Iuliana, poeta iubirii și nemuririi sufletești

49267131_220158278933186_5887255828909522944_n
Iuliana Dinte, poet și prozator

Notificare: Materialul despre Iuliana este acolo unde scrisul e italic, prima parte este un fragment din cartea la care lucrez și unde ea va fi personaj în cel puțin un capitol.
„Trecea mereu pe lângă vitrina aceea unde în loc de pantaloni, fuste, rochii, costume și alte accesorii cotidiene, tronau strălucind coperți multicolore. Mai ales, seara, când își făcea veacul prin zonă, se oprea îngândurat privind dincolo de sticla întotdeauna luminată. Citește în continuare „Iuliana, poeta iubirii și nemuririi sufletești”

Cu tine… by Adrian M

p_17814_766x350-10-85

Cu tine lumea nu se schimbă dar putem avea lumea NOASTRĂ. Cu tine nu scad nici prețurile și nici facturile dar crește căldura din sufletele noastre care se caută fără să știe și când două inimi bat dintr-o zi într-una singură, cu tine nimic nu mai pare imposibil. Cu tine sunt eu și cu mine ești tu. Cu tine soarele răsare chiar și când se scurg din înaltul colțului de cer picăturile de ploaie din această toamnă târzie și din toate anotimpurile simțirilor noastre. Citește în continuare „Cu tine… by Adrian M”

Mai treci odata mai vantule…


Te-as intreba cu inima si tu mi-ai suiera cuvintele cele mai ascunse. Treci repede pe langa mine si nu ma privesti, doar ma faci sa ma aplec in fata Destinului, ca un muritor neinsemnat ce sunt.
Raspunde-mi tu Vantule, cat sa mai astept privirea care sa ma fericeasca? Cat sa mai sper in neantul asteptarilor? Stii tu, Vantule, cata gheata a fost in sufletul meu?

As strange din pumni cu putere si m-as risipi in praful pe care il lasi in urma ta, Vantule…ca sa fiu cules din mii de sperante risipite tocmai de tine, mai Vantule, mai…Indupleca-te si opreste daca ai puterea macar o farama de timp in loc, ca sa ma pot juca Vantule, cum o faceam intaia data, cand nu eram decat un chip si un suras, mai apoi tot mai pierdut pana astazi…dar nu…mi-ai adus-o pe ea si inima mi-e plina…o pastrezi acolo, ratacita intre gandurile ei si ai grija de ea pentru mine, Vantule? Faci asta pentru mine? Iubesc tot ce nu stiu despre ea si te rog, Vantule, adu-mi-o aproape, cat mai aproape…si sufla cu putere dragostea mea spre inima ei, off, mai Vantule…

Mai treci o data, Vantule, prin viata mea si adu-mi inapoi sperantele…
Iti multumesc ca deja ai inceput sa bati, si tu, la randul tau si mi-ai readus surasul…mai Vantule…

Valsul sufletului calator


Din rai nestiut si nevazut s-a infiripat chipul neaflat din refrenul inimii ca un balsam dadator de infinita bucurie in noua sa lume. S-au imbratisat valurile marii intre ele si picaturi de roua ale ploii de ganduri s-au scurs si ele in clepsidra sperantelor. A mai ramas el, sufletul, sa caute muzica vietii si cand s-a intamplat, scena fericirii a fost asezata aievea de noi destine, cautandu-se si ele la randul lor, in alte imbratisari, ca-ntr-un timp nesfarsit precum marea albastra din ochii stralucind ca doua sclipiri de chemare launtrica…dintotdeauna…pentru ca el, sufletul, a inceput sa danseze cu neasemuirea clipei. Vocea lui a pictat-o pe Ea, intr-un desen al dorintelor si urmatoarele nopti de arzanda traire s-au imbratisat pana si ele…iar timpul poate nu a stat pe loc dar macar a ramas mut in fata necuvintelor si a rostirilor din mii si mii de suflete…Si asa a inceput universul sa existe cu adevarat. Cosmosul nici macar nu a mai fost cunoastere ci doar vibratie. Totul a devenit un SUFLET CALATOR. Frumos, graitor prin el insasi, acest suflet exista in fiecare dintre noi, trebuie doar sa il vedem. In fiecare El sau Ea, exista frumusetea simplitatii, a intelegerii ca pana la urma, noi, oamenii, cu atat ne alegem daca stim sa masuram averile in simtaminte. La granita dintre VIATA si NEMURIRE, se afla Dumnezeul nostru, al tuturor, care ne cheama sa-i intelegem Iubirea, deloc cosmica si ea, mai degraba singura moneda de schimb pentru existenta sufletului calator. Ascultati muzica dintre ratacirile voastre cautatoare de dragoste si de frumos si veti cauta fara sa stiti chiar valsul vietii. Veti dansa lacrimand a fericire de implinire si poate ca cine stie, intr-o zi, macar o parte din noi vom intelege ca nimic nu poate fi mai frumos pe acest pamant decat noi insine, si SUFLETUL NOSTRU CALATOR…

Autor, Adrian Melicovici. Este un capitol dintr-un roman publicat şi scris de mine. Drepturi rezervate, de autor şi editura Bibliotheca

M-am trezit implinire

EA: Aseară a bătut în fereastra sufletului meu o altă speranţă pierdută. Aseară am plâns pentru ultima oară. Aseară am înţeles că lumea şi Dumnezeu văd diferit nedreptăţile. Aseară mi-am aşezat perna peste chip şi l-am şters de umezeala ultimelor dezamăgiri. Aseară am fost femeia nimănui. Tu ai fost bărbatul de nicăieri. Aseară, crede-mă, nu mi-a păsat…

Dar cum s-a făcut dimineaţă, m-am ridicat din tot ce sunt şi am zâmbit fericită. Nu mă cunoşti, nu te cunosc. Nu te-am văzut, nu m-ai văzut. Amândoi suntem de nicăieri. Şi vom surâde pretutindeni cu îmbrăţişarea umbrelor noastre. Azi dimineaţă am lăsat supărările şi tristeţile în grija uitării. Azi dimineaţă m-am privit în oglinda inimii mele şi uite că bate. Bate pentru tot ce e frumos. Pentru tot ce mi-e drag. Pentru tot ce ştiu că încă mă aşteaptă, la întâlnirea cu fericirea. Sunt puternică. Sunt o luptătoare. Sunt femeia succesului vieţii şi nemurirea tinereţii. Sunt în sfârşit liberă. Sunt EU.

Şi trăiesc. Zâmbesc. Nu-mi pasă de nimeni şi de nimic câtă vreme ştiu că oricum, voi fi din nou fericită. AZI DIMINEAŢĂ M-AM TREZIT ÎMPLINIRE!!!

autor eseu Adrian Melicovici

Îmbrăţişarea umbrelor- eseu


Am păşit către întuneric şi a răsărit lumina din el ca un strigăt al suspinelor de demult, regăsite de-acum în revelaţia altor suflete, nepereche în neştiinţa lor dar pline de viaţă sub soarele timpului. Nimic nu se poate crea pe acest pământ fără ca Dumnezeu să nu ne audă gândurile şi cuvintele nerostite. Povestea mea, e una dintre poveştile noastre, ale voastre, ale tuturor. Fiecare dintre noi suntem câte o poveste şi am vrea să rătăcim între filele ei, căutând începuturi fără de sfârşit şi TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ori VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE.

La ceasul tainic al şoaptelor inimii noastre, ne culegem din noi înşine adunând alte speranţe, născute şi renăscute, strălucind a dorinţă şi a împlinire. Iar atunci, ceva nedefinit, aleargă odată cu noi spre muntele fericirii. Nu ştim, dar am ajuns de multă vreme acolo, sus, deasupra lumii şi mai aproape de lumea fiinţei noastre. dar tot nu înţelegem ce ne urmăreşte ca o conştiinţă a frumuseţii de viaţă şi de frumos. Ne temem. Pare ciudat, însă ne temem. Nu ştim că umbrele se simt deşi nu se văd.

Aievea întindem mâinile către nimic şi totuşi…simţim răsuflarea dorului neîmplinit până în clipa tăcerii când cine ştie, ca un balsam al frământărilor noastre, ne trezim îmbrăţişaţi de nicăieri dar pentru totdeauna. Mai bine o aşa îmbrăţişare decât un cuvânt spus fără noimă. Mai bine un sărut imaginar decât unul cerut. Mai bine o iubire aievea decât una imposibilă.

Dansează sub flăcările focului din noi înşine umbrele tot mai neastâmpărate…tremură ca nişte chemări lăuntrice şi fac cerc în jurul nostru. Suntem noi cu noi deci nu suntem singuri. Mai bine noi cu noi decât singuri în doi. Mai bine cerc de umbre decât cerc al nepăsării…Mai bine cu îndrăzneala speranţelor eterne decât cu seri de îndoială. Aşa şoptesc umbrele între ele.

M-am aşezat între stele şi am cules strălucirea lor. Mai reală e lumea din propria noastră fiinţă decât lumea pe care o vedem în jur…aşa pare să fie deseori…aşa am simţit şi eu..o răcoare de vânt binefăcător a bătut peste grijile sufleteşti şi l-am rugat încă o dată: ” mai treci odată vântule”…

Sunt fericit. Suntem fericiţi. Fiţi fericiţi. Lăsaţi neprevăzutul să vă cuprindă şi nevăzutul să vă încânte. Este sincera şi calda veste că măcar odată în viaţă, fiecare dintre noi, am simţit, într-o seară simplă, neaşteptata îmbrăţişare a umbrelor.

Autor eseu: subsemnatul.
Drepturile sunt rezervate.
22 august, 2011.

Unde esti? Unde?

Unde eşti, suflet curat? De ce nu eşti aici şi mai ales acum?
Unde eşti, chip de soare să-ţi arăt cum plouă în inima mea? Unde eşti lumina a trăirilor? Nu ştii că până şi aici, dar mai ales aici, o lume întreagă îţi spune „ buna dimineaţa”, trezindu-se odată cu primele tale tresăriri de viaţă şi de dor? Unde eşti, să-ţi culeg lacrimile din ploaia tristeţii şi s-o înlocuiesc cu cea a speranţei? Unde eşti, nu ştii că aceeaşi lume de aici îţi urează în fiecare seară târzie „ noapte bună”? Unde eşti, nu vezi că fără tine plânge nesingurătatea? Unde eşti, suflet curat cu surâsul tău atât de drag mie? Unde eşti, nu vezi câte inimi te-aşteaptă să le scrii pe „peretele tău” şi să le arăţi muzica vieţii? Să le arăţi gândurile şi cugetările tale frumoase? Unde eşti, să treacă următoarele clipe cu nerăbdarea prietenilor tăi care mereu îţi dau „like” şi îţi întorc zâmbetul pe care-l dăruieşti cu atâta drag tuturor? Unde eşti, să-ţi spun următoarea poveste din Noaptea Sperantelor ? Unde eşti, să-ţi arăt că această noapte nu s-a sfârşit, ea continuă în milioane de inimi ale acestui pământ? Unde eşti, să păşim împreună spre frumosul din nicăieri, departe de lumea de azi şi aproape de viaţă?

Unde eşti, de ce nu ai fost aici, să-ţi spun şi eu la rându-mi bună dimineaţa şi apoi să-ţi aşez farmecul în cel mai tainic buzunar al gândurilor mele? Unde eşti, să cântăm împreună refrenul destinului neştiut? Unde eşti, să-ţi pot desena fericirea ca pe un dor etern şi împlinit? Unde eşti, unde? Unde eşti, să vezi câte chipuri şi suflete îngână nerăbdarea şi te aşteaptă în fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare oră, de fapt, în toate clipele? Unde eşti, să vezi câţi te sărută pe obrazul bucuriei, unde eşti, să vezi ploaia de stele a neprevăzutului? Unde eşti, stea căzătoare? Îngerul meu plecat sus, foarte sus, tocmai mi-a spus că meriţi. Dragoste. Iubire. Respect. Împlinire. M-a certat el un pic dar la sfârşit, înainte să dispară definitiv, mi-a mai zis că mai am nevoie de un înger, de astă dată pământean. Fii îngerul nostru, al celor care te iubim şi suntem aproape de sufletul tău şi întoarce-te…
Nu te-ai întors?
Atunci, măcar spune, UNDE EŞTI????

„- Nu mai striga aşa…sunt AICI şi ACOLO! Mereu am fost. Mă vezi? Era SPERANŢA, într-adevar.”

autor eseu, Adi Melicovici adica moa…