Maria Monica Stoica- poeta care promovează Vulcana-Băi, prin “Ritmuri solare”

Plecată încă de la începuturile adolescenței din satul natal, scriitoarea Maria Monica Stoica revine mereu și mereu în locurile copilăriei. Nostalgia perpetuată într-o existență de om simplu și totuși complex prin măiestria sa de a reașeza amintirile în versuri și proză, au determinat-o să își creeze nu doar în subconștient dar și prin acțiuni țintă dădătoare de mesaj public, proiecte prin care nimic din ce a fost frumos și util să nu fie uitat vreodată. Nu s-a dezis niciodată de ulițele satului, nici de pădurile dimprejur, iar de credință, nici atât. S-a întors mereu frumos și dornică de aerul curat de la Vulcana-Băi, căci despre această comună vorbim, în ansamblu. Este locul ei natal și așa a rămas dintotdeauna, indiferent pe unde au purtat-o pașii. Iubirea de locurile unde a făcut primii pași și a rostit primele cuvinte, i-au decis mare parte din opera literară, dedicată în primul rând sătenilor, tradițiilor, porturilor, locurilor de atracție ori tărâmurile liniștei depline interioare, acelea unde comuniunea cu Dumnezeu a rămas scrisă și construită din veacuri sub numele strălucitor la auz și pătrunzător în suflet, adică Schitul Bunea.

Volumul „Ritmuri Solare” semnat de Maria Monica Stoica, poate face oricând și cu succes de audiență dădătoare de exemplu, subiectul unei emisiuni la „Antena Satelor”, ori promovarea la pas nu doar a cărții sale dar mai ales a mesajului pe care îl transmite.

Subiectul acestui material este volumul de versuri semnat de autoarea, devenită poet al tradiției locurilor, Maria Monica Stoica, intitulat “Ritmuri Solare”. Ritmurile din din poezia pentru toți ai locurilor și soarele revărsat mereu peste meleaguri de vis, cum numai la Vulcana-Băi poți găsi. Fiecare scurgere de cuvinte prin scris, sună ca un refren de horă mare din moși-strămoși, ecouri din timpuri străvechi, transformate în dorința de continuitate sugerată insistent de autoarea originară din partea locurilor. Ai putea să cânți poezia poetei-tradiție, ai putea să simți dorința întoarcerii acasă, dacă nu pentru totdeauna, măcar cât mai des. Comunitatea din Vulcana-Băi are motiv de mândrie, la auzul și lecturarea unei fiice născute acolo și niciodată plecate cu inima. A rămas la Vulcana cu sufletul și o dovedește prin opera ei literară. Ai spune că s-a întâlnit aievea la o șuetă cu George Coșbuc, în vreme ce acesta ciocnește un pahar de vin fiert cu Rebreanu. Ai mai spune că s-a băgat în sufletul lor ca să fure din frumusețea simplității vieții țăranului român, ori să admire cununa de flori de pe fruntea Floricăi din romanul Ion. Ori că Ana, personaj celebru al chemării pământului, mai vrea să nască o dată în câmpul înflorit, chiar dacă asistată de niște moașe de ocazie, sfințind cu foarfecele legătura ombilicală cu pântecul și deschiderea către lumina zilei de la sat.

Volumul „Ritmuri Solare” semnat de Maria Monica Stoica, poate face oricând și cu succes de audiență dădătoare de exemplu, subiectul unei emisiuni la „Antena Satelor”, ori promovarea la pas nu doar a cărții sale dar mai ales a mesajului pe care îl transmite.

În „Cuvântul înainte” semnat de autoare în carte, descoperim o autocritică literară aproape perfectă, în care nu știu dacă un critic specializat ar mai avea prea multe de adăugat ori ar putea să se exprime mai bine. Așa că rândurile pe care le aștern eu aici nu sunt neapărat o recenzie ci mai degrabă o  evocare a unui proiect care nu trebuie și nici nu are dreptul să moară vreodată: Poezia tradițională, dorința fierbinte prin cultură de a instiga în sens pozitiv la continuitate, un exemplu pentru toți locuitorii comunei de la mic la mare, un îndemn lăudabil și deloc greu de pus în practică la păstrarea tradițiilor, porturilor, obiceiurilor, credinței. Chiar titlurile poeziilor Mariei Monica Stoica, trădează patriotismul local și importanța a tot ce vine frumos din trecut, cu puntea prezentului către un viitor, în care nimic din ce provoacă ritmuri solare să nu fie uitat sau bagatelizat. Modernismul nu are loc în splendoarea locurilor. Din moși-strămoși ne vin cântecul, obiceiul, portul popular, tradiții superbe, lauri care aparțin în primul rând timpului și pe urmă celor care insistă să le promoveze din generație în generație. Este practic de ajuns să lecturezi poemele autoarei, denumite inspirat fie „Schitul Bunea”, fie „Portret de voievod”, fie „Joia Mare”, „Închinare”, „Joc popular” etc.

 Când tinerii dau tonul/sătenii se adună/ În hora vulcăneană/ Ce suflete-npreună. Așadar, autoarea evocă împlinirea, „sărbătoarea prin care se-ntinde bucuria pe dealuri și pe văi”. Iar să trăiești pe meleagurile acelea binecuvântate e ca și cum ai fredona cântecul propriului tău trai, petrecut acolo, de-a gata și dintotdeauna, pentru totdeauna. Exact cum scrie în poemul „Cântec” din volum: „Îmi șoptește, îmi cuvântă, Și adesea mă descântă…Glasu-i tainic mă încântă, Apa dacă-i vie, cântă”. Atenție: Apa dacă-i vie, cântă. Să nu uităm potențialul izvoarelor de la Vulcana, puțin lăsat de izbeliște în ultimii ani.

Se poate exemplifica la nesfârșit din cartea scriitorei, apărută la Editura Eurocarpatica, în colecția Poesis. Însă nu se poate înlocui planul epic întocmit din doruri și talent, al autoarei. Fiecare parte a volumului, trei la număr cu toate, separă ținta-exprimare dar ele sunt unite frumos prin limbajul cuvintelor simple, adresate sub formă de versuri direct localnicilor. Monografia lirică, Axis Mundi și Ritmuri și Rituri sunt aceste părți care se regăsesc în conținutul unui volum de excepție, promotor prin versuri al tuturor lucrurilor frumoase și utile care au existat, există și încă mai pot exista la Vulcana-Băi.

 Ca o subliniere de bun simț spun eu, pot afirma că eu nu mă pot ridica la nivelul unei recenzii de critic literar adevărat, fiind la rândul meu un autor de cărți. Încerc doar ca simplu cititor să îmi exprim câteva opinii despre volumul de versuri „Ritmuri Solare” și mai ales ce se află dincolo de el: Un tezaur de intenții, proiecte și îndemnuri pe care orice autoritate locală sau mijloc mediatic ar sprijini-o susținut atât moral, cât și financiar. Pentru că acest tezaur propus de Maria Monica Stoica asigură veșnică legătură cu un Dumnezeu care a binecuvântat mereu Vulcana-Băi, și sufletele care trăiesc acolo ori care s-au născut acolo. Eu scriu de la mare distanță aceste rânduri, însă lecturând scrierile autoarei din Vulcana-Băi, mă simt și mai mult român și mă cuprind doruri de nestăvilit.

 Marii autori români s-au născut în mediul rural și au cuprins lumea întreagă cu operele lor, de la „Fefeleaga” lui Agârbiceanu și până la „Cântecul fusului” evocat de Coșbuc, pe băncile micuților școlari au existat ulterior manuale pentru dascăli duri și totuși deciși să educe tineretul. Un monitor-general al domnului Vucea a retrogradat dezinteresul elevului. Un Ilie Moromete s-a uitat lung și totuși inteligent la ambițiosul familiei, Niculae, uite că până și oaia din ocol, Bisisica, a ajuns celebră. În arc peste timp, la momentul anului 2020, o poetă din Vulcana-Băi, adică Maria Monica Stoica, aduce un alt stil al provocării, blând și plin de suflet, insistent și lăudabil pentru un cetățean născut la Vulcana-Băi, care ar putea să fie oricând propusă “de onoare”, într-un Consiliu Local ce poate reda cu puțin interes și pasiune o Bibliotecă Comunală localnicilor, unde volumul „Ritmuri Solare”, să poată fi căutat și lecturat de școlarii satului ori de către oamenii cu multă credință și spiritualitate în inimă.

 La final, gândesc așa, simplist: Ce mai mămăligă vârtoasă aburește îmbietor pe masa de lemn, cu linguri de lemn și farfurii din acelea desenate frumos. Apoi o ață o taie în felii egale, pentru mesenii care ori sunt în pauza de la munca pe văi și prin poieni, ori se întorc seara osteniți. Ce mai cămăși de ie albe ca spuma laptelui și ilicuri orbitoare la hora mare din sat, la cea de sărbătoare a toamnei, a primăverii, a tuturor anotimpurilor când oamenii s-au reîntâlnit ori la o bârfă nevinovată ori la o sârbă provocatoare. Așa te simți uneori, citind poezia Mariei Monicăi Stoica, îți vin rânduri și gânduri. Și da, vrei să fii și tu la sfârșit de iunie la Zilele comunei, când Sfinții Ocrotitori Petru și Pavel dau impresia că sunt mai aproape de pământ, cu ceruri cu tot, ca oricând. Este ceasul Ritmurilor Solare și al clarului de lună de după, în magia unei cărți pe cât de simple, pe atât de reușite. O recomand tuturor românilor cu drag, inclusiv vulcănenilor, dâmbovițenilor.

un material de Adrian Melicovici, scriitor stabilit în Italia

ADRIAN APOSTOL, UN FOTOGRAF CARE ADUCE TRECUTUL IN VIITOR

Cuvintele se transformă deseori în…necuvinte…ochiul nostru, al oamenilor, observă uşor frumuseţile care ne înconjoară. Dar aici, între noi, descoperim de-a gata cum se spune talente care ştiu cum să scoată minunile în relief. Lucrurile simple. Banalitatea se transformă în artă. Arta se transformă în minune. Doi ochi formaţi şi două mâini îndemânatice, aşează în faţa noastră imagini a căror frumuseţe nu are seamăn. Priveşti, trăieşti, îţi imaginezi, simţi, înţelegi. Acesta este de fapt fotograful Adrian Apostol din Târgovişte.

Adrian Apostol este un foarte tânăr talentat din Cetatea Chindiei. Poate că oraşul nostru secular nici nu ştie încă despre nenumăratele imagini superbe, alcătuite prin arta fotografică de către Adrian. Îl vezi oricând şi pretutindeni ca om simplu, printre prieteni la fel de simpli, care au deja datorită lui amintiri de neuitat. Toţi am vrea să ne fotografieze Adi Apostol. Este un talent remarcabil. Şi a cam sosit vremea să îl remarce şi alţii.
Adi nu este un om bogat. Trăieşte ca atâţia alţii dintr-o muncă ocazională, atunci când la anumite evenimente este chemat să creeze amintiri de neuitat, din seri, nopţi, sau chiar dimineţi de orice anotimp. Adi ştie într-adevăr să dea frumuseţe anotimpurilor. Cele patru pe care toţi le cunoaştem, devin parcă mai multe, căci în feeria imaginilor şi a culorilor Adrian înţelege prin propria-i tinereţe şi talent cum să dea viaţă copacilor, oraşelor, oamenilor care zâmbesc parcă şi mai frumos când aparatul său este bine mânuit.

Adi trăieşte ca noi toţi între aceleaşi griji şi probleme cotidiene. Dar mă gândesc cumva că acest talent cu adevărat remarcabil, ar trebui sprijinit. Oricine îi solicită serviciile, nu va regreta. Poate foarte bine să facă imagini pentru reviste de specialitate, ziare, evenimente diverse…Dar acestea sunt încă puţine…iar fiecare om are dreptul să trăiască din ceva. Dintr-un venit stabil. E drept că fotografiile sale au apărut în vreo două reviste locale însă nu aceasta este limita pe care trebuie să o atingă. Orice publicaţie prstigioasă, orice fotomodel sau orice casă de modă, ca să nu mai spun orice ziar, şi-ar dori să aibă între paginile sale fotografiile lui Adi. Îmi doresc acum ca rândurile mele să aibă ecou pentru cine doreşte să îl caute şi mai apoi să descopere aşa cum am descoperit eu şi alţi prieteni de ai mei, că aici, în acest colţ de lume, în Târgoviştea străveche şi totuşi mereu tânără, Adrian Apostol crează prin el însuşi şi prin fotografiile sale o lume din care ai putea spune că până şi trecutul este adus în viitor. Până şi în alb-negru lumea pare mai frumoasă.

Şi pentru că mărturile stau temelie a spuselor mele, vă invit să vizitaţi un blog de excepţie.Ce vedeţi aici e nimic pe lângă ceea ce veţi vedea pe blog. O pagină unde veţi rămâne, garantat, încântaţi de fotografiile semnate de Adrian. CLIC AICI


Pasiune si dorinta

Un soare superb apunea şi Miron se hotărî: trebuia să meargă la han şi să profite de faptul că are la dispoziţie mai mult timp liber ca oricând. Iar imaginea lui Sarah îl atrăgea tot mai mult. Trebuia neapărat să o vadă, măcar cum îşi ţine mâinile pricepute puţin deasupra tejghelei şi turnându-i dintr-o sticlă mereu la îndemână, un pahar de wisky. Aşa că porni pe jos, agale spre locul cu pricina. Ai fi zis că şi acum visează căci deodată fu nevoit să se ferească de un autovehicul, al cărui huruit îngozitor îl avertiză neaşteptat că omenirea totuşi evoluase iar el rămăsese aproape singurul care aproape cu nostalgie mai călărea câte un armăsar mândru pe cărările Oklahomei. De această dată însă, fiind aproape de han, preferase să-şi lase credinciosul animal acasă. Vehiculul motorizat îl depăşi acoperindu-l într-un nor de praf după ce se feri din calea sa.
-Hei, Miron, vrei să mori într-un fel aşa stupid? îi strigă un bărbat cu capul ieşit pe geamul maşinii. Tu eşti un erou, ai uitat? mai adăugă.
Nu, nu vroia să moară stupid, cum fusese întrebat. Şi nici măcar nu se considera un erou. Era doar un tip cu chef de un păhărel şi o aprigă dorinţă de a privi măcar în această seară în ochii tinerei şi fermecătoarei Sarah. La urma urmei, avea dreptate şi Jim: prea era timid ca un puşti deşi abia intrase într-a treizecea primăvară. Ce-ar fi să îşi facă mai mult curaj, gândea el. Adică se arunca nebuneşte între flăcările nimicitoare, îşi risca viaţa în locuri şi momente cumplite iar în faţa unei femei ce făcea? Era un nimeni, timid şi înroşindu-se precum amurgul. Hotărât lucru, trebuia să distrugă acest „ mit” al lipsei sale de curaj în faţa frumoasei Sarah. Să dea pe gât un pahar de wisky, să aştepte un moment prielnic şi să-i spună direct şi bărbăteşte cât de mult o place.Va bea şi al doilea pahar de wisky, dacă acesta era preţul curajului său inexistent până în seara aceea. În plus, tot mergând şi apropiindu-se de han, îşi mai zise că în fond şi la urma urmei, nu va fi prea greu, mai ales că ea va fi cea care-i va turna în pahar şi deci va avea timp să-i observe reacţia feminină. Aşa că iuţi pasul şi ajungând în faţa hanului, îşi suflecă mânecile, apoi intră brusc şi hotărât printre portiţele de lemn care parcă şi ele „ uimite” de acest aşa zis curaj, încă mai continuau să se bălăngăne de o parte şi de cealaltă a pragului. Aproape toate mesele erau ocupate iar vacarmul dinăuntru încetă deodată, toate privirile aţintindu-se asupra lui, inclusiv a lui Sarah, care rămase cu un pahar în aer, privindu-l cu ochii întredeschişi, de parcă ar fi ghicit ce bătălii se dăduseră mai înainte în sufletul său de bărbat îndrăgostit.
– Buna seara tuturor, spuse Miron scoţânduşi totodată pălăria în faţa tinerei. Dar o scoase atât de larg încât în secunda când depărtă mâna dreaptă mai mult, se auzi o împuşcătură care îl provocă să reacţioneze, trăgând şi el la rându-i într-o direcţie neştiută. Cineva îi găurise pălăria iar el, nefiind un cowboy şi pistolar de meserie nici atât, nimerise tavanul cârciumii de unde o pisică miaună îndelung, speriată de acest nou venit. Hohote de râs izbucniră în jurul său iar Sarah râdea la rându-i. Miron se încruntă şi bătu ca un copil în podea cu piciorul. Cineva îl potoli însă:
– Hai, omule, nu fi supărat, amicul tău Jim a făcut un pariu cu Sarah că îţi nimereşte pălăria drept în mijloc. Ia vezi, unde e găurită? Alte hohote de râs se auziră dar el tot nu pricepea. Îşi culese pălăria de pe podea şi privi: adevărat, Jim nimerise bine.
– E împuşcată în mijloc, spuse el, mirat.
Din nou toţi cei prezenţi izbucniră în râs şi hohotele nu mai conteneau. Apoi se făcu brusc linişte când o voce spuse:
– Sarah a pierdut pariul, acum trebuie să se ţină de cuvânt.
– Pariul? îtrebă Miron. Dar nu îl mai auzea nimeni. Toţi cei prezenţi strigau de acum la unison:
– Sarah, Sarah, Sarah!
– Hai Sarah, de mult nu am mai văzut o aşa minunăţie, să te vedem, zise unul.
– Da, da, să se ţină de pariu Sarah şi să o vedem la treabă, spuse altul.
– Ai promis că va dura cel puţin două minute, Sarah! Se mai auzi.
– Aşa este, să nu trişezi, Sarah!
Sarah se apropie de Miron încet şi privindu-l cu un zâmbet năucitor, în aplauzele celor prezenţi.
– Nu uita că numărăm Sarah, imediat cum începi.
– Şi să fie cum ai promis, Sarah: cu pasiune şi dorinţă, spuse şi năzdrăvanul Jim.
Miron era singurul care nu înţelegea nimic. Nu mai ştia dacă să fie furios sau nu, aproape că uitase şi pentru ce anume venise el acolo. Iar în clipele următoare, uită de tot: Sarah îl cuprinsese cu mâinile pe după gât şi privindu-l fix îl întrebă:
– Hei, eroule, dai un sărut de două minute pentru un pariu?
Miron nu mai apucă să rostească nicio vorbuliţă. Tânăra îl cuprinse cu buzele şi în aplauzele tuturor, îl sărută prelung, făcându-l să viseze de-a binelea.
– Au trecut deja patruzeci de secunde…
– O sută douăzeci, pariul a fost respectat de Sarah.
– Trei minute…. spuse unul îngândurat…
– Sarah, nu e nevoie să te sacrifici atât, zise cineva, pariul a fost pentru două minute.
– Patru minute…. măiculiţă, ce mai „ pupătură”…
– Sarah, noi credem tu îl placi de-a binelea pe tipul ăsta. E un tip de treabă.
– Cinci minute…cinci minute oameni buni, nu credeam că Sarah ne poate arăta aşa „ performanţă”, mai spuse unul făcând cu ochiul…
– Dau un rând la toată lumea pentru încă 5 minute, se trezi unul strigând. Dar nu apucă să mai spună nimic: primi o lovitură direct între picioare.
– Dăi şi acum, poftim, spuse Sarah, care râse apoi, împingându-l pe scaun.
– Ben, îi strigă unul, mai bine stai cuminte că te lasă blonda în pagubă şi apoi o să te pârască şi lui Mary, care te va părăsi fiindcă nu vei mai reuşi să-i mai faci un băiat.
În vreme ce Miron se dezmeticea începând să înţeleagă ce se întâmplă, toţi râseră de păţania lui Ben, lovit crunt de Sarah. În acea seară, veselia era la ea acasă iar fiecare îşi văzu de ale lui în vreme ce Sarah, profitând de un scurt răgaz, îl trase pe Miron de mână, aproape poruncindu-i să se aşeze cuminte acolo, în faţa ei, ca să se privească reciproc. Apoi îl întrebă galeş, dând impresia că mai nimic nu s-a întâmplat cu puţin înainte:
– Un wisky, d-le Kinley?
– Un…
– E în ordine, d-le Kinley. Poftiţi, îi întinse tânăra paharul.
– Dar adineauri…
– Adineauri nu s-a întâmplat nimic, d-le Kinley, am mai destins şi noi puţin atmosfera. Am pierdut un pariu şi a trebuit să îl respect. Trebuia să te sărut două minute fără oprire, domnule Kinley.
– Şi câte au fost? A fost unul doar, aşa-i?
„ Prostule, atât de mult ţi-a plăcut?”, gândi fata, după care îi mai trânti un pahar în faţă:
– Mai ia un pahar, domnule Kinley, poate te prinzi până la urmă ce şi cum şi cât a durat…
Amicul său Jim se apropie şi întrebă direct:
– Sarah, spune-mi, pentru ce a durat cinci minute sărutul şi nu două?
– Ei bine Jim, răspunse fata zâmbind într-un fel aparte, a strigat unul că trebuie să fie ceva cu…pasiune şi dorinţă. Dar tu ştii deja asta.
– Ei şi? Nu înţeleg, se scărpină Jim nedumerit în creştetul capului.
– Păi… Jim, două minute a fost pasiunea şi celelalte trei, dorinţa. Nu-i aşa, domnule Kinley? „

Aţi citit un fragment din viitorul meu roman, SECRETUL FOCULUI ( aşa se va numi în final şi nu Secretul lui Miron, după o atentă meditare). Este vorba despre un erou care a venit in Romania incercand sa stinga uriasul 160, sonda cu un foc de câteva sute de metri înălţime. Roman inspirat dintr-un fapt real.