RSS Feed

Tag Archives: incendii

Pasiune si dorinta

Posted on

Un soare superb apunea şi Miron se hotărî: trebuia să meargă la han şi să profite de faptul că are la dispoziţie mai mult timp liber ca oricând. Iar imaginea lui Sarah îl atrăgea tot mai mult. Trebuia neapărat să o vadă, măcar cum îşi ţine mâinile pricepute puţin deasupra tejghelei şi turnându-i dintr-o sticlă mereu la îndemână, un pahar de wisky. Aşa că porni pe jos, agale spre locul cu pricina. Ai fi zis că şi acum visează căci deodată fu nevoit să se ferească de un autovehicul, al cărui huruit îngozitor îl avertiză neaşteptat că omenirea totuşi evoluase iar el rămăsese aproape singurul care aproape cu nostalgie mai călărea câte un armăsar mândru pe cărările Oklahomei. De această dată însă, fiind aproape de han, preferase să-şi lase credinciosul animal acasă. Vehiculul motorizat îl depăşi acoperindu-l într-un nor de praf după ce se feri din calea sa.
-Hei, Miron, vrei să mori într-un fel aşa stupid? îi strigă un bărbat cu capul ieşit pe geamul maşinii. Tu eşti un erou, ai uitat? mai adăugă.
Nu, nu vroia să moară stupid, cum fusese întrebat. Şi nici măcar nu se considera un erou. Era doar un tip cu chef de un păhărel şi o aprigă dorinţă de a privi măcar în această seară în ochii tinerei şi fermecătoarei Sarah. La urma urmei, avea dreptate şi Jim: prea era timid ca un puşti deşi abia intrase într-a treizecea primăvară. Ce-ar fi să îşi facă mai mult curaj, gândea el. Adică se arunca nebuneşte între flăcările nimicitoare, îşi risca viaţa în locuri şi momente cumplite iar în faţa unei femei ce făcea? Era un nimeni, timid şi înroşindu-se precum amurgul. Hotărât lucru, trebuia să distrugă acest „ mit” al lipsei sale de curaj în faţa frumoasei Sarah. Să dea pe gât un pahar de wisky, să aştepte un moment prielnic şi să-i spună direct şi bărbăteşte cât de mult o place.Va bea şi al doilea pahar de wisky, dacă acesta era preţul curajului său inexistent până în seara aceea. În plus, tot mergând şi apropiindu-se de han, îşi mai zise că în fond şi la urma urmei, nu va fi prea greu, mai ales că ea va fi cea care-i va turna în pahar şi deci va avea timp să-i observe reacţia feminină. Aşa că iuţi pasul şi ajungând în faţa hanului, îşi suflecă mânecile, apoi intră brusc şi hotărât printre portiţele de lemn care parcă şi ele „ uimite” de acest aşa zis curaj, încă mai continuau să se bălăngăne de o parte şi de cealaltă a pragului. Aproape toate mesele erau ocupate iar vacarmul dinăuntru încetă deodată, toate privirile aţintindu-se asupra lui, inclusiv a lui Sarah, care rămase cu un pahar în aer, privindu-l cu ochii întredeschişi, de parcă ar fi ghicit ce bătălii se dăduseră mai înainte în sufletul său de bărbat îndrăgostit.
– Buna seara tuturor, spuse Miron scoţânduşi totodată pălăria în faţa tinerei. Dar o scoase atât de larg încât în secunda când depărtă mâna dreaptă mai mult, se auzi o împuşcătură care îl provocă să reacţioneze, trăgând şi el la rându-i într-o direcţie neştiută. Cineva îi găurise pălăria iar el, nefiind un cowboy şi pistolar de meserie nici atât, nimerise tavanul cârciumii de unde o pisică miaună îndelung, speriată de acest nou venit. Hohote de râs izbucniră în jurul său iar Sarah râdea la rându-i. Miron se încruntă şi bătu ca un copil în podea cu piciorul. Cineva îl potoli însă:
– Hai, omule, nu fi supărat, amicul tău Jim a făcut un pariu cu Sarah că îţi nimereşte pălăria drept în mijloc. Ia vezi, unde e găurită? Alte hohote de râs se auziră dar el tot nu pricepea. Îşi culese pălăria de pe podea şi privi: adevărat, Jim nimerise bine.
– E împuşcată în mijloc, spuse el, mirat.
Din nou toţi cei prezenţi izbucniră în râs şi hohotele nu mai conteneau. Apoi se făcu brusc linişte când o voce spuse:
– Sarah a pierdut pariul, acum trebuie să se ţină de cuvânt.
– Pariul? îtrebă Miron. Dar nu îl mai auzea nimeni. Toţi cei prezenţi strigau de acum la unison:
– Sarah, Sarah, Sarah!
– Hai Sarah, de mult nu am mai văzut o aşa minunăţie, să te vedem, zise unul.
– Da, da, să se ţină de pariu Sarah şi să o vedem la treabă, spuse altul.
– Ai promis că va dura cel puţin două minute, Sarah! Se mai auzi.
– Aşa este, să nu trişezi, Sarah!
Sarah se apropie de Miron încet şi privindu-l cu un zâmbet năucitor, în aplauzele celor prezenţi.
– Nu uita că numărăm Sarah, imediat cum începi.
– Şi să fie cum ai promis, Sarah: cu pasiune şi dorinţă, spuse şi năzdrăvanul Jim.
Miron era singurul care nu înţelegea nimic. Nu mai ştia dacă să fie furios sau nu, aproape că uitase şi pentru ce anume venise el acolo. Iar în clipele următoare, uită de tot: Sarah îl cuprinsese cu mâinile pe după gât şi privindu-l fix îl întrebă:
– Hei, eroule, dai un sărut de două minute pentru un pariu?
Miron nu mai apucă să rostească nicio vorbuliţă. Tânăra îl cuprinse cu buzele şi în aplauzele tuturor, îl sărută prelung, făcându-l să viseze de-a binelea.
– Au trecut deja patruzeci de secunde…
– O sută douăzeci, pariul a fost respectat de Sarah.
– Trei minute…. spuse unul îngândurat…
– Sarah, nu e nevoie să te sacrifici atât, zise cineva, pariul a fost pentru două minute.
– Patru minute…. măiculiţă, ce mai „ pupătură”…
– Sarah, noi credem tu îl placi de-a binelea pe tipul ăsta. E un tip de treabă.
– Cinci minute…cinci minute oameni buni, nu credeam că Sarah ne poate arăta aşa „ performanţă”, mai spuse unul făcând cu ochiul…
– Dau un rând la toată lumea pentru încă 5 minute, se trezi unul strigând. Dar nu apucă să mai spună nimic: primi o lovitură direct între picioare.
– Dăi şi acum, poftim, spuse Sarah, care râse apoi, împingându-l pe scaun.
– Ben, îi strigă unul, mai bine stai cuminte că te lasă blonda în pagubă şi apoi o să te pârască şi lui Mary, care te va părăsi fiindcă nu vei mai reuşi să-i mai faci un băiat.
În vreme ce Miron se dezmeticea începând să înţeleagă ce se întâmplă, toţi râseră de păţania lui Ben, lovit crunt de Sarah. În acea seară, veselia era la ea acasă iar fiecare îşi văzu de ale lui în vreme ce Sarah, profitând de un scurt răgaz, îl trase pe Miron de mână, aproape poruncindu-i să se aşeze cuminte acolo, în faţa ei, ca să se privească reciproc. Apoi îl întrebă galeş, dând impresia că mai nimic nu s-a întâmplat cu puţin înainte:
– Un wisky, d-le Kinley?
– Un…
– E în ordine, d-le Kinley. Poftiţi, îi întinse tânăra paharul.
– Dar adineauri…
– Adineauri nu s-a întâmplat nimic, d-le Kinley, am mai destins şi noi puţin atmosfera. Am pierdut un pariu şi a trebuit să îl respect. Trebuia să te sărut două minute fără oprire, domnule Kinley.
– Şi câte au fost? A fost unul doar, aşa-i?
„ Prostule, atât de mult ţi-a plăcut?”, gândi fata, după care îi mai trânti un pahar în faţă:
– Mai ia un pahar, domnule Kinley, poate te prinzi până la urmă ce şi cum şi cât a durat…
Amicul său Jim se apropie şi întrebă direct:
– Sarah, spune-mi, pentru ce a durat cinci minute sărutul şi nu două?
– Ei bine Jim, răspunse fata zâmbind într-un fel aparte, a strigat unul că trebuie să fie ceva cu…pasiune şi dorinţă. Dar tu ştii deja asta.
– Ei şi? Nu înţeleg, se scărpină Jim nedumerit în creştetul capului.
– Păi… Jim, două minute a fost pasiunea şi celelalte trei, dorinţa. Nu-i aşa, domnule Kinley? „

Aţi citit un fragment din viitorul meu roman, SECRETUL FOCULUI ( aşa se va numi în final şi nu Secretul lui Miron, după o atentă meditare). Este vorba despre un erou care a venit in Romania incercand sa stinga uriasul 160, sonda cu un foc de câteva sute de metri înălţime. Roman inspirat dintr-un fapt real.

Reclame

Secretul focului

Parcă niciodată nu am scris atât de pasionat un manuscris, într-atât este de amplă în imaginaţia mea istoria acelor timpuri când pe platoul Ţuicani ( foto din arhiva vremii alăturat), din Moreni, România, în oraşul meu de origine, a izbucnit cel mai mare incendiu industrial din istoria lumii. Romanul pe care îl voi lansa în acest an, este unul la care lucrez cu viteza melcului, aşa este de multă nevoie de informaţie pentru a reuşi o capodoperă literară fără de cusur.

Nu am pretenţia că voi şi reuşi într-o modalitate egală cu perfecţiunea. Dacă în primul roman al meu, Ecouri din Sodoma şi Gomora, imaginam povestea de dragoste dintre doi adolescenţi care s-au cunoscut în vremea mineriadelor din iunie 1990 şi s-a consfinţit pe deplin la New York abia peste 11 ani, în vremea atentatelor, în Secretul lui Myron ( Secretul focului), sau cum s-o numi cartea mea până la coadă, totul este inspirat dintr-un fapt real.

În 1929 izbucneşte focul nemuritor la sonda 160 înălţându-se până la un kilometru spre cer, la un moment dat. Un personaj la fel de real, Myron Kinley, soseşte de peste ocean, tocmai din Valea Tornadelor, Tusla, statul american Oklahoma. Uriaşul din faţa lui este însă invincibil. Amănuntele picante din această poveste nu lipsesc căci Myron a fost atras de frumuseţea dezarmantă a româncelor. Dar şi româncele, multe dintre ele, sunt atrase de recompensa lui Myron oferită de guvernul român, 50 mii dolari, o sumă considerabilă pentru acea vreme. Folclorul românesc, aurul negru, legendele micului oraş de pe malul Cricovului Dulce, vin să ofere cititorilor mei peste câteva luni o carte scrisă într-un stil clasic, deloc postmodernistă, gen Pe Aripile Vântului sau ceva asemănător. De această dată însă, o lume întreagă îşi va reaminti prin intermediul cărţii mele viitoare de un episod al secolului XX, când flacăra de la Moreni, înălţată şi eternă, inspiră scenarii hollywoodiene, însăşi regizori sau actori de pe coastele californiene traversând Atlanticul ca să-l vadă pe acel Bruce Willis al timpurilor alături de gigantul de flăcări pe care încearcă să îl stingă împreună cu eroii români.

Scriu din mai 2010 la această carte, uneori doar câteva rânduri la o lună, semn că nimic nu-i uşor atunci când vrei să te numeşti scriitor cu adevărat. Dar mă străduiesc să le fac cititorilor mei, cu ajutorul lui D-zeu, o supriză plăcută, în aşa fel încât, într-o zi de an 2011, să fie fericiţi că au în biblioteca personală SECRETUL FOCULUI. Nu vor citi numai o carte ci vor vizualiza cu imaginaţia şi un film fabulos, îndrăznesc să spun, anilor ’30.

%d blogeri au apreciat asta: