RSS Feed

Tag Archives: incendiu

Încă puţin până apare romanul meu inspirat dintr-un fapt real uimitor. Gânduri

160RA__OIL_ERUPTION,MORENI,Romania,1929

Bine v-am regăsit. Fiind ocupat cu fel de fel de lucruri nu am mai avut timp să intru aici iar în ultimul timp am scris la romanul meu Secretul Focului- Uriaşul 160. Din ce cunosc, dacă totul decurge bine, va apărea în câteva săptămâni aici în Italia, varianta în limba română. Desigur, fiind un prim tiraj limitat, voi avea grijă să ajungă şi în oraşul meu natal şi cum se poate în judeţul Dâmboviţa, în primul rând la Biblioteca Judeţeană Dâmboviţa din Târgovişte, „Ion Heliade Rădulescu”, apoi la vreo câţiva colegi de presă şi bineînţeles la Moreni. Nu e o editură românească ci italiană cea care s-a arătat interesată de noua mea carte. Read the rest of this entry

Reclame

Uriașul 160 de la Moreni e gata să „erupă” și în Italia printr-un nou roman de-al meu

Posted on

sonda-in-flacari-la-moreni

Acestea sunt fragmente din romanul SECRETUL FOCULUI- URIAȘUL 160 la care scriu în prezent. Povestea este inspirată dintr-un fapt real, petrecut între anii 1929- 1932, când pe platoul din Ţuicani, Moreni, a izbucnit cel mai mare incendiu industrial al lumii. Copierea acestor texte este interzisă şi protejată de Legea Drepturilor de Autor.

OKLAHOMA, SUA, PERIOADA INTERBELICĂ

Myron începuse ceva plin de riscuri pentru o meserie. Căci era una neobişnuită din care trebuia să-şi asigure nu numai existenţa dar şi supravieţuirea. Inginerul american ştia deja să aducă speranţele în inima oamenilor speriaţi de flărările nimicitoare şi nu rareori, îl vedeai ieşind printre ruinele arzânde cu câte un copil speriat în braţe. Devenise un salvator providenţial în zona lui şi de fapt, de la mii de kilometri distanţă era solicitat fiind singurul pionier al acelui moment în stingerea incendiilor de pe câmpurile petroliere.

Acum, el se odihnea relaxat la marginea oraşului care tocmai fusese măturat de o tornadă nimicitoare. Tulsa din Oklahoma se afla în Aleea Tornadelor şi în zile senine cerul se întuneca brusc, aducând vârtejul apocaliptic în viaţa şi peste casele tuturor. Şedea cu capul între palme, gânditor, amintindu-şi de ultima dramă pe care nu o mai putuse evita. În zadar se luptase cu focul năprasnic în locuinţa familiei Brown. Cel mai mic dintre copiii celor doi părinţi năpăstuiţi murise ars ca scrumul sub privirile neputincioase ale lui Myron care pentru prima dată nu mai putuse să facă nimic pentru biata fetiţă. Jennifer murise la nici opt ani împliniţi, după ce tornada trecuse luând cu ea tot ce le era mai drag.

Deodată, un glas de copil se auzi lângă el:
– Bună ziua, domnule Myron.
Inginerul întoarse privirile şi zări un chip cunoscut. Era Catherine, fata unui vecin, care se mândrea tare mult cu ultima pălărie cumpărată de tatăl ei la ultimul bal.
– Hei, micuţo, da’ mândră te mai ţii cu pălăria aia. Îţi place.
– Da, domnule Myron.
– Şi, o porţi aşa..mereu? Nu ţi-e cald cu ea?
– Nu, domnule Myron. Tata spune că indiferent cum e vremea, trebuie să facem ce ne place şi ce trebuie.
Myron privi uimit către micuţa de lângă el şi încercă să înţeleagă vorbele ei cu tâlc.
– Cathy, se pare că Will te educă bine. Spune-mi, ştii să citeşti?
– Da, domnule Myron. Doar am 9 ani, nu credeţi că de acum sunt măricică?
Din nou Myron o privi uluit şi se delectă nevoie mare când o văzu pe Catherine cum face o reverenţă şi o zbugheşte către casă înapoi.
– La revedere, domnule Myron.
– Cu bine, micuţo. Apoi adăugă: măcar nu mi-a citit şi mie ce scrie în ziarul ăsta.
Ţinea în mână un ziar îngălbenit de vreme, găsit într-un colţ al curţii. Era unul englezesc şi deci de pe Vechiul Continent. Sus, cu litere de o şchioapă, scria clar: INCENDIUL DE LA MORENI, ANUL 1911. Apoi, citi şi subtitlul şi se scărpină după creştetul capului murmurând:
– E mult de atunci.  Cine ştie, poate că vremea focurilor veşnice nu a trecut. La urma urmei, am nevoie şi de bani, nu numai de faimă.

Moreni era o comună din România, aparţinând regiunii Ploieşti pe atunci. După ce se folosiseră de păcura găsită ca să ungă oiştile de la căruţe, pe vremea când acolo era doar un sat numit Moarile, localnicii înţeleseseră într-un târziu că aurul negru izvorăşte chiar sub picioarele lor. Dar Myron nu ştia decât tardiv despre toate acestea. Doar se mira cum de ajunsese acea hârtie în ograda lui de la ţară şi privind cerul senin, se lăsă tacticos în balansoar, trăgându-şi pălăria peste faţă. După câteva secunde, cum stătea el aşa tolănit, îndreptă arătătorul către pălărie şi o împinse în sus, descoperindu-şi ochii:
– E senin şi ok. Ia vezi, poate îmi faci vreo surpriză, adăugă el, adresându-se Creatorului. Nu apucă însă bine să rostească aceste cuvinte că se porni un vânt puternic dintr-o dată. Caii se învârteau în cerc bătând ameninţător cu copitele şi nechezând speriaţi în ţarc iar vitele făceau un vacarm de nedescris. Myron îşi făcu mâinile streaşină şi privi către orizont cu luare aminte. Nu văzu însă nimic suspect. Animalele se liniştiră şi ele. Nu era încă vremea unei alte tornade, ar fi fost prea de tot.

COMUNA MORENI ( MOARILE ), PLATOUL ȚUICANI, ROMÂNIA, PERIOADA INTERBELICĂ 

“Caleaşca închiriată de Myron şerpuia de acum printre colinele satului neştiut. Caii ştiau drumul pe de rost, birjarul nu trebuia să-i îndrume cu biciul de obicei. Dar acum, superbele animale, pe care nea Jan le îngrijea de câţiva ani cu maximă atenţie, se opriră brusc, adulmecând cu nările aerul tot mai cald.
– Dii mă, ce v-aţi oprit aşa? se miră birjarul doar smucind de căpăstru, fără să-i izbească.
– Hey, man, what hapennes? întrebă Myron, surprins şi el.
– Ce zice mă americanu’? se interesă Jan îndreptându-şi privirea spre Fane. Zi, mă, odată, că nu vreau să înnoptăm în mijlocul drumului.
– Hoo, bre’, stai să mă concentrez, să înţeleg ce spune, răspunse Fane la rându-i. El era ” ăla şcolit”, de prin partea locului şi cunoştea ceva engleză. Odată cu aflarea veştii că vor avea oaspeţi din America, îşi frecase mâinile la acel moment de bucurie: dolarii erau buni, pe criza care tocmai împânzise lumea. Fane era un tip care încerca să pară diferit de restul sătenilor, însă nu reuşea deseori. Tot lapte cu mămăligă şi brânză mânca seara adunat cu nevasta şi copiii în jurul unui castron imens, de unde fiecare apuc flămând, pînă când nu mai rămânea nimic pe fundul vasului. Mai nou, avuseseră bucuria să gătească o raţă sălbatică, pe care aproape că o prinsese din zbor când aceasta se prăvălise din văzduh, în preajma gigantului.
– Întreabă că ce s-a întâmplat, mnoa.
– Păi explică-i că animalele aşa fac mereu când ne apropiem de Uriaş. Na, dă-i o gură din asta, făcu celălalt întinzându-i o sticlă. Zi și tu că-i face bine pentru ce urmează.

– Ia mă, americanule.

Myron se uită lung și zâmbi. Apoi luă repede o înghițitură. Pe neașteptate-i dădură lacrimile.

– Good. Very good. Wisky…

– Ce wisky mă omule, e țuică bă, țuică făcută la cazan, râse Fane făcând cu ochiul.
Jan coborî şi mângâie caii începând să le vorbească precum unor oameni. Unul din ei, cel alb, scutură din cap şi bătu cu copitele în pământ. Un nor de praf se ridică deodată din această pricină iar Myron tuşi înnecat. Nu mai plouase de luni bune.
– Ok, ok! murmură el, încercând să pară că înţelege şi fără prea multe cuvinte ce se petrece.
Jan se sui din nou în caleaşcă şi deodată, caii o luară la trap, parcă încurajaţi misterios de ultimele cuvinte ale stăpânului
După ce coborâră valea din urmă, căldura crescu şi mai mult.
– Mnoa, până aici am putut să vă aduc. De acum, descurcaţi-vă singuri.
Myron îşi luă desaga la spinare şi, însoţit de Fane, porni la drum mai departe. Îşi şterse fruntea de sudoare.
– Water?
– Yes, thank you.
Fane ştia că americanului i se făcuse sete şi-i dădu bidonul. Kinley îl ridică deasupra gurii şi bău cu sete, îndelung. I se păru foarte bună.
– Ştiu că e apă bună, zise Fane, fără să-l mai întrebe ceva. Noi avem aici şi izvoare cu apa care iese parcă în ciuda petrolului, odată cu el, din pământ.

Myron se uită îndelung către un punct fix. Un punct care îl deruta cumva, pe măsură ce se apropia de el. Când se apropie, aproape că rămase mut. Pur şi simplu înlemnise. Crezuse că va vedea un foc obişnuit, pe care-l va stinge după câteva ore şi când colo, descoperea de ce recompensa e atât de mare. Nu, nu mai exista nicio sondă 160. Turla fusese azvârlită până la cer, în ziua marii urgii. Măsura cu privirea din pământ şi până către necuprinsul care acum devenise roşiatic. Nu, nu putea fi adevărat. Zgomotul devenea şi el tot mai puternic iar la un moment dat, Fane îi strigă direct în ureche:
– Opreşte-te breee…nu ne mai putem apropia. Ardem de vii.
– What? strigă şi Myron, neînţelegând.
” Whatu’ mătii”, îşi zise Fane în gând.
– Murim băăă, aia îţi spun. Dead.
– A, ok, ok. Home.
– Acasă, păi acasă vreau să te şi duc omule, de ăsta te ocupi după ce îţi faci planul.
Dar Myron nu mai asculta.
– Wait!
– Să aştept…bine, dacă te prăjeşti să nu zici că nu te-am avertizat.
Myron Kinley văzuse multe la viaţa lui. Flăcările aproape că-i deveniseră prietene. Dar acum, părea descumpănit. Nu putea să creadă că ochii săi văd aşa ceva. Uriaşul care se înălţa în faţa lui, era dincolo de tot ce îşi imaginase. Deodată, cerul se înroşi şi mai tare. Vântul începuse să bată cu putere şi se auziră ţipete de pretutindeni. Flăcările, se înălţară în acea clipă şi mai sus, la peste o mie de metri înălţime. Ai fi zis că e iadul pământean. Focul devenise din acea zi “gigantul de la 160″. Femei şi copii ţipau deopotrivă, în vreme ce câţiva bărbaţi, imprudenţi, căzură seceraţi de căldură. Myron se repezi spre unul dintre ei şi îl luă repede în cârcă, fugind înapoi. Ceva îl izbi peste frunte cu putere. Era o raţă sălbatică, secerată şi ea de focul mistuitor. Ai fi spus că a căzut gata friptă la pământ, cum spunea Topârceanu. Americanul izbuti să se ferească de propria-i dramă şi mai privi odată către gigantul de flăcări. Nu, aşa ceva nu credea să vadă vreodată, darămite să-l mai şi stingă.
Ochii săi rămăseseră ţintuiţi spre uriaşul de la 160, în vreme ce tot mai gânditor, murmura grav:
– Dumnezeule Mare şi Atotputernic… ”

Autor text ADRIAN MELICOVICI

Întoarcerea în altă viaţă

10714822_10203536745793415_213234753_n

PRIMUL CAPITOL DIN VIITORUL MEU ROMAN ”  Secretul focului- Uriaşul 160 ” inspirat dintr-un fapt real. Este şi ultima oară când redau public fragment din el, restul citeşte cine doreşte când voi publica cartea. Autorul.

Ce mai ploua. Era un noiembrie obişnuit când rafalele de vânt se luptau între ele prevestind parcă iarna care oricum, pe versanţi, începuse să se facă simţită. Ai fi putut crede că s-au rupt cerurile după soarele zilei înălţat mincinos de frumos deasupra oraşului. Ea îşi câştigase singură unicul răgaz al serii şi ar fi dorit să şi-o facă diferită de ceea ce obişnuia.  Prea era aglomeraţie pe străzi, pe mesele din birouri,  multe cifre şi prea într-una. Acum însă, era linişte.  Opri televizorul pe care oricum nu-l urmărea niciodată. Normal, ceva trebuia să se audă în surdină, ca o intervenţie împotriva stresului cotidian sau cine ştie, plictiselii.  Se privi în oglindă din instinct. Unde era fetiţa neştiutoare care plecase departe? Îşi observă zâmbetul de pe chip, un zâmbet pe care aproape nimeni nu i-l vedea niciodată. Dar ea şi-l cunoştea. Văzu pe măsuţa din mijlocul camerei o piatră. Ciudat, nu îşi mai amintea nici ea cum ajunsese acolo, tot ce ştia era că urcase cu cineva pe un deal aşezat de-a curmezişul închipuirii. În acel loc, auzise despre o întâmplare. Poate că de acolo i se rătăcise piatra prin poşetă. Poate că o ducea prin simplitatea ei într-o lume care o atrăgea. Pe câteva pagini învechite, rupte chiar la colţuri, arse uşor, erau aşternute rândurile amintirilor netrăite niciodată.

Ochii i se închideau fără de voie dar nu dormea. Era absentă din prezent. Fugise, găsind tunelul timpului. Când văzu o căruţă plină de păcură se opri. Nici măcar în trecut nu vroia să se murdărească însă în mod bizar, omul care biciuia calul înjurând de mama focului i se părea mai curat în suflet decât cei din timpul ei. Era anul 1929 şi primăvara albise coroanele pomilor ca într-o poveste a rodului pământesc. Casele din satul Moreni erau îngrămădite de-a lungul Cricovului Dulce. Cu câteva luni înainte, apele învolburate  intraseră în casele localnicilor.  Munca lor fusese distrusă măcar în parte dar viaţa a mers înainte. La câteva sute de metri distanţă, era un vacarm neobişnuit. Aurul negru devenise provocarea prezentă a lumii şi în marginea platoului de la Ţuicani se descoperiseră zăcăminte neaşteptate…specialiştii confirmaseră că la sonda 160, lăcomia mai marilor poate fi învinsă.

Avea doar zece anişori când un individ murdar din cap până-n picioare, o repezi cu vorba:

– Fugi de-aici fetiţo, iar ai aşteptat să adoarmă Petrică şi să fugi? Lasă păpădia aia că acuşi te mai văd şi surdă!  Hai, fugi…

Fetiţa fugi dar păpădia nu o lăsase din mână. Nea Lupa mereu i se adresa aşa şi nu-nţelegea ce tot are cu ea. Nu avea de unde să ştie că zona e periculoasă. Tot ce o interesa era să se plimbe printre firele de iarbă şi să culeagă flori. Să le ţină strâns între mânuţe şi-apoi să le aşeze într-o cutie mică cu apă. Era necăjită, în sinea ei, nici izvorul din pădure nu mai era limpede ca acum un an. Până să moară regele Ferdinand, şi-amintea că tatăl ei o ducea acolo şi-o punea să ţină cu grijă o ulcică plină. Odată o scăpase din mână şi cioburile i se împrăştiaseră în jur. Ce mai ceartă a trebuit să suporte. Petrică-i fusese şi tată dar şi mamă căci rămăsese orfană de ea de la naştere.

Deodată, totul se întrerupse. Întoarsă în timp, femeia revenise în secolul douăzeci şi unu bruscată de sunetul telefonului mobil. Îl privi cu ură, deşi ea nu ura niciodată. Se repezi să-l închidă şi-apoi încercă iar să fugă în cealaltă viaţă. Vroia să ştie, să-şi amintească ceea ce nu trăise niciodată. Era dornică de lumea aceea, unde fiecare păpădie însemna enorm pentru copilul din ea şi unde chiar şi cioburile sparte ale ulciorului o aduceau mai aproape de glasul pământului. Privi hârtiile arse şi insistă să existe acolo, în locul unde trăise cândva.

– Cred că iar vrei să ţii mâinile întinse, aşa-i, obraznico? Unde-ai fost?

Se întoarse mirată, nefiind obişnuită să i se vorbească aşa de către vreunul dintre colegi. Surpriză însă: în oglindă revăzu iar fetiţa şi pe mâniosul Petrică, tatăl ei. Reuşise din nou.

– Acum nu mai plec de aici, murmură ea temându-se să nu mai dispară din lumea aceea.

–  Hai na, încearcă numai, să vezi atunci cum o să te pedepsesc, spuse Petrică.  Vino-ncoa că eşti mânjită toată pe faţă şi lasă buruienile alea. Aşa, stai aci aplecată.

Petrică turnă puţină apă într-un lighean şi umezindu-şi palmele bătătorite o şterse pe chip.

Muzgurit-o ce eşti, râse el adăugând: şterge-te bine cu cârpa asta, hai, că eşti fată mare de-acuma.

Fata închidea ochii deranjată de apa rece şi îşi trecu mulţumită bucăţica de prosopel peste ei. De fapt, era o lavetă. În acele vremuri, unele lucruri, aparent neînsemnate, existau ca un lux cotidian prin casele ţăranilor iar şerveţelele erau descoperite mai mult prin conacele boierilor.

– Hai, mişcă-te mai repede, îi strigă taică-său. Ia-ţi opincuţele astea să nu te mai văd desculţă că numa’ de doctoricit nu-mi arde acum. Leacurile costă.

– Da’ mi-alunecă, răspunse ea.

– Când ţi-oi aluneca io acuma un dos de palmă să vezi ce bine mergi. Hai, ţine-te de mâna mea nu mai sta aşa fixă ca o ipotenuză. Parc-ai fi măta-mare, numa aia şedea aşa ţapănă de ziceai c-a rămas cu sânii blocaţi în piept.

– Tati, cum adică ipotenuză?

– Adică eşti o figură din aia ca la tablă la şcoală şi n-ai decât baza.

Petrică era un autodidact printre ai lui şi chiar dacă îndruga deseori numai aiureli până şi acestea erau considerate vorbe de duh. Sondorii ştiau că e priceput la toate dar despre suferinţele înaintaşilor săi nu aflaseră încă decât din Biblie. Nici nu aveau cum să ştie nici ei ce urma. Nimeni şi nimic nu prevestea jertfa mondială de peste ani a evreilor.  În Moreni, oamenii se respectau şi munceau cot la cot vorbind aceeaşi limbă, a nevoilor şi mulţumirilor ori nemulţumirilor de suflet. Şi nu doar în Moreni.

– Dă mâna-ncoace, fetiţo. Aşa. Hai, ţine pasul cu mine.

Se lăsă purtată de mersul legănat şi parcă nervos al tatălui, mai mult chinuindu-se să ţină pasul cu el. Era puternic, avea umerii mari şi pe tâmpla dreaptă-i atârna veşnic o şuviţă de păr de acum alb de la necazuri şi lupta cu viaţa şi responsabilităţile. Oricât de mult i-ar fi furat din timp, niciodată nu ieşea nebărbierit din casă. Se rădea tacticos în faţa unui ciob de oglindă, smuls de la o maşină veche. Mersese şi el cu o drăcie din aia odată, cum îi zicea el. Atâta se speriase că lasă iute pământul în urmă încât strigase la şofer:

-Măi Ivane, tu-ţi turbinca mătii, mă tu vrei să mă faci roată de rezervă, opreşte că mai bine merg fără grijă pe potecă.

– Bine măi, dacă zici tu, mnoa, mergi aşa, cu îndărătul gândirii, zisese şi celălalt apăsând deodată pe claxon.

– Aoleu, omule, ai lebede-n motor?

– Dă-te bă jos sau stai aici, da’ nu mă mai ţine pe loc.

Şi asta fuse. Acum, Petrică era nevoit să-şi ia copilul după el, nu mai avea curaj să lase fata singură acasă. Câinele unui vecin intrase în urmă cu vreo săptămână în curte şi-n lipsa lui fetiţa ţipase speriată ore-n şir cu zăvorul tras pe dinăuntru. Când se întorsese acasă, câinele scăpat cu lanţul de gât încă mai lătra îndârjindu-se să forţeze intrarea, contrar obiceiului. Dar Petre nu bruscă animalul. Îl chema Pazon şi lătra răguşit, uitându-şi urletul în aer vreme de minute bune.

De acum ajunsese aproape de Ţuicani şi intră cu copilul într-o colibă. O dădea în grija Mariei de la un timp.

– Hei, Ana, ai venit?

– Mergi cu mine după toporaşi? întrebă fata.

– Nu, fetiţa mea, astăzi ne jucăm aici, se aude că umblă ăştia la 160.

Petrică nu apucă să se îndepărteze de ele. Fu culcat la pământ de ditamai zguduitura şi din cer era bombardat cu bucăţele de pământ. Abia se ferea de ele. Strigăte disperate se auzeau din toate direcţiile în vreme ce o voce mai puternică decât toate celelalte răsuna descurajator peste tot platoul:

– E gaz, e gaz…petrolul ne-a minţit.

O coloană de foc să înălţă cu putere în vreme ce Ana şi Maria se ţineau una pe cealaltă îmbrăţişate cu mîinile la urechi. Fetiţa vroia în altă parte, la linişte, acolo, pierzându-se în poieniţa ei cu flori şi cu păpădii. Vroia să bea apă cu ulcica de la izvor şi mai vroia chiar ca taică-său să-i şteargă faţa cu cârpa. Maria o învăţase un joc ciudat pentru ea dar tare-i plăcea, se numea ” şotron „. Trebuia să facă exact ce-i plăcea ei uneori, să sară aşa… într-un picior. Apoi să ajungă la capătul desenului conturat cu băţul pe nisip şi să se întoarcă tot sărind. Şi mai multe. Îl văzu pe Petrică prăvălit la pământ şi acoperit de praf şi pietre, fără nicio suflare, atunci când se încumetă să privească pe geamul barăcii. Dar Petrică trăia. Fetiţa nu-l pierduse şi pe el deci încă mai avea timp de copilăria ei şi de şotron ori de suflat în păpădii.

Ne aflăm din nou în secolul douăzeci şi unu.  O femeie puternică în viaţa de zi cu zi, stă nemişcată. Ea trăieşte şi retrăieşte un trecut. Nu ar mai vrea să plece din el. În 1929, oamenii erau parcă altfel. Iar povestea pe care o afla pe acele hârtii vechi o fascina. Trebuia să ştie totul. Trebuia să vadă totul şi deja vedea diferenţele dintre lumea de acum şi timpurile care nu se vor mai întoarce niciodată. Vroia să ştie mai multe despre ce fusese atunci. Deja auzea strigăte disperate şi-i mirosea a brânză de la ciobanii români şi a ţuică de prună. Nu se dădea în vânt după ele dar istoria Uriaşului le cuprindea pe toate iar tornadele din Oklahoma ai fi spus că purtaseră cu ele mesajul unei lumi ce urma să se unească cu taman noroaiele şi zâmbetul totuşi de speranţă al celor din Ţuicani cum că focul nimicitor va fi învins. Apoi i s-a părut că a adormit, visând tumultul unor vremuri în care nu trăise niciodată. Doar bunicii. Plecase departe, undeva în trecut. De cealaltă parte a lumii, un pompier tânăr tocmai salvase o altă fetiţă, dintr-un incendiu şi curios, tot petrolier. Şi acolo era acelaşi an: 1929.

( Aţi citit capitolul 1 din romanul  ” Secretul focului- Uriaşul 160 „, autor Adrian Melicovici

Drepturile sunt rezervate conform legii drepturilor de autor. )

iar pentru a putea citi stilul forţat ” duplicitar ” al romanului puteţi citi şi un alt capitol scris în el, aici, adică PASIUNE ŞI DORINŢĂ

untitled

Vreau sponsor de suflet pentru romanul urmator, al vietii

untitled
După o muncă mai mult a imaginaţiei decât a scrisului propriu zis amestecată cu realităţile unor vremuri demult apuse, vrei ceva diferit. Viitoarea carte pe care vreau să o public, este un roman clasic. Un fel de film de epocă unde totul este inspirat dintr-un fapt real. Ca în majoritatea romanelor mele, avem de a face cu două lumi, de această dată reale şi ele. Dar aceste două lumi, nu mai există. Erau atunci, în perioada interbelică. Ne aflăm în secolul 20 deci. Ne aflăm în mirosul de brânză al ciobanilor din România care uimesc englezoaicele sosite să vadă minunea, de fapt, o tragedie: Focul etern. Pentru Secretul Focului, Uriaşul 160 a rămas mai apoi o enigmă. Tornadele din Oklahoma şi puritatea de tânăr a lui Miron Kinley se amestecă nefast, furibund şi totodată emoţional cu ochii blondei care-i toarnă în pahar puţin whisky. Pasiunea şi dorinţa tinerei se copleşesc reciproc în cel mai frumos sărut, după un pariu de zile mari al serii.

Dincolo de ocean, flăcările focului nemuritor se înalţă insistent către cer. Erupţia începe să îşi ceară tributul. Miron aude cumva de acest foc uimitor şi vrea să îl stingă. Sosit dintre ochii blondei din Tuzla, Oklahoma, direct în farmecul florilor provocator aşezate-n părul româncelor, palinca românească, reală şi ea, ameţesc şi ambiţionează visele de preamărire. Costică Lupa se miră şi el. Recompensa de 50 de mii de dolari nu e deloc mică pentru acele timpuri.

În toată această lume, cititorii vor vedea un stil total diferit de tot ce am scris până azi. Vor vedea un film artistic între filele unei cărţi unde doar episoadele care unesc aerul american cu apa şi zâmbetul de la Moreni vor atrăgea cititorii ca la un cinematograf imaginar, din hârtie ai spune… De fapt, aşa vreau să cred că va fi. Pregătesc a şasea mea carte cu maximă minuţiozitate.

Nu mai vreau însă un sponsor sau sponsori care să arunce simplu sume ori derizorii ori ca să scape de mine. Vreau un suflet în ochii şi ajutorul posibilului sponsor. Vreau să trăiască şi să retrăiască odată cu mine ceea ce va citi: suspansul, dragostea, drama, bucuria, lacrimile. Vreau să vrea el, înainte de toate, să apară această carte. Să scrie cu litere mari de o şchioapă cine e, să fie cunoscută afacerea lui în minim două ţări şi să aibă de câştigat mai mult decât credea la început că va fi, printr-o simplă sponsorizare. Vreau să fie mândru că şi-a dat banii pe ceva reuşit şi că se simte mulţumit sufleteşte şi da, chiar şi financiar prin reclama ce va fi. Când ai un sponsor de suflet, te implici altfel.

Pentru mine nu e o problemă să public o carte. Ştiu cum să o fac să apară şi să apelez la metodele proprii, posibilităţile proprii chiar, ca să o public. Problema e că nu mai vreau să fie doar pentru mine.

Povestea romanului, e simplă. Izbucneşte un foc nimicitor în România anilor 20 din secolul trecut şi un american trece oceanul să îl stingă. Vine în România interbelică. Normal, nu lipsesc episoadele captivante, furia, dezamăgirea, emoţia maximă, nu lipsesc strângerile de inimă şi farmecul iubirii împletite frumos cu derularea evenimentelor. Ce a fost mai apoi, se va vedea atunci, la citirea cărţii.

Pentru ceea ce mă străduiesc să scot la lumină, numit Secretul Focului, e deci nevoie de un sponsor nu doar potent financiar dar mai ales plin de suflet. De dorinţa de a vedea. De voinţa lui în a-mi sta alături. Evident, lucrurile se discută. Nu ştiu cine va fi acest sponsor dar ştiu că aproape sigur va dori cartea publicată repede şi frumos. Se va bucura nu neapărat pentru avantajele ce urmează dar mai ales pentru că această carte, acest roman, te duce printre amintiri fabuloase, te ţine cu cartea deschisă şi te aduce în diferenţa dinre frumosul de atunci şi unele banalităţi de acum.  Te face să evadezi din cotidian şi rămâi acolo să citeşti mereu povestea fără să te plictiseşti. Secretul Focului- Uriaşul 160, mai exact ca titlu, este de fapt, explozia măcar a mea, într-un altfel de foc, de astă dată, niciodată stins. Este o carte unde oricâţi bani ar avea, sponsorul nu poate face nimic fără sufletul pe care-l aştept, din el. Voi vedea cine va fi mai curajos/ curajoasă. Eu vreau un sponsor prieten, nu un sponsor doar cu bani. Unul care să se mândrească pentru că mi-a fost şi îmi va fi alături.

Până atunci, să revedem puţin mai jos promo-ul romanului. Vizualizare plăcută şi la bună vedere.

%d blogeri au apreciat asta: