție, ai putea să simți dorința întoarcerii acasă, dacă nu pentru totdeauna, măcar cât mai des. Comunitatea din Vulcana-Băi are motiv de mândrie, la auzul și lecturarea unei fiice născute acolo și niciodată plecate cu inima. A rămas la Vulcana cu sufletul și o dovedește prin opera ei literară. Ai spune că s-a întâlnit aievea la o șuetă cu George Coșbuc, în vreme ce acesta ciocnește un pahar de vin fiert cu Rebreanu. Ai mai spune că s-a băgat în sufletul lor ca să fure din frumusețea simplității vieții țăranului român, ori să admire cununa de flori de pe fruntea Floricăi din romanul Ion. Ori că Ana, personaj celebru al chemării pământului, mai vrea să nască o dată în câmpul înflorit, chiar dacă asistată de niște moașe de ocazie, sfințind cu foarfecele legătura ombilicală cu pântecul și deschiderea către lumina zilei de la sat.

Volumul „Ritmuri Solare” semnat de Maria Monica Stoica, poate face oricând și cu succes de audiență dădătoare de exemplu, subiectul unei emisiuni la „Antena Satelor”, ori promovarea la pas nu doar a cărții sale dar mai ales a mesajului pe care îl transmite.

În „Cuvântul înainte” semnat de autoare în carte, descoperim o autocritică literară aproape perfectă, în care nu știu dacă un critic specializat ar mai avea prea multe de adăugat ori ar putea să se exprime mai bine. Așa că rândurile pe care le aștern eu aici nu sunt neapărat o recenzie ci mai degrabă o  evocare a unui proiect care nu trebuie și nici nu are dreptul să moară vreodată: Poezia tradițională, dorința fierbinte prin cultură de a instiga în sens pozitiv la continuitate, un exemplu pentru toți locuitorii comunei de la mic la mare, un îndemn lăudabil și deloc greu de pus în practică la păstrarea tradițiilor, porturilor, obiceiurilor, credinței. Chiar titlurile poeziilor Mariei Monica Stoica, trădează patriotismul local și importanța a tot ce vine frumos din trecut, cu puntea prezentului către un viitor, în care nimic din ce provoacă ritmuri solare să nu fie uitat sau bagatelizat. Modernismul nu are loc în splendoarea locurilor. Din moși-strămoși ne vin cântecul, obiceiul, portul popular, tradiții superbe, lauri care aparțin în primul rând timpului și pe urmă celor care insistă să le promoveze din generație în generație. Este practic de ajuns să lecturezi poemele autoarei, denumite inspirat fie „Schitul Bunea”, fie „Portret de voievod”, fie „Joia Mare”, „Închinare”, „Joc popular” etc.

 Când tinerii dau tonul/sătenii se adună/ În hora vulcăneană/ Ce suflete-npreună. Așadar, autoarea evocă împlinirea, „sărbătoarea prin care se-ntinde bucuria pe dealuri și pe văi”. Iar să trăiești pe meleagurile acelea binecuvântate e ca și cum ai fredona cântecul propriului tău trai, petrecut acolo, de-a gata și dintotdeauna, pentru totdeauna. Exact cum scrie în poemul „Cântec” din volum: „Îmi șoptește, îmi cuvântă, Și adesea mă descântă…Glasu-i tainic mă încântă, Apa dacă-i vie, cântă”. Atenție: Apa dacă-i vie, cântă. Să nu uităm potențialul izvoarelor de la Vulcana, puțin lăsat de izbeliște în ultimii ani.

Se poate exemplifica la nesfârșit din cartea scriitorei, apărută la Editura Eurocarpatica, în colecția Poesis. Însă nu se poate înlocui planul epic întocmit din doruri și talent, al autoarei. Fiecare parte a volumului, trei la număr cu toate, separă ținta-exprimare dar ele sunt unite frumos prin limbajul cuvintelor simple, adresate sub formă de versuri direct localnicilor. Monografia lirică, Axis Mundi și Ritmuri și Rituri sunt aceste părți care se regăsesc în conținutul unui volum de excepție, promotor prin versuri al tuturor lucrurilor frumoase și utile care au existat, există și încă mai pot exista la Vulcana-Băi.

 Ca o subliniere de bun simț spun eu, pot afirma că eu nu mă pot ridica la nivelul unei recenzii de critic literar adevărat, fiind la rândul meu un autor de cărți. Încerc doar ca simplu cititor să îmi exprim câteva opinii despre volumul de versuri „Ritmuri Solare” și mai ales ce se află dincolo de el: Un tezaur de intenții, proiecte și îndemnuri pe care orice autoritate locală sau mijloc mediatic ar sprijini-o susținut atât moral, cât și financiar. Pentru că acest tezaur propus de Maria Monica Stoica asigură veșnică legătură cu un Dumnezeu care a binecuvântat mereu Vulcana-Băi, și sufletele care trăiesc acolo ori care s-au născut acolo. Eu scriu de la mare distanță aceste rânduri, însă lecturând scrierile autoarei din Vulcana-Băi, mă simt și mai mult român și mă cuprind doruri de nestăvilit.

 Marii autori români s-au născut în mediul rural și au cuprins lumea întreagă cu operele lor, de la „Fefeleaga” lui Agârbiceanu și până la „Cântecul fusului” evocat de Coșbuc, pe băncile micuților școlari au existat ulterior manuale pentru dascăli duri și totuși deciși să educe tineretul. Un monitor-general al domnului Vucea a retrogradat dezinteresul elevului. Un Ilie Moromete s-a uitat lung și totuși inteligent la ambițiosul familiei, Niculae, uite că până și oaia din ocol, Bisisica, a ajuns celebră. În arc peste timp, la momentul anului 2020, o poetă din Vulcana-Băi, adică Maria Monica Stoica, aduce un alt stil al provocării, blând și plin de suflet, insistent și lăudabil pentru un cetățean născut la Vulcana-Băi, care ar putea să fie oricând propusă “de onoare”, într-un Consiliu Local ce poate reda cu puțin interes și pasiune o Bibliotecă Comunală localnicilor, unde volumul „Ritmuri Solare”, să poată fi căutat și lecturat de școlarii satului ori de către oamenii cu multă credință și spiritualitate în inimă.

 La final, gândesc așa, simplist: Ce mai mămăligă vârtoasă aburește îmbietor pe masa de lemn, cu linguri de lemn și farfurii din acelea desenate frumos. Apoi o ață o taie în felii egale, pentru mesenii care ori sunt în pauza de la munca pe văi și prin poieni, ori se întorc seara osteniți. Ce mai cămăși de ie albe ca spuma laptelui și ilicuri orbitoare la hora mare din sat, la cea de sărbătoare a toamnei, a primăverii, a tuturor anotimpurilor când oamenii s-au reîntâlnit ori la o bârfă nevinovată ori la o sârbă provocatoare. Așa te simți uneori, citind poezia Mariei Monicăi Stoica, îți vin rânduri și gânduri. Și da, vrei să fii și tu la sfârșit de iunie la Zilele comunei, când Sfinții Ocrotitori Petru și Pavel dau impresia că sunt mai aproape de pământ, cu ceruri cu tot, ca oricând. Este ceasul Ritmurilor Solare și al clarului de lună de după, în magia unei cărți pe cât de simple, pe atât de reușite. O recomand tuturor românilor cu drag, inclusiv vulcănenilor, dâmbovițenilor.

un material de Adrian Melicovici, scriitor stabilit în Italia