RSS Feed

Tag Archives: dor

Scrisoare către mama mea: Icoana respectului

08290009

Ştiu ce înseamnă să ai copii, să vrei să le oferi mai mult şi să nu poţi, aşa cum ţi-ai fi dorit. Măcar trăieşti cu mulţumirea sufletească, aceea pe care o ai şi tu, şi alţii, că i-ai dat viaţă şi ai încercat să le dai educaţie, înclinaţie pentru respect faţă de cei din jur. Ştiu ce înseamnă să fii departe, într-o ţară străină şi să ţi se pară că lor nu le pasă ori că te-au uitat. Dar eu nu te-am uitat, mamă. Ştiu că nu ai fost obişnuită să stai atâta timp fără mine şi mă bucur enorm că îţi pot spune lucrurile astea şi aici şi în faţă, căci deşi nici tu nu mai crezi, ne vom vedea.  Ţi-o fi ţie frică de avion dar mie nu. Tot ce te rog eu e să trăieşti, cât te mai lasă Dumnezeu, deşi anii trec iute peste tine şi boala nu te lasă. Să apuci să mai vezi măcar ultima mea carte pe care încerc să o termin acum şi să o public, apoi să mai trăieşti ani mulţi ca să te bucuri de bucuriile mele aşa cum eu m-am bucurat când am ştiut că am o mamă unică!

Să ştii că am cunoscut mulţi oameni frumoşi, aici în Italia. Cum se şi întâmplă, unii, câţiva acolo, răi. Din fericire, oamenii frumoşi sunt mii şi îi înţeleg de ce au forţa de a învinge în viaţă. Mulţi dintre ei nici nu mai au mame şi taţi cărora să le scrie, cum pot eu acum. Ar trebui ca fiecare dintre noi să le scriem părinţilor, chiar şi după ce ei nu mai sunt aici, ci la îngeri, pentru că raiurile uneori îşi dau întâlnire, cel pământean cu cel ceresc, în vise şi în doruri şi în amintiri.

Ne vom vedea curând, mamă.  Foarte curând. Alţii nu pot spune asta, cum nu au putut spune chiar de foarte tineri. S-au autoeducat şi s-au făcut oameni mari singuri. Viaţa în străinătate e frumoasă dacă ştii să rişti, să suferi şi apoi să îţi decizi bucuriile care apar, negreşit.

Dar mai frumoase sunt amintirile când mă băteai fără să mă loveşti tare cu nuiaua la fund sau când mă certai că e târziu şi nu trebuie să umblu ca ” derbedeii” pe străzi noaptea 😀 Sau când mergeam vara împreună să culegem mure şi măceşe, să facem suc, să faci dulceaţă, sau când mă chemai acum ani mulţi să te ajut să tragem de căruţul plin cu gogoşari sau varză să-i punem în butoiul de plastic sau borcane să facem murături. Sau când mergeam prin anii 80 la mamaie şi ne trântea ditamai mămăliga tare, tare şi o făcea felii cu aţă, ah ce bune erau jumările cu ouă în mijlocul codrilor.  Sau când îmi rupeai foile că am greşit temele pentru acasă şi ” caietul de curat ” trebuia să fie de curat. O mai ţii minte pe d-na Hotomega de la şcoala primară? Sau pe educatoarea Bănulescu?

Sau îmi mai place să îmi amintesc cum ne uitam toţi la ” Om bogat, om sărac ” pe televizorul cu lămpi. Apoi eu am început să citesc ” Crimă şi pedeapsă ” de Dostoievski sau ” Roşu şi negru ” de Stendhal şi apoi ” Singur pe lume ” şi apoi ” Scrinul negru ” al lui Călinescu şi tot aşa şi tu mamă ai început să nu prea mă mai înţelegi dar ştiai că e de bine.

Te voi iubi mereu mamă, şi cât eşti în viaţă şi când nu vei mai fi pentru că nu-i aşa, noi, purtăm sufletele noastre mereu după ce am pierdut şi uneori, după ce n-am avut. Mulţi nu au simţit nici cearta părintească, nici îmbrăţişările nici dragostea unei mame. Orfanii au ajuns mari şi ştiu asta. De aceea, sunt fericit că exişti şi voi fi fericit mereu, până dincolo de viaţa mea proprie, când îmi voi aminti că o mamă e o mamă, un tată e un tată şi în general, un părinte e icoana în care trebuie să-mi privesc respectul.

Pe curând, mamă. Te iubesc!

Reclame

Zori spre steaua care nu se stinge

Privesc spre lumina din suflet, ca să o las iar victorioasă, în cea mai frumoasă surpriză a destinului. Mă alint cu strălucirea nemuritorului dor spre care mă poartă paşii ultimei poveşti de viaţă şi de frumos din povestea clipelor pe care mi le-ai dăruit, ca un balsam al neaşteptării. Dar din dar al neprevăzutului s-a înfiripat în zorii primăverii din sufletul meu şi acum, astăzi şi aici, şoptesc cu gândul şi inima cuvintele chemării spre raiul pământean, până azi adormit în existenţa noastră. O floare care îşi deschide în cel mai frumos chip cu putinţă petalele, plânge sub greutăţile vieţii şi vreau să-i dăruiesc puterea de a surâde din nou şi pentru totdeauna.

Nu am pierdut nimic din ce n-am avut şi nu vom mai pierde niciodată nimic din ce putem avea. Spirala zilelor care vin se răsuceşte spre cerul dorinţelor  tale şi sus, un chip tot mai luminat, ne priveşte tristeţile, lăcrimând pentru ele dar zâmbeşte fericit să ştie că fata lui s-a făcut mare şi tot mai puternică. Clădesc prin soarele timpului cartea vieţii tale, ca să fie o lume întreagă mândră de tine şi de neîncetata luptă pe care o duci cu aşteptarea şi de fiecare izbândă, oricât de mică, a ta.

Se aude râul lacrimilor tale din seri de neadormire pentru că ştii, ele vor nu vor mai fi decât ale bucuriei, cât eu sunt aici şi cât mă vei dori lângă sufletul tău. Se mai aude un strigăt din chemarea noastră, poate că este şi sigur este binecuvântarea unui Dumnezeu care te-a adus între noi oamenii, în viaţa mea, ca să ne încânţi şi să ne faci fericiţi cu împlinirea visurilor din nopţi albe şi zile pe care ţi le doresc tot mai senine. Azi noapte am întrebat Destinul cine eşti şi mi-a răspuns că ochii tăi vor surâde etern începând din cea mai frumoasă Noapte a Speranţelor.

” Zori spre steaua care nu se stinge”
poezie proprie scrisă în memoria şi cinstirea eternă a tatălui lui Cristina Florentina Zidaru.

Părinte care ai plecat,
Spre un tărâm nemuritor,
Am să-ţi vorbesc, ca niciodat’
Deşi mi-e greu, şi nu uşor.

Dormi lin în lumea unde eşti,
Fii liniştit, veghez la ea,
Să-i dăruiesc în noi poveşti,
Cât voi putea şi exista,

Speranţe şi nu vorbe-n vânt,
Iubire, gând, chiar nemurire,
Din tot ce pot şi tot ce sunt,
Cinstindu-te în amintire.

O, ştiu că înţelegi,
Temeri şi aşteptări deşarte,
Dar vreau de azi să ne dezlegi,
Să fim doar NOI, până departe.

Să-i spui aievea într-un vis,
Ce mândru eşti acum de ea,
Iar eu, din nopţi de nedescris,
Spre alt curaj o voi purta.

Deschide cerul să ne vezi,
Distanţa, ştii, ne cam desparte,
Dar în curând ai să mă crezi,
Dreptatea cerului, mereu se-mparte.

Pentru frumosul tău copil,
Eşti steaua care nu se stinge,
În zori, când mă înclin umil,
Ştiind că nu o pot atinge.

Priveşte, spune, nu-i aşa,
Că minunată îţi e fata?
Şi poate chiar te-aş mai ruga,
Priveşte-ţi astăzi şi nepoata.

Acum te las, căci ţi-am vorbit,
Cum mă pricep şi fii convins,
Că astăzi, din alt răsărit,
Fetita ta iar A ÎNVINS!

Şi astfel, gândul meu de astăzi, însă nu cel de pe urmă, a fost purtat la sărbătoarea dragostei, către toate zările sufletului meu. Şi parcă văd lacrimi de dor pe un chip şi mai văd, uşor, dar sigur, şi surâsul încrederii că în viaţă, iubirea adevărată şi dovezile pe care scurgerea timpului le aduce, pot dărâma orice tristeţi. Căci acestea sunt trecătoare, iar bucuriile pe care ziua de mâine ni le poate aduce, sunt nebănuite şi nesperate, Cris! AI GRIJA DE TINE!!!

Şi un cântec extraordinar, grecesc, pe gustul lui AIA MICA

Mai treci odata mai vantule…


Te-as intreba cu inima si tu mi-ai suiera cuvintele cele mai ascunse. Treci repede pe langa mine si nu ma privesti, doar ma faci sa ma aplec in fata Destinului, ca un muritor neinsemnat ce sunt.
Raspunde-mi tu Vantule, cat sa mai astept privirea care sa ma fericeasca? Cat sa mai sper in neantul asteptarilor? Stii tu, Vantule, cata gheata a fost in sufletul meu?

As strange din pumni cu putere si m-as risipi in praful pe care il lasi in urma ta, Vantule…ca sa fiu cules din mii de sperante risipite tocmai de tine, mai Vantule, mai…Indupleca-te si opreste daca ai puterea macar o farama de timp in loc, ca sa ma pot juca Vantule, cum o faceam intaia data, cand nu eram decat un chip si un suras, mai apoi tot mai pierdut pana astazi…dar nu…mi-ai adus-o pe ea si inima mi-e plina…o pastrezi acolo, ratacita intre gandurile ei si ai grija de ea pentru mine, Vantule? Faci asta pentru mine? Iubesc tot ce nu stiu despre ea si te rog, Vantule, adu-mi-o aproape, cat mai aproape…si sufla cu putere dragostea mea spre inima ei, off, mai Vantule…

Mai treci o data, Vantule, prin viata mea si adu-mi inapoi sperantele…
Iti multumesc ca deja ai inceput sa bati, si tu, la randul tau si mi-ai readus surasul…mai Vantule…

Mi-e toamna prin frunza dorului etern

Posted on


Sorb roua din frunzele de-acum veştede
Ca pe un ultim vis de toamnă ce vii,
M-ascund în nectarul dorinţelor tale,
Să te iubesc în apusuri petale,
Şi să-ţi şoptesc în taina din urmă,
Că azi şi de ieri şi mereu voi face ceva simplu:
TE VOI IUBI!

Aleargă sălbatice flăcări în inimi atinse,
De anotimpul din suflet, în noul destin,
Mă plimb răvăşind veştede frunze ascunse,
Prin seri când te chem la sărutul miresmei,
De noi aşternut ca-n vreri nepătrunse…

Ti-aş face din stele un pat de sclipiri,
Iar tu mi-ai zâmbi ca o zână anume,
Te-aş cuprinde cu cerul în viaţa ce eşti,
M-aş striga eu pe mine, să ştiu că n-am nume,
Ce mai contează trecute-amăgiri,
Acum sunt aici şi tu mă citeşti,
Sunt cel care-am fost, sunt cel ce nu-l ştii.
Dar te dezmierd în alte poveşti…

Se uită spre noi păsări paradis,
Iar frunzele cad tot mai des peste ai noştri paşi,
Strigăm doar cu gândul, de suntem rămaşi,
În lumea unde doar noi am fi,
Poate că-i doar un vis,
Rugăm împlinirea:
Nu ne trezi…

Bat inimi- septembrie şi-n univers,
Mii de iubiri sunt aşternuturi de vers,
Se-nvârte bolta-nstelată deasupra tuturor,
Curg lacrimi de nemurire, pe obrajii fericirii,
Surâd chipuri şi ochi ce se caută,
În seri când neîncetat, trupuri tresaltă…

Iar eu mă ascult şi-nsetat mă aştern,
Peste zile când totu-i destin,
Şi-n clipa din urmă îmi spun
Că mi-e toamnă prin frunza dorului, etern!!!

Autor: ADRIAN MELICOVICI, 30 august, 2011
DREPTURILE SUNT REZERVATE

Din lacrimi de gheata

Ştiu că eşti undeva,
între aştrii visurilor de-acum.
Dar te întreb pe tine, timpule:
Poţi opri doar puţin
şi în viaţa mea?

Irizări şi umbre de ieri,
mă urmăresc până în viitor,
când tu, destinule,
îmi ceri,
să păstrez în mine aceeaşi dorinţă,
acelaşi dor?

Eu o văd ca pe sufletul fericirii,
cum zâmbeşte la clipa trăirii,
în doi,
dar nu e povestea iubirii
ci doar a unui singur cuvânt:
NOI.

Cad fulgii de nea,
necontenit,
nu numai în jur,
dar şi în inima-mi uneori nemişcată
şi ea din lacrimi de gheaţă,
ca o comoară doar pentru tine,
ascunsă şi bine păstrată.

Mai sunt şi alte fiinţe
care ştiu şi ele că exişti,
pentru alte inimi învăluite,
în alte comori îngheţate,
ale lor,
ale tuturor,
în lumea celor ce aşteaptă,
după un ultim suspin,
şi mai apoi surâs,
acelaşi destin,
nerostit, nevăzut
şi nespus…

Cineva din mine încă mai cheamă…
Cineva din voi încă aşteaptă,
Cineva din alţii încă mai speră…
ca pe tărâmul dorinţelor,
să fie pictate noi poveşti,
de frumuseţe şi neuitare.

Îmi port paşii,
prin necuprins…
Şi totuşi,
urmele dorinţelor,
din fiinţa mea,
topesc totul în cale,
semn că nimic nu-i de neatins….

Nu simţiţi
ce se întâmplă deloc?
Priviţi…
Am sperat împreună cu sufletul meu iar timpul..
pentru prima oară,
în eternitatea lui…
s-a oprit fără veste în loc.

Autor versuri: Adrian Melicovici
februarie 2011 

%d blogeri au apreciat asta: