RSS Feed

Tag Archives: flori

Ca-n orice relație care se respectă

Posted on

 

Reguli-simple-pentru-o-relatie-de-durata

Relațiile sunt de mai multe feluri. O iau ca la școală: Relații de prietenie, de colegialitate, diplomatice, de rudenie zic și hai că ajungem la chestiunea din începuturi dată ca să fie prea mereu greu încercată, dragostea. Read the rest of this entry

Anunțuri

Întoarcerea în altă viaţă

10714822_10203536745793415_213234753_n

PRIMUL CAPITOL DIN VIITORUL MEU ROMAN ”  Secretul focului- Uriaşul 160 ” inspirat dintr-un fapt real. Este şi ultima oară când redau public fragment din el, restul citeşte cine doreşte când voi publica cartea. Autorul.

Ce mai ploua. Era un noiembrie obişnuit când rafalele de vânt se luptau între ele prevestind parcă iarna care oricum, pe versanţi, începuse să se facă simţită. Ai fi putut crede că s-au rupt cerurile după soarele zilei înălţat mincinos de frumos deasupra oraşului. Ea îşi câştigase singură unicul răgaz al serii şi ar fi dorit să şi-o facă diferită de ceea ce obişnuia.  Prea era aglomeraţie pe străzi, pe mesele din birouri,  multe cifre şi prea într-una. Acum însă, era linişte.  Opri televizorul pe care oricum nu-l urmărea niciodată. Normal, ceva trebuia să se audă în surdină, ca o intervenţie împotriva stresului cotidian sau cine ştie, plictiselii.  Se privi în oglindă din instinct. Unde era fetiţa neştiutoare care plecase departe? Îşi observă zâmbetul de pe chip, un zâmbet pe care aproape nimeni nu i-l vedea niciodată. Dar ea şi-l cunoştea. Văzu pe măsuţa din mijlocul camerei o piatră. Ciudat, nu îşi mai amintea nici ea cum ajunsese acolo, tot ce ştia era că urcase cu cineva pe un deal aşezat de-a curmezişul închipuirii. În acel loc, auzise despre o întâmplare. Poate că de acolo i se rătăcise piatra prin poşetă. Poate că o ducea prin simplitatea ei într-o lume care o atrăgea. Pe câteva pagini învechite, rupte chiar la colţuri, arse uşor, erau aşternute rândurile amintirilor netrăite niciodată.

Ochii i se închideau fără de voie dar nu dormea. Era absentă din prezent. Fugise, găsind tunelul timpului. Când văzu o căruţă plină de păcură se opri. Nici măcar în trecut nu vroia să se murdărească însă în mod bizar, omul care biciuia calul înjurând de mama focului i se părea mai curat în suflet decât cei din timpul ei. Era anul 1929 şi primăvara albise coroanele pomilor ca într-o poveste a rodului pământesc. Casele din satul Moreni erau îngrămădite de-a lungul Cricovului Dulce. Cu câteva luni înainte, apele învolburate  intraseră în casele localnicilor.  Munca lor fusese distrusă măcar în parte dar viaţa a mers înainte. La câteva sute de metri distanţă, era un vacarm neobişnuit. Aurul negru devenise provocarea prezentă a lumii şi în marginea platoului de la Ţuicani se descoperiseră zăcăminte neaşteptate…specialiştii confirmaseră că la sonda 160, lăcomia mai marilor poate fi învinsă.

Avea doar zece anişori când un individ murdar din cap până-n picioare, o repezi cu vorba:

– Fugi de-aici fetiţo, iar ai aşteptat să adoarmă Petrică şi să fugi? Lasă păpădia aia că acuşi te mai văd şi surdă!  Hai, fugi…

Fetiţa fugi dar păpădia nu o lăsase din mână. Nea Lupa mereu i se adresa aşa şi nu-nţelegea ce tot are cu ea. Nu avea de unde să ştie că zona e periculoasă. Tot ce o interesa era să se plimbe printre firele de iarbă şi să culeagă flori. Să le ţină strâns între mânuţe şi-apoi să le aşeze într-o cutie mică cu apă. Era necăjită, în sinea ei, nici izvorul din pădure nu mai era limpede ca acum un an. Până să moară regele Ferdinand, şi-amintea că tatăl ei o ducea acolo şi-o punea să ţină cu grijă o ulcică plină. Odată o scăpase din mână şi cioburile i se împrăştiaseră în jur. Ce mai ceartă a trebuit să suporte. Petrică-i fusese şi tată dar şi mamă căci rămăsese orfană de ea de la naştere.

Deodată, totul se întrerupse. Întoarsă în timp, femeia revenise în secolul douăzeci şi unu bruscată de sunetul telefonului mobil. Îl privi cu ură, deşi ea nu ura niciodată. Se repezi să-l închidă şi-apoi încercă iar să fugă în cealaltă viaţă. Vroia să ştie, să-şi amintească ceea ce nu trăise niciodată. Era dornică de lumea aceea, unde fiecare păpădie însemna enorm pentru copilul din ea şi unde chiar şi cioburile sparte ale ulciorului o aduceau mai aproape de glasul pământului. Privi hârtiile arse şi insistă să existe acolo, în locul unde trăise cândva.

– Cred că iar vrei să ţii mâinile întinse, aşa-i, obraznico? Unde-ai fost?

Se întoarse mirată, nefiind obişnuită să i se vorbească aşa de către vreunul dintre colegi. Surpriză însă: în oglindă revăzu iar fetiţa şi pe mâniosul Petrică, tatăl ei. Reuşise din nou.

– Acum nu mai plec de aici, murmură ea temându-se să nu mai dispară din lumea aceea.

–  Hai na, încearcă numai, să vezi atunci cum o să te pedepsesc, spuse Petrică.  Vino-ncoa că eşti mânjită toată pe faţă şi lasă buruienile alea. Aşa, stai aci aplecată.

Petrică turnă puţină apă într-un lighean şi umezindu-şi palmele bătătorite o şterse pe chip.

Muzgurit-o ce eşti, râse el adăugând: şterge-te bine cu cârpa asta, hai, că eşti fată mare de-acuma.

Fata închidea ochii deranjată de apa rece şi îşi trecu mulţumită bucăţica de prosopel peste ei. De fapt, era o lavetă. În acele vremuri, unele lucruri, aparent neînsemnate, existau ca un lux cotidian prin casele ţăranilor iar şerveţelele erau descoperite mai mult prin conacele boierilor.

– Hai, mişcă-te mai repede, îi strigă taică-său. Ia-ţi opincuţele astea să nu te mai văd desculţă că numa’ de doctoricit nu-mi arde acum. Leacurile costă.

– Da’ mi-alunecă, răspunse ea.

– Când ţi-oi aluneca io acuma un dos de palmă să vezi ce bine mergi. Hai, ţine-te de mâna mea nu mai sta aşa fixă ca o ipotenuză. Parc-ai fi măta-mare, numa aia şedea aşa ţapănă de ziceai c-a rămas cu sânii blocaţi în piept.

– Tati, cum adică ipotenuză?

– Adică eşti o figură din aia ca la tablă la şcoală şi n-ai decât baza.

Petrică era un autodidact printre ai lui şi chiar dacă îndruga deseori numai aiureli până şi acestea erau considerate vorbe de duh. Sondorii ştiau că e priceput la toate dar despre suferinţele înaintaşilor săi nu aflaseră încă decât din Biblie. Nici nu aveau cum să ştie nici ei ce urma. Nimeni şi nimic nu prevestea jertfa mondială de peste ani a evreilor.  În Moreni, oamenii se respectau şi munceau cot la cot vorbind aceeaşi limbă, a nevoilor şi mulţumirilor ori nemulţumirilor de suflet. Şi nu doar în Moreni.

– Dă mâna-ncoace, fetiţo. Aşa. Hai, ţine pasul cu mine.

Se lăsă purtată de mersul legănat şi parcă nervos al tatălui, mai mult chinuindu-se să ţină pasul cu el. Era puternic, avea umerii mari şi pe tâmpla dreaptă-i atârna veşnic o şuviţă de păr de acum alb de la necazuri şi lupta cu viaţa şi responsabilităţile. Oricât de mult i-ar fi furat din timp, niciodată nu ieşea nebărbierit din casă. Se rădea tacticos în faţa unui ciob de oglindă, smuls de la o maşină veche. Mersese şi el cu o drăcie din aia odată, cum îi zicea el. Atâta se speriase că lasă iute pământul în urmă încât strigase la şofer:

-Măi Ivane, tu-ţi turbinca mătii, mă tu vrei să mă faci roată de rezervă, opreşte că mai bine merg fără grijă pe potecă.

– Bine măi, dacă zici tu, mnoa, mergi aşa, cu îndărătul gândirii, zisese şi celălalt apăsând deodată pe claxon.

– Aoleu, omule, ai lebede-n motor?

– Dă-te bă jos sau stai aici, da’ nu mă mai ţine pe loc.

Şi asta fuse. Acum, Petrică era nevoit să-şi ia copilul după el, nu mai avea curaj să lase fata singură acasă. Câinele unui vecin intrase în urmă cu vreo săptămână în curte şi-n lipsa lui fetiţa ţipase speriată ore-n şir cu zăvorul tras pe dinăuntru. Când se întorsese acasă, câinele scăpat cu lanţul de gât încă mai lătra îndârjindu-se să forţeze intrarea, contrar obiceiului. Dar Petre nu bruscă animalul. Îl chema Pazon şi lătra răguşit, uitându-şi urletul în aer vreme de minute bune.

De acum ajunsese aproape de Ţuicani şi intră cu copilul într-o colibă. O dădea în grija Mariei de la un timp.

– Hei, Ana, ai venit?

– Mergi cu mine după toporaşi? întrebă fata.

– Nu, fetiţa mea, astăzi ne jucăm aici, se aude că umblă ăştia la 160.

Petrică nu apucă să se îndepărteze de ele. Fu culcat la pământ de ditamai zguduitura şi din cer era bombardat cu bucăţele de pământ. Abia se ferea de ele. Strigăte disperate se auzeau din toate direcţiile în vreme ce o voce mai puternică decât toate celelalte răsuna descurajator peste tot platoul:

– E gaz, e gaz…petrolul ne-a minţit.

O coloană de foc să înălţă cu putere în vreme ce Ana şi Maria se ţineau una pe cealaltă îmbrăţişate cu mîinile la urechi. Fetiţa vroia în altă parte, la linişte, acolo, pierzându-se în poieniţa ei cu flori şi cu păpădii. Vroia să bea apă cu ulcica de la izvor şi mai vroia chiar ca taică-său să-i şteargă faţa cu cârpa. Maria o învăţase un joc ciudat pentru ea dar tare-i plăcea, se numea ” şotron „. Trebuia să facă exact ce-i plăcea ei uneori, să sară aşa… într-un picior. Apoi să ajungă la capătul desenului conturat cu băţul pe nisip şi să se întoarcă tot sărind. Şi mai multe. Îl văzu pe Petrică prăvălit la pământ şi acoperit de praf şi pietre, fără nicio suflare, atunci când se încumetă să privească pe geamul barăcii. Dar Petrică trăia. Fetiţa nu-l pierduse şi pe el deci încă mai avea timp de copilăria ei şi de şotron ori de suflat în păpădii.

Ne aflăm din nou în secolul douăzeci şi unu.  O femeie puternică în viaţa de zi cu zi, stă nemişcată. Ea trăieşte şi retrăieşte un trecut. Nu ar mai vrea să plece din el. În 1929, oamenii erau parcă altfel. Iar povestea pe care o afla pe acele hârtii vechi o fascina. Trebuia să ştie totul. Trebuia să vadă totul şi deja vedea diferenţele dintre lumea de acum şi timpurile care nu se vor mai întoarce niciodată. Vroia să ştie mai multe despre ce fusese atunci. Deja auzea strigăte disperate şi-i mirosea a brânză de la ciobanii români şi a ţuică de prună. Nu se dădea în vânt după ele dar istoria Uriaşului le cuprindea pe toate iar tornadele din Oklahoma ai fi spus că purtaseră cu ele mesajul unei lumi ce urma să se unească cu taman noroaiele şi zâmbetul totuşi de speranţă al celor din Ţuicani cum că focul nimicitor va fi învins. Apoi i s-a părut că a adormit, visând tumultul unor vremuri în care nu trăise niciodată. Doar bunicii. Plecase departe, undeva în trecut. De cealaltă parte a lumii, un pompier tânăr tocmai salvase o altă fetiţă, dintr-un incendiu şi curios, tot petrolier. Şi acolo era acelaşi an: 1929.

( Aţi citit capitolul 1 din romanul  ” Secretul focului- Uriaşul 160 „, autor Adrian Melicovici

Drepturile sunt rezervate conform legii drepturilor de autor. )

iar pentru a putea citi stilul forţat ” duplicitar ” al romanului puteţi citi şi un alt capitol scris în el, aici, adică PASIUNE ŞI DORINŢĂ

untitled

Un cer pentru doi…

Posted on

Undeva, cândva, cineva, spunea:
„Să crezi mereu în steaua ta,
să crezi în fericire,
şi al tău vis va exista,
acum şi-n nemurire,

Din al tău suflet să alungi, tristeţea tinereţii,
de vrei departe să ajungi
şi-n frumuseţea vieţii.”

am încheiat citatul. ( fragment din poezia ŞI CAUTĂ FERICIREA- vol. de versuri COLŢ DE CER, autor subsemnatul adică eu adică Adrian M 🙂 )

Fiecare fiinţă de pe acest pământ are câte o stea pe cerul dorinţelor şi nu, nu sunt stele căzătoare care se pierd în „nicăieri”. Dimpotrivă, ele cad uşor în cele mai neaşteptate momente şi le prindem fără să ne dăm seama în acel colţ de inimă rămas cu de la Dumnezeu putere liber pentru cine nu va mai fi şi cine nici nu a mai fost. Suntem în mileniul progresului şi al tehnologiei online, un avantaj pentru omenire dar deseori un dezavantaj pentru chemările dinlăuntrul sufletelor noastre. Nu mai există noţiunea de „fericire în doi” sau aceea de ” suflete pereche”. Globalizarea e ca un cancer al vremurilor de foarte multe ori şi să sperăm că într-o bună zi, fericirea nu va fi şi ea virată pe vreun card bancar. Căci împlinirea din noi înşine nu se percepe ca o dobândă ci mai degrabă ca o lege a compensaţiei pentru vremuri din viitor pe care nimeni de pe lumea asta încă nu le-a pierdut.

Mnoa, am încercat să vă spun că uităm de noi şi ne plafonăm deseori în ” boli lungi” cu ” moarte sigură”. C-aşa e-n viaţă, speranţa moare ultima…ete’ că unora ne moare până şi speranţa şi credem noi în mod greşit că a murit prima…dar nu-i aşa. E suficient să vezi dincolo de un chip drag, dincolo de ochii paradis si înţelegi după ani şi ani că până la coadă, tot nu ştii „matematică”: adică socotelile sunt răsturnate de un calcul divin, neconsemnat în niciun manual pământean ci doar în ” vederile” unui Dumnezeu minunat, care ne-a creat pe toţi cu un scop în urmă cu nici noi nu ştim cât…

Dicţionarul vieţii are cuvinte şi expresii pentru mulţi tabu dar incitante: relaţii, iubire, dragoste, dorinţă, împlinire, etc… Şi tocmai când zicem că ni le-am scos din dicţionar, vine o zi când îţi bate destinul pe umăr şi te-ntreabă: băi, ai uitat cam repede de mine… 🙂 Aşa o fi…aşa şi este…ştiu asta, pentru că de vreo două zile pe cerul MEU soarele zâmbeşte cam cum vedeţi în chestia de alături… 🙂

Dar nu vreau să fie doar cerul meu. Ca să priveşti stelele, ca să trăieşti apusuri nesfârşite de soare şi ca să îţi spui ultimele şoapte din inimă sub banalul dar atât de fredonatul clar de lună, trebuie să fie neapărat DOI. Un cer pentru doi…În dimineţi răcoroase de vară ai vrea să îţi iei iubita de mână şi să păşeşti cu sufletul plin de bucurie prin roua firului de iarbă, printre mii de flori, care până la urmă zâmbesc şi ele la rândul lor în faţa adevăratei flori, cea care răsare aşa, ca din pământ într-o viaţă de om şi mai apoi te determină să îţi pui întrebări la care desigur, nu prea găseşti răspunsuri însă unul tot îl primeşti de la propriu-ţi cuget:
este răspunsul primit atunci când îţi întrebi sufletul o chestie şi tu nu mai ştii să rosteşti vreun cuvânt dar auzi aşa, aievea: ” e o floare rară omule, ce mai aştepţi? Culege-o fără să o rupi vreodată şi ai grijă să înflorească o viaţă dacă se poate”.

Şi atunci vine şi revelaţia: vrei să iei acea floare lângă tine, cât mai repede, să o ţii strâns în braţe şi să-i spui dacă aşa simţi: BINE AI VENIT ÎN VIAŢA MEA! O da, drumul e lung până departe dar până la urmă mă gândesc că dacă ştii să ceri din tine ceea ce îşi doreşte celălalt înainte de toate, poate că mai există o şansă ca o nouă pagină a vieţii să fie scrisă în existenţa ta. Căci această fată despre care vorbesc, a apărut ca o poveste dintr-o dată şi mai apoi s-a transformat într-un basm. Şi nu vreau să fie o simplă poveste, dacă se poate aş dori-o nemuritoare, ok?

Să vorbim doar puţin şi despre revelaţii…ele vin plăcut şi suprinzător atunci când înţelegem că aşa, într-o zi simplă, într-o amiază de vară toridă, doi ochi îţi apar în faţă în chip neaşteptat şi mai apoi, gândeşti în câteva secunde ce poate nu ai gândit toata viaţa ta de până atunci: că există totuşi fiinţe pe lumea aceasta, care se află la doar doi paşi de noi, care merită să fie iubite şi respectate şi care poate că ţi-au fost trimise în cale de acelaşi Dumnezeu, binevoitor. Îţi ştergi în acea clipă pe furiş o lacrimă, dar nu e un semn de slăbiciune ci de fericirea că ai mai aflat încă o dată că eşti om şi că poţi da acelei fete minunate tot ce ai mai frumos în tine, aşa cum nu ai avut ocazia vreodată. Este acea rezervă de bucurie a ceea ce simţi că în sfârşit, cineva ştie să primească cu inima ei ceea ce s-a aflat ascuns în inima ta, pentru acel moment şi pentru mai departe, alături şi împreună.

Între timp, acele ceasornicului par să se fi oprit: timpul nu e invincibil, pentru că măcar acum, el a stat în loc. Ştiţi, mulţi dintre noi poate că am oferit şi am fost dezamăgiţi de ceea ce am primit, poate că nu a fost prea comod să fii trup şi suflet alături de cineva şi să primeşti răspunsul timpului pierdut. Dar anii trec, ne maturizăm, începem să ştim a citi în cineva, în inima şi sufletul care ne cheamă, indiferent de vârstă şi de loc.

„Nu imi mai place viata”

Aş vrea să scriu acum pentru cineva anume, nu spun cine, nu ar fi deloc frumos, oricum, persoană importantă, cel puţin pentru mine. 🙂

Acum peste un secol un mare romancier american, pe numele său, Jack London, scria o nuvelă, rămasă celebră în arc peste timp până astăzi. Se numea DRAGOSTE DE VIAŢĂ. Nu are nicio legătură subiectul acelei capodopere sau poate are prin simplul fapt că un om se lupta pentru propria existenţă în paralel cu un lup bolnav. O să sustrag deci numai titlul, care sună destul de bine, nu-i aşa?
Pentru început o să vă spun o poveste, poate reală, poate imaginară…
A fost odată o prinţesă tare frumoasă şi mândră. Avea abia 18 ani abia împliniţi. Şi a dorit să fie la casa ei. Şi a fost nuntă cum rareori poate că s-a mai întâmplat. Fata era o mireasă superbă şi gândea la viaţa ce va fi de acum, când aparţinea cuiva, cu sufletul şi inima. Dar…el era departe de aspiraţiile ei, simple şi cu atât mai frumoase. Sensibilitatea tinereţii s-a izbit de absenţa tandreţii şi a unor clipe pe care orice femeie frumoasă fizic şi sufleteşte cum era ea ar fi trebuit să le aibă în seri romantice, fără de număr şi ca urmare, fără de sfârşit. Timpul nu iartă şi peste câţiva ani, destinele lor s-au separat. A rămas doar un copil splendid din fosta căsnicie alături de mămica ei şi astăzi, din fericire şi spre lauda tinerei femei, zâmbeşte şi este fericit. Aceasta este povestea. E simplă, nu-i aşa? Şi poate că nu aduce nimic nou, celor care citesc aceste rânduri.

Să vă mai spun o poveste.
Este a unei femei superbe, o luptătoare încăpânată cu timpul şi cu viaţa. S-a devotat idealului de a-şi câştiga existenţa singurică, departe de răutatea unei lumi tot mai reci. Între zilele care trec în viaţa ei, nu există decât nopţile când trebuie să se odihnească ca să aibă forţa de a păşi pe drumul ales, mai departe. Ştiţi ce zâmbet frumos are? Eu ştiu, sâc!!! 🙂 Ştiţi câtă energie emană din această fiinţă formidabilă? Acum, pot intui şi asta. Trăieşte pentru cei din jur, pentru copilul ei, pentru familie şi pentru a izbuti acolo unde multe alte femei, dau greş. Nu e o comodă. Practic, munceşte şi când se odihneşte. Nu are timp de prietenii apropiate. Nu mai are timp. Sau poate nu mai vrea să aibă. Privind acei ochi frumoşi, cu atenţie, orice cititor de suflete poate descoperi ceva minunat, dar ascuns cu mare străşnicie. Dar…nu-i mai place viaţa…şi aici se termină şi a doua mea poveste.

Poate că nimeni nu a fost în stare să aibă răbdare cu această fată minunată, încă foarte tânără. Poate că în serile când ar fi trebuit să cunoască mângâierile şi atingerile sincere, pline de romantism şi dorinţă a celui care ar fi pretins că o place, ea a primit doar coşmarul unor vicisitudini poate existente în vieţile oricui, la un moment dat. Poate că această fată nu a primit câte buchete de flori ar fi meritat. Poate că această fiinţă s-a ascuns în ea însăşi, văzându-şi „bătrâneţea” prematur într-o TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE. Poate că nimeni nu a ştiut să-i înţeleagă momentele mai delicate, frământările, toanele chiar. Poate că fata se priveşte în oglindă doar ca să arate bine, dar nu să vadă şi cât e de frumoasă şi mai ales cât de mult o iubeşte viaţa pe ea. Poate că s-a închis în ea însăşi pentru că aşa a obligat-o timpul de până acum, aşa cum poate toţi ne-am închis la un moment dat. Mi-o imaginez plângând mai mult în sufletul ei ca să poată arăta un chip împietrit la o altă poveste de dragoste, a ei, în care să fie din nou parte. Mi-o imaginez râzând şi atunci ştiu că atunci când spune că nu-i place viaţa, se minte singură, aşa cum toţi ne putem minţi într-o anume privinţă la un moment dat. Mi-o imaginez seara, când rămâne cu ea însăşi şi încearcă fără să arate că doreşte să se regăsească. Sunt sigur că-i lipseşte o îmbrăţişare sinceră. Sunt sigur că i-a lipsit pasiunea altui suflet pentru tot ce e ea ca femeie şi ca om. Sunt sigur că dincolo de nedorinţele ei, se află fraza ” încă mai sper”. Atâta doar că nu mai are curaj. O cred. Cine şi când a răsfăţat-o cu dragoste ultima oară, cine şi când cineva a dorit să facă totul pentru ea, ca să-i arate dragostea pe care i-o poartă? Cine şi când a înţeles-o când a dorit linişte şi cine a ştiut să o întrebe măcar cu gândul: ” tu, ce doreşti, ca să fii fericită ca să fim fericiţi în doi?”.

Căci regulile nescrise ale existenţei ne spun clar că în singurătate nu poţi fi niciodată fericit. Doar te retragi din faţa prefăcătoriei, a instinctelor animale, a celor care doar te dezbracă din priviri fără să-ţi atingă inima măcar trecător cu şoaptele pe care nu le-ai auzit niciodată în frumuseţea nopţilor tale şi poate doar în visele de fată.

Aici vorbesc despre o fiinţă tânără, ba chiar mai tânără o dată cu trecerea timpului. Toţi putem cădea pradă cuvintelor de genul ” nu îmi mai place viaţa”…dar… trebuie să ridicăm fruntea sus şi să învăţăm să fim copii uneori, să acceptăm că undeva, pe cerul neprevăzutului, cineva, ne place şi chiar încearcă să ne înţeleagă. Trebuie să fim mereu tineri, în sufletele noastre şi să ne aducem aminte de noi,nu numai de cei din jur.

Iar poate că unul dintre lucrurile cele mai importante este acela când cel care pretinde că ne doreşte, ca om şi ca suflet, este fericit şi pentru ceea ce ne dorim şi mai ales când ni se împlineşte. Viaţa e frumoasă, vă spun. Dragostea e frumoasă. Când se strâng două mâini şi se adună două suflete ca să poată respira natura primăverii care se apropie, ca să poate petrece momente de simplă plimbare pe aleile parcului, când cineva doreşte să te aştepte seara cu inima deschisă acasă, să-i povesteşti despre problemele tale sau să-i spui ce s-a mai întâmplat peste zi, apoi să primeşti, cum ar merita şi această fiinţă, un sărut sincer de noapte bună sau de bună dimineaţa, atunci, NIMENI nu are dreptul să spună că nu-i mai place viaţa. Chiar dacă toate acestea întârzie, acolo sus, există cineva care veghează să existe măcar o fărâmă de fericire în viaţa cuiva. Şi de aceea sunt sigur, că pentru cea de care am vorbit mai sus, speranţele se înmulţesc şi clipa când va iubi din nou viaţa este mai aproape ca oricând. Aştept comentariile voastre şi nu neapărat pentru mine. Vă mulţumesc.

%d blogeri au apreciat asta: