RSS Feed

Tag Archives: frunze

Poemul frunzelor înlăcrimate, de Adrian Melicovici

Posted on

frunze-de-artar

Dacă tu crezi în Dumnezeu,

atunci şi frunzele copacilor tot mai trişti

te vor răcori cu umbrele lor.

Fără verdele pădurilor, nu exişti!

S-au prins rădăcinile în pământul vieţii,

ca să-ţi arate sub soarele noii zile,

superba rouă, a dimineţii…

Se prind în cuiburi cu trudă făcute,

păsări din cer, cu dureri,

de acum, parcă prea nebăgate în seamă

şi da, tot mai mult neştiute.

Noi, oamenii tărâmului acesta,

care tronează în singurătatea planetară,

aidoma unui bătrân sihastru,

nu vedem geamătul chemării,

din al său profund şi unic albastru.

Adu-ţi credinţa din suflet şi bunătatea,

iubeşte tot ce-ai primit ca dar al existenţei,

căci numai tu, omule drag,

poţi repara chiar de azi, nedreptatea.

Ascultă…

Ascultă corul copacilor care cad seceraţi,

şi bocetul frunzelor fără vlaga de ieri,

un fierăstrău teribil ni-i face uitaţi,

cu codrii cu tot, care nu se vor mai legăna,

căci sunt bolnavi şi-n faţa mâinilor ce-i omoară,

au spaimă şi lacrimi, în nedorite dureri.

Curge apa izvoarelor din munţii ţării tale,

în scurgeri timide, triste şi tot mai domoale…

Zboară privighetorile pe sub cer

şi deasupra foştilor copaci tot mai în zadar..

Undeva, pe un vârf astăzi gol,

Nu mai e în picioare niciun copac, măcar!

Vreascuri uscate pe sub frunzele covorului

din toamna care vine mereu,

zac frumos aşteptând, ca un dar nemeritat,

să ne încălzească, în frigul pătrunzător…

Ce dacă e primăvară-vară…

Ce dacă evoluăm material.

Suntem condamnaţi la un ZERO spiritual

Dacă nu vom şti că vântul,

şi păsările, izvoarele şi ramurile,

fără frunze şi rădăcini,

ne vor pedepsi cu tristeţea lor.

Vrei să ieşi la iarbă verde artificială

în vacanţele viitorului?

Vrei să-ţi aduci cu tine vreascuri cumpărate,

din market-urile dispreţului faţă de ce mulţi nu pot?

Acesta nu e un poem populist!

Ia aminte tăietorule de păduri,

şi de frunze şi de rădăcini,

De azi vreau să fiu şi eu copac,

ca să te pot iubi în pace,

dacă mă vei înţelege că trebuie să exist!

Ah! Ai văzut tăietorule?

Au fugit păsările călătoare…

Nu mai au cuiburi,

nu ne mai cântă în zori de zi,

natura e muribundă…

au dispărut necuvântătoarele,

Dureri peste lacrimi abundă,

Tu vezi călăule de păduri, ce faci anume, vezi?

Îţi spun eu, frunza care plânge:

Este tabloul pe care-l pictezi!

Autor Adrian Melicovici

copyright@2015

Drepturile de autor sunt rezervate conform Legii 8/ 1996 si tot ce tine de protectia DDA 

Dacă doriţi să citiţi şi câteva articole de opinie, clic pe titlurile de mai jos:

Şi rădăcinile stejarilor seculari au lacrimi, nu-i aşa?

Cobzarul român, de la colţul uliţei pe drumul străinătăţii

La Comăneşti se lansează „Înstrăinate privighetori” de Carmen Balmuş

Mesaj pentru Cameron! Deportările, Paganel, piratii, discriminarea şi ardelenii

Reclame

De ce copacii nu sunt fericiţi

cel-mai-frumos-copac_6163441b1554e9
Şi dacă adresez această întrebare, atunci normal că cineva ar putea să se mire căci oare cum ar putea avea o plantă vreo stare emoţională? Oare cum ar putea fi un copac nefericit?

El creşte de la natură sau poate că este sădit de oameni frumoşi, care ştiu că aceasta trebuie protejată. Nimeni sau prea puţini poate că se gândesc la suferinţele unui copac. An de an, se înalţă către cerul tuturor, formând o coroană impetuoasă. Vântul îi leagănă crengile, tot mai mari şi încovoiate de timp. Unii, rezistă foarte mulţi ani. Alţii chiar secole. Dar din nefericire, viaţa îi doboară şi da, oamenii au nevoie de lemne, de căldură…totul e lăsat cu un scop pe lumea asta. Însă tot oamenii, exagerează. Se frâng ai  noştri codri şi Dumnezeu ne pedepseşte, malurile se surpă şi atunci, drama unui destin deseori provocat, se întâmplă şi ea.

Copacii nu mai sunt fericiţi. Îşi aşteaptă fiecare dintre ei sfârşitul. Au văzut mai multe decât  oamenii, de-a lungul timpului. Au văzut lacrimi şi sfâşieri între noi, au văzut războaie şi au văzut totuşi şi lucruri frumoase. Da, au văzut îndrăgostiţi sărutându-se sau ţinându-se de mână la umbra lor…au răcorit seri şi s-au scuturat de ramurile uscate, tot ei, copacii…

Uite colo un copac, a rămas singur, pe ditamai dealul, dintr-o pădure falnică ce a fost cândva…ciudat…plânge…uite şi un sărut sub ramurile lui…uite şi un asfinţit… e soarele, colorat  ” ca un ban nou dintr-o comoară „, cum spune Dimitrie Anghel în versurile lui…

Tânăra, îmbrăţişată fiind în acel timp, parcă simte ceva…copacul ar vrea să-i vorbească…îl întreabă cu privirea:

– De ce plângi copac drag?

Dar răspunsul vine din altă parte. O maşină de teren se îndreaptă cu viteză către el. Din ea, coboară câţiva oameni. Tinerii noştri sunt nevoiţi să plece de acolo. Peste puţin timp, se aude un zgomot…parcă e o jale…e plânsul ultimului copac de pe acel deal…unde se vor mai îmbrăţişa acei tineri, cine-i va mai răcori în serile verii, ce va face până şi vântul fără să mai aibă peste ce să se abată? Unde vor fi frunzele aurii de toamnă prin care vor păşi ei? Unde?

Poate că gândindu-ne numai şi numai la atât, vom înţelege într-o bună zi de ce nu sunt uneori nici copacii fericiţi.

Sunt Adi şi vă îmbrăţişez.

Mi-e toamna prin frunza dorului etern

Posted on


Sorb roua din frunzele de-acum veştede
Ca pe un ultim vis de toamnă ce vii,
M-ascund în nectarul dorinţelor tale,
Să te iubesc în apusuri petale,
Şi să-ţi şoptesc în taina din urmă,
Că azi şi de ieri şi mereu voi face ceva simplu:
TE VOI IUBI!

Aleargă sălbatice flăcări în inimi atinse,
De anotimpul din suflet, în noul destin,
Mă plimb răvăşind veştede frunze ascunse,
Prin seri când te chem la sărutul miresmei,
De noi aşternut ca-n vreri nepătrunse…

Ti-aş face din stele un pat de sclipiri,
Iar tu mi-ai zâmbi ca o zână anume,
Te-aş cuprinde cu cerul în viaţa ce eşti,
M-aş striga eu pe mine, să ştiu că n-am nume,
Ce mai contează trecute-amăgiri,
Acum sunt aici şi tu mă citeşti,
Sunt cel care-am fost, sunt cel ce nu-l ştii.
Dar te dezmierd în alte poveşti…

Se uită spre noi păsări paradis,
Iar frunzele cad tot mai des peste ai noştri paşi,
Strigăm doar cu gândul, de suntem rămaşi,
În lumea unde doar noi am fi,
Poate că-i doar un vis,
Rugăm împlinirea:
Nu ne trezi…

Bat inimi- septembrie şi-n univers,
Mii de iubiri sunt aşternuturi de vers,
Se-nvârte bolta-nstelată deasupra tuturor,
Curg lacrimi de nemurire, pe obrajii fericirii,
Surâd chipuri şi ochi ce se caută,
În seri când neîncetat, trupuri tresaltă…

Iar eu mă ascult şi-nsetat mă aştern,
Peste zile când totu-i destin,
Şi-n clipa din urmă îmi spun
Că mi-e toamnă prin frunza dorului, etern!!!

Autor: ADRIAN MELICOVICI, 30 august, 2011
DREPTURILE SUNT REZERVATE

%d blogeri au apreciat asta: