RSS Feed

Tag Archives: fericire

De ce copacii nu sunt fericiţi

cel-mai-frumos-copac_6163441b1554e9
Şi dacă adresez această întrebare, atunci normal că cineva ar putea să se mire căci oare cum ar putea avea o plantă vreo stare emoţională? Oare cum ar putea fi un copac nefericit?

El creşte de la natură sau poate că este sădit de oameni frumoşi, care ştiu că aceasta trebuie protejată. Nimeni sau prea puţini poate că se gândesc la suferinţele unui copac. An de an, se înalţă către cerul tuturor, formând o coroană impetuoasă. Vântul îi leagănă crengile, tot mai mari şi încovoiate de timp. Unii, rezistă foarte mulţi ani. Alţii chiar secole. Dar din nefericire, viaţa îi doboară şi da, oamenii au nevoie de lemne, de căldură…totul e lăsat cu un scop pe lumea asta. Însă tot oamenii, exagerează. Se frâng ai  noştri codri şi Dumnezeu ne pedepseşte, malurile se surpă şi atunci, drama unui destin deseori provocat, se întâmplă şi ea.

Copacii nu mai sunt fericiţi. Îşi aşteaptă fiecare dintre ei sfârşitul. Au văzut mai multe decât  oamenii, de-a lungul timpului. Au văzut lacrimi şi sfâşieri între noi, au văzut războaie şi au văzut totuşi şi lucruri frumoase. Da, au văzut îndrăgostiţi sărutându-se sau ţinându-se de mână la umbra lor…au răcorit seri şi s-au scuturat de ramurile uscate, tot ei, copacii…

Uite colo un copac, a rămas singur, pe ditamai dealul, dintr-o pădure falnică ce a fost cândva…ciudat…plânge…uite şi un sărut sub ramurile lui…uite şi un asfinţit… e soarele, colorat  ” ca un ban nou dintr-o comoară „, cum spune Dimitrie Anghel în versurile lui…

Tânăra, îmbrăţişată fiind în acel timp, parcă simte ceva…copacul ar vrea să-i vorbească…îl întreabă cu privirea:

– De ce plângi copac drag?

Dar răspunsul vine din altă parte. O maşină de teren se îndreaptă cu viteză către el. Din ea, coboară câţiva oameni. Tinerii noştri sunt nevoiţi să plece de acolo. Peste puţin timp, se aude un zgomot…parcă e o jale…e plânsul ultimului copac de pe acel deal…unde se vor mai îmbrăţişa acei tineri, cine-i va mai răcori în serile verii, ce va face până şi vântul fără să mai aibă peste ce să se abată? Unde vor fi frunzele aurii de toamnă prin care vor păşi ei? Unde?

Poate că gândindu-ne numai şi numai la atât, vom înţelege într-o bună zi de ce nu sunt uneori nici copacii fericiţi.

Sunt Adi şi vă îmbrăţişez.

Reclame

Dragoste de doruri

speranta1

Sună ciudat titlul, aşa-i? Încerc să mă refer la timpuri care nu se vor mai întoarce. În urmă cu câţiva ani, începeam să scriu pe bloguri. Unele lucruri cotidiene le-am scris că aşa trebuia altele le-am şters pentru că m-am schimbat enorm şi acum ştiu câte prostioare am înşirat pe aici şi câte nu o să mai înşir. Măcar încerc.

Dar de ce am spus neapărat dragoste de doruri? Pentru că uite, nostalgia schimburilor de impresii cu alţi bloggeri m-a cuprins. Poate că aşa a fost să fie. Mi-am pierdut mulţi dintre cititori nemapostând aici mare lucru, mai ales de la încheierea expediţiei mele sau mai bine zis, am trăit din amintiri scrise şi rescrise.

Dragostea de doruri să ştiţi că e o boală, din fericire frumoasă, care se ia. Este o stare de regăsire a unor clipe când ai simţit că se rup cerurile pentru tine. Da, ne gândim la dragoste ori la acele seri când abia aşteptai să fii cu cei care îţi mai scriau sau comentau, la momentele de rătăcire când simţeai că doar aici, pe blogul tău, omule, prietene, eşti tu însuţi.

Dragostea de doruri este deci molipsitoare. Ca şi dorinţa de fericire. Ce fain ar fi să fie molipsitoare şi dragostea de a face bine semenilor. Şi multe.

Mă aflu într-o ţară străină, unde nu mă simt acasă. Sunt doar nevoit să mă simt aşa. Dar nici în ţara mea de origine nu mă simt acasă. Pentru mine, ” acasă ” este acum retrăirea dragostei de doruri. Promit că voi mai scrie versuri, promit că voi mai scrie cărţi, promit să fiu aşa cum mă ştiau unii…nu mi-a pierit sensibilitatea…nici nu avea cum. Datorită ei am ajuns mai puternic. Am un mesaj pentru o persoană dragă multora. E o scriitoare din Braşov. În vara anului 2011, Irina a fost printre singurele persoane necunoscute mie care mi-au luat apărarea înţelegând că am ceva de spus din mine însumi. Viaţa îţi oferă surprize nebănuite şi astăzi, surprizele vin şi din alte direcţii, după toate câte am îndurat în aceşti ani. Paralizii, glicemii, pietre în rinichi…nu mai contează ce. Important este că Dumnezeu e treaz mereu iar eu m-am făcut bine 80 la sută poate şi mai mult. Să ştiţi că îngerii există, staţi că de expresia asta nu mă las 😛 . Iar aceşti îngeri, putem fi chiar noi, oamenii. Eu am o listă întreagă cu zeci de necunoscuţi care mi-au fost alături şi astăzi sunt cei mai buni prieteni ai mei. Poate că şi datorită lor retrăiesc şi mă simt bine pentru asta, această frumoasă dragoste de doruri.

Pasiune pentru viata

Posted on

DSCF5275 Nu puteam să-i spun Dragoste de Viață căci ar fi însemnat să îl plagiez pe minunatul Jack london. Spre deosebire de el, eu nu am cutreierat mările și nici nu am întâlnit o Ruth Morse care să mă fascineze și să mă educe. Eu am fost mai norocos. Am dat direct peste un destin fericit. Dar nu asta e problema. De fapt nu e vorba despre nicio problemă. Oricum din astea avem cu toții, unele neplăcute, altele de rezolvat și tot așa.

Încerc să spun că de când mă ocup nestingherit și chiar foarte liniștit de site-ul meu, al nostru, pardon, de aici, din străinătăți, am întâlnit oameni formidabili. E adevărat, că au fost și excepții, unii care m-au enervat la culme dar puțini, atât de puțini că m-am gândit la alte cele, încercând să fac în viața mea lucruri pozitive eliminând astfel energiile negative.

Am tot ce îmi trebuie și nu mă refer la bani, ăștia nu sunt niciodată suficienți. E aer curat aici, la poalele preAlpilor, e primăvară deja și mă trezesc dimineața în cel mai frumos concert al mierlelor și tuturor zburătoarelor. Miroase pretutindeni a viață.

Morala este că am ajuns să scriu aceste gânduri gândindu-mă și la alții, care poate că au nevoie de mai mult curaj în viață, de mai multă încredere și bineînțeles, curaj. Scriu despre românii care chiar au sclipirea aceea de suflet românesc, români copii sau adulți, oricum mulți tineri, ce sunt înzestrați cu talent de la mama natură, cu siguranță și de la divinitate ori moștenire de familie.

Nu e totuși ușor să trăiești departe de țară. În urmă rămân și chipuri dragi, pe care ai vrea să le revezi din când în când dar nu e posibil…ai chiar familia rămasă acasă, rudele, toți în rostul lor și tu pe drumul tău. Calea străinătății nu e ușoară dar te împlinește deseori.

Pe mine de exemplu m-au împlinit oamenii despre care am scris aici prin unele parti, orfanii sau artiștii tinereșilor ori ai momentului…mă împlinește să văd că în Diaspora românii știu să se adune, să fie alături. Nu toți. Dar oricum, dacă privești cititorule, prietene, din unghiul profunzimii, vei vedea că fiecare dintre noi, a primit un dar de care trebuie să profite la maxim: VIAȚA.  Viața e un dar vechi și nou, unii pleacă, alții sosesc, însă ea, viața, e tot ce avem până la urmă.  Iar în această viață, aș vrea să ne întrebăm, când mai avem timp de răutăți, fie și nevinovate, câtă vreme anii trec și ea e așa de scurtă?

De aceea am scris aceste rânduri, ca să împărtășesc și cu voi singura pasiune pe care ar trebui să o avem toți: pasiunea pentru viață.

Zori spre steaua care nu se stinge

Privesc spre lumina din suflet, ca să o las iar victorioasă, în cea mai frumoasă surpriză a destinului. Mă alint cu strălucirea nemuritorului dor spre care mă poartă paşii ultimei poveşti de viaţă şi de frumos din povestea clipelor pe care mi le-ai dăruit, ca un balsam al neaşteptării. Dar din dar al neprevăzutului s-a înfiripat în zorii primăverii din sufletul meu şi acum, astăzi şi aici, şoptesc cu gândul şi inima cuvintele chemării spre raiul pământean, până azi adormit în existenţa noastră. O floare care îşi deschide în cel mai frumos chip cu putinţă petalele, plânge sub greutăţile vieţii şi vreau să-i dăruiesc puterea de a surâde din nou şi pentru totdeauna.

Nu am pierdut nimic din ce n-am avut şi nu vom mai pierde niciodată nimic din ce putem avea. Spirala zilelor care vin se răsuceşte spre cerul dorinţelor  tale şi sus, un chip tot mai luminat, ne priveşte tristeţile, lăcrimând pentru ele dar zâmbeşte fericit să ştie că fata lui s-a făcut mare şi tot mai puternică. Clădesc prin soarele timpului cartea vieţii tale, ca să fie o lume întreagă mândră de tine şi de neîncetata luptă pe care o duci cu aşteptarea şi de fiecare izbândă, oricât de mică, a ta.

Se aude râul lacrimilor tale din seri de neadormire pentru că ştii, ele vor nu vor mai fi decât ale bucuriei, cât eu sunt aici şi cât mă vei dori lângă sufletul tău. Se mai aude un strigăt din chemarea noastră, poate că este şi sigur este binecuvântarea unui Dumnezeu care te-a adus între noi oamenii, în viaţa mea, ca să ne încânţi şi să ne faci fericiţi cu împlinirea visurilor din nopţi albe şi zile pe care ţi le doresc tot mai senine. Azi noapte am întrebat Destinul cine eşti şi mi-a răspuns că ochii tăi vor surâde etern începând din cea mai frumoasă Noapte a Speranţelor.

” Zori spre steaua care nu se stinge”
poezie proprie scrisă în memoria şi cinstirea eternă a tatălui lui Cristina Florentina Zidaru.

Părinte care ai plecat,
Spre un tărâm nemuritor,
Am să-ţi vorbesc, ca niciodat’
Deşi mi-e greu, şi nu uşor.

Dormi lin în lumea unde eşti,
Fii liniştit, veghez la ea,
Să-i dăruiesc în noi poveşti,
Cât voi putea şi exista,

Speranţe şi nu vorbe-n vânt,
Iubire, gând, chiar nemurire,
Din tot ce pot şi tot ce sunt,
Cinstindu-te în amintire.

O, ştiu că înţelegi,
Temeri şi aşteptări deşarte,
Dar vreau de azi să ne dezlegi,
Să fim doar NOI, până departe.

Să-i spui aievea într-un vis,
Ce mândru eşti acum de ea,
Iar eu, din nopţi de nedescris,
Spre alt curaj o voi purta.

Deschide cerul să ne vezi,
Distanţa, ştii, ne cam desparte,
Dar în curând ai să mă crezi,
Dreptatea cerului, mereu se-mparte.

Pentru frumosul tău copil,
Eşti steaua care nu se stinge,
În zori, când mă înclin umil,
Ştiind că nu o pot atinge.

Priveşte, spune, nu-i aşa,
Că minunată îţi e fata?
Şi poate chiar te-aş mai ruga,
Priveşte-ţi astăzi şi nepoata.

Acum te las, căci ţi-am vorbit,
Cum mă pricep şi fii convins,
Că astăzi, din alt răsărit,
Fetita ta iar A ÎNVINS!

Şi astfel, gândul meu de astăzi, însă nu cel de pe urmă, a fost purtat la sărbătoarea dragostei, către toate zările sufletului meu. Şi parcă văd lacrimi de dor pe un chip şi mai văd, uşor, dar sigur, şi surâsul încrederii că în viaţă, iubirea adevărată şi dovezile pe care scurgerea timpului le aduce, pot dărâma orice tristeţi. Căci acestea sunt trecătoare, iar bucuriile pe care ziua de mâine ni le poate aduce, sunt nebănuite şi nesperate, Cris! AI GRIJA DE TINE!!!

Şi un cântec extraordinar, grecesc, pe gustul lui AIA MICA

LACRIMI, SURAS SI PUTINA FERICIRE IN CASA SUFERINTEI

Posted on


Cine a spus că nu există măcar o clipă de fericire în cele mai neaşteptate locuri s-a înşelat. Dar cine crede că la această clipă se poate ajunge fără suferinţă se înşeală şi mai mult. Lacrimile se împreună şi curg şiroaie pe obrajii părinţilor şi bunicilor peste care năpasta unui destin nedrept a căzut de două ori, în ani diferiţi, ca o nedreptate e existenţei. Ani mulţi de zbucium sufletesc şi chin îndelung au trecut peste viaţa unor tineri care au dorit să aibă copii, să îi ţină de mână încă de la primii paşi şi întâiul cuvânt rostit, ca o minune a momentului dumnezeiesc când viaţă din viaţa noastră şi carne din carnea noastră ne încântă micile lor reuşite. Paşi mici pentru noi dar atât de mari pentru pentru o lume normală.

Dar în această casă nu a fost să fie aşa. Tremurul cuvintelor rostite din buzele tot mai încleştate de furie şi resemnare adâncă aduc până şi celui mai insensibil suflet o lacrimă pe obraz. Priveşti chipuri care caută să înţeleagă parcă de ce oare soarta aceasta cruntă i-a ales tocmai pe ei…nu au făcut nimănui vreun rău vreodată, iubesc frumosul şi banalul răsărit de soare, în nemărginita lor iubire faţă de oameni, faţă de oricine le trece pragul. Încearcă să mulţumească pentru puţinul pe care îl au şi în simplitatea lor dezarmantă, trimit un ecou al durerii către toate colţurile acestui pământ….Însă ei s-au obişnuit să fie mai puternici decât mulţi dintre noi, ceilalţi…cei care avem copii fără probleme de sănătate, cei care ne-am bucurat când au stat în picioare prima dată, cei care am auzit banalul dar magnificul „ mamă” şi mai apoi, ne-am bucurat până şi de plânsetul lor din răsputeri, în nopţi de nepătrunsă taină sub refrenul cântecelor de leagăn….

Nu plângeţi, prieteni dragi. Aceşti copii despre care vă scriu acum ştiu mai bine decât noi să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi să ne dea o „ palmă” prin nevinovata lor lecţie de fericire nefericită, în tristeţea lor de bucurie arătată către braţele care-i strâng cu dragoste şi către care întind şi ei la rândul lor aceeaşi iubire fără de margini. Ei nu au putut să asculte poveştile mamei sau bunicii în seri târzii, ca să poată adormi cu zâmbetul pe buze. Ei nu au putut să facă primii paşi ca să se bucure de primii ani ai copilăriei….ei nu au putut să meargă la şcoală cu ghiozdănelul în picioare şi să spună „ pa mami, pa tati” cu sandvişul bine împachetat…..ei nu au putut să alerge în voie atunci când au sosit vacanţele….ei nu au putut să ţopăie fericiţi în pauzele de la şcoală şi nici măcar la grădiniţă nu s-au putut duce ca ceilalţi copii… ei doar au zâmbit fericiţi de fiecare dată când cineva doar i-a privit….căci da….doar privirea au avut-o de la Dumnezeu dată şi prin ea, au vorbit şi au scris mereu jurnalul din inima lor…

Eram doar un străin şi m-au primit în casa lor ca pe un membru al familiei. Familia OMENIEI! De atunci, am înţeles că fericirea are mai multe chipuri ca şi tristeţea. Am înţeles cât de mult avem noi,ceilalţi şi nu ştim să ne bucurăm deseori de puţinul care ni se pare puţin…

Vorbesc despre doi copii minunaţi, Ana- Maria, născută pe data de 19.03.1999 şi Adrian Alexandru Francisc, născut şi el pe 06.08.1997. Un băiat şi o fată. Două zâmbete stranii uneori. Pentru că ştiu să fie mai puternici ca alţii. Două suflete chinuite. Doi copii care ştiu tot de acum, văd tot, înţeleg tot….Părinţii lor, doi tineri, oameni simpli şi atât de buni….Rebeca şi Vasile Valentin Guşter, căruia amicii îi spun simplu, Alică. Locuiesc în comuna Dărmăneşti, aproape de Moreni. Supravieţuiesc cu greu de ani şi ani. Ea stă acasă, cu copiii iar el, aruncat de colo colo, munceşte pe unde poate, într-o societate nedreaptă poate cu cei asemenea lui. Şi-au unit destinele şi la puţin timp, a început un coşmar fără de sfârşit…viaţa lor a fost simplă: drumuri către spital, griji pentru tratament, nopţi nedormite, deznădejde,griji pentru banii necesari, imposibilitatea de a duce aceşti copii undeva pentru a se încerca ceva, ca o ultimă răbufnire şi şansă. Şi anii au trecut….fata a reuşit la un moment dat să stea în picioare acum vreo 3 ani…..câteva secunde….secundele FERICIRII. Secundele RENAŞTERII. Secundele EXTAZULUI. Şi mai apoi….secundele AGONIEI…..

Fata este de o inteligenţă uluitoare….foloseşte computerul…fără să meargă…fără să ştie….uneori, mai izbuteşte să scoată câte un sunet, numit cuvânt. Băiatul la fel, la 14 ani, deja ştie că intră în adolescenţă., Deja ştie că el nu se va putea plimba de mână cu o primă prietenă, deja ştie că nu poate face multe şi poate că nici nu va putea vreodată….Ana-Maria are o privire care îţi îngheaţă orice urmă de răceală…..nu ai cum să nu o iubeşti….se uită fix, citeşte sufletele şi buzele care rostesc ceva către ea şi mai apoi, aproape că poate să meargă, aproape că poate să vorbească, aproape că poate să strige….când vede că cineva care a îmbrăţişat-o sau a ţinut-o în braţe chiar şi o singură dată, se îndreaptă spre poarta curţii şi pleacă….

Şi nu ai cum să nu întorci capul zicându-ţi în gând şi ştergându-ţi pe furiş o altă lacrimă: „ Doamne, de ce ai făcut asta?”
Poate că Dumnezeu va auzi această întrebare. Poate că se mai poate face ceva pentru aceşti copii. Poate că părinţii şi bunica şi apropiaţii, care parcă îşi dau mâna într-o suferinţă eternă, vor avea un semn de Sus şi cine ştie, va mai săvârşi o ultimă minune pentru această familie minunată.

Am stat între aceşti copii şi le-am simţit afecţiunea.( foto alăturat) Durerea şi bucuria. A trecut ceva timp. Dar nu am uitat sinceritatea zâmbetului. Adevărul din scurta lor clipă de fericire, când un străin, însoţit de amicii lui, pentru a înţelege mai bine Casa suferinţei, a descoperit la plecare, cu strângere de inimă, că acolo, între surâs şi fericire, există o întrebare poate banală: câţi dintre noi suntem oare mulţumiţi cu ceea ce avem câtă vreme mergem, vorbim, auzim?

Se aude un strigăt de bucurie vremelnică în dimineţi de anotimp veşnic necruţător. Este strigătul Anei- Maria şi al lui Alex, contopit într-o rară clipă de fericire: măcar pot vedea deseori răsăritul de soare. Se mai aude un strigăt de durere şi o baladă frenetic cântată de suferinţa familiei…
Prieteni, să încercăm să-i ajutăm…măcar cu sufletul…şi poate că într-o zi, vom putea înţelege răsăritul lor de soare şi ne vom putea bucura alături de ei….

Un material/ reportaj de Adrian Melicovici

%d blogeri au apreciat asta: