De pe Dealul pietrelor spre noua poveste

Acum vreo jumătate de secol, locuitorii s-au adunat unul câte unul pe tărâmul pietrelor care cresc, de la Începuturi și până dincolo de niciodată sosita apocalipsă. La început, a fost prima răsuflare. Apoi, glasul timpului s-a auzit deloc molcom, în istorii care au urmat, pe cărările celor care nici astăzi, nu se încumetă dacă nu să părăsească, măcar să uite aceste locuri. Dacă privești de undeva de sus, de foarte sus, mai toate hotarele și forma locului care a tresărit liniștit, din inimi de oameni-viață, vei avea ciudata senzație că e un elefant micuț, care deși nu trăiește aici, totuși până și el ar călca printre pietrele care cresc și de-a curmezișul ierbii care nu moare niciodată. Și pentru că împlinirea epocii și a naturii-suflare trebuia să aibă un nume, i s-a spus până în ziua de astăzi, Dealul Feleacu.

Cărarea coboară ușor, într-o senzație de lin, deși știți cum e, autobuzul care poartă spre Marele Vacarm oameni-deloc-pietre, nu se mai hurducă, măcar în închipuirea celor care izbutesc să privească pe geam și mai ales, să admire. Să admire în primul rând sosirea și nesosirea anilor din trecut până în viitorul mereu cald, răbdător, până când Dealul va mai avea și alte povești de spus, în cea mai deplină tăcere. Că de aici s-a lăsat întâi Cortina și apoi, s-a ridicat spledoare până în învolburarea Someșului care traversează cel mai frumos oraș transilvan: Clujul. Cartea-roman pe care îl scriu-pasiune și nerăbdare de buchisire întru înțelegerea Ei și a celor care o poartă zilnic în suflet, se răsfoiește așa, acolo, aici, până încoace, lângă preAlpii belunezi, unde o altă liniște, scrie odată cu mine. Sunt contemporan cu Fata din spatele cortinei, de mine numită așa și de alții acum și apoi, și când tiparul va forța de neoprit carte după carte legată și așteptată, atunci explozia bucuriei sufletești se va simți fără rănească, fără să lovească, fără să uimească. Va fi explozia-lăuntrică firească a celui care scrie acum și pentru cei care au cumva prilejul să rămână veșnic în biblioteca inimii: Clipa timpului care nu moare niciodată, ca și frumusețea acestor locuri și mai ales, a inimii celei cu numele vieții..

Pe bulevardele orașului, se poartă și astăzi bătălii nu tocmai contemporane ci mereu suflete-legate de noi, de mine, de voi și de toți ceilalți. Într-o zi, deloc prea târziu, apele Someșului mă vor avea musafir, laolaltă cu Dealul care pentru multe milenii, încă va mai aștepta chemarea altora, cu pietrele lui vii cu tot și cu oamenii frumoși care nu mor niciodată. Eu sunt zilnic acolo și voi, sunteți zilnic aici. Nu există depărtare-piedică și nici stavilă în fața chemărilor. Dintr-o curte simplă, cineva face aievea cu mâna scriitorului care a scris, trăit și astăzi, rescrie. Ca și Dealul Feleacu, mereu semeț, plin de „bine ai venit”, mie, vouă, tuturor. Este un loc blând, etern și mereu primitor, unde oamenii se nasc și mor, pentru reîncarnarea-suflet, întotdeauna fericiți!

Material de Adrian Melicovici, scriitor, Italia.

Impresii personale din Cordoba: Istorie și dialogul sufletului cu Gabriela Stan Vasilescu

Citatele sale sunt astăzi oferite ca pilde de milioane de oameni din mai toate țările lumii. A fost cel care s-a născut în ajunul primului secol de după Hristos lângă apele Guadalquivirului, tumultuoase și ele ca și timpurile care s-au succedat. Vorbesc despre Seneca. Dragi prieteni, tocmai m-am întors din acele locuri pline de o încărcătură nu doar istorică dar și emoțională. Limbajul mileniilor stă scris în dovezile clare și vizibile oricui se duce acolo ca să afle, apoi să știe și mai la urmă să își dorească inevitabil să revină.

Travel: am vizitat Veneția. Imagini, istoric, impresii.

După destulă așteptare, am avut noroc cu prietenul meu de la Londra, Cristian G. Groman zilele trecute, care a sosit în vizită și normal, a vrut și el să vadă Veneția.  Nu e recomandabil să mergi cu mașina la Veneția, noi am luat trenul din Conegliano unde am lăsat mașina într-o parcare. Nu ne-am speriat, căci trenurile de aici sunt o plăcere, curate, merg iute, chiar și personalele ca să zic așa.  Nu e ca în România…

În fine, am ajuns la Veneția în gară. O gară care ai zice că e Gara de Nord din București.

Am luat-o pe jos spre Piața San Marco urmărind însemnele unde scria Rielte, un pod emblematic al Veneției, cu magazine. Mie mi-a plăcut de la început. Am mers de colo-colo ba chiar și cu vaporul vreo oră la întoarcere. E frumoasă Veneția chiar dacă unii nu sunt impresionați. Mulți turiști, magazine, ape, gondole. Nu am văzut nicio bicicletă. Nu există semafoare rutiere în Veneția propriu zisă, că na, totul e pe apă. Am făcut sute de poze cu o sete de cunoaștere de acum tradițională. Dar să vedem ce ne spune de exemplu, Wikipedia despre Veneția, înainte de a vedea fotografiile din oraș:

<<Veneția este împărțit în șase cartiere, așa-numitele „sestieri”: Dorsoduro, Santa Croce, San Polo, San Marco, Cannaregio și Castello, cuprinzând 118 insule si 354 poduri Piața San Marco poate fi considerată „centrul centrului” orașului, una dintre cele mai frumoase din lume. Aici se găsește Bazilica San Marco, Palatul Ducal și campanila bazilicii. Un alt simbol al orașului este Podul Rialto pe care se găsesc magazine.

Alte importante monumente venețiene sunt: Arsenalul, Bazilica Santa Maria della Salute și Bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari.

Din 1866, Veneția a intrat în componența Regatului Italiei.

Republica Veneția, cea mai mare putere navală a Europei timp de 800 de ani, a fost și este cunoscută și sub următoarele nume: „Republica Sfântului Marcu” (La Repubblica di San Marco), „Republica Leului” (La Repubblica del Leone), „Prealuminata” (Serenissima) etc. Așezată la granița culturală cu Imperiul Bizantin, Veneția și-a dezvoltat un puternic spirit de independență care a dus la formarea unui oraș stat. Conducătorul politic era dogele (din latinescul dux), teoretic ales pe viață, dar în practică, în special în primele secole de existență a comunității, adesea constrâns să renunțe la propriul mandat ca urmare a unor rezultate nesatisfăcătoare ale propriului guvern.

Nu există date verificabile asupra originii orașului, însă legenda acreditează ziua de 25 martie a anului 421 drept moment al întemeierii sale. Se pare că Veneția s-a născut ca urmare a fluxului de refugiați care au abandonat câmpia padană sub amenințarea mai multor invazii longobarde și hune din nordul Italiei în decursul secolului al V-lea și de la începutul secolului al VI-lea. >>

Oricum, revenind la impresiile mele despre excursia în Veneția, pot spune că sunt foarte multe lucruri de văzut. Desigur, nu lipseau cerșetorii, inclusiv români, ba chiar deghizați, ba aplecați ca amărăștenii pe jos, iar în tren era o țigancă cu un bilet de donație, te îndemna să donezi adică unei cauze drepte. Vrăjeli, după ce a coborât din tren a scos din buzunar ditamai mobilul super sofisticat de vreo 800 de euro 😀

Să revenim la Veneția. La poze mai ales. Ia să vedem câteva mai jos, vă las cu ele până la următoarea mea postare.

 

NOAPTEA SPERANTELOR- Axis mundi

„- Sunt frumoşi aceşti munţi. Priveliştea e superbă, spuse Mary întorcându-se către Jim. Nu-i aşa?
– Da, nici eu nu mă aşteptam să văd asta. Hei, unde te duci?
Mary nu îl mai auzea. Se depărtase privind continuu într-un punct fix. Izolată, aici, aproape de cer, o floare avea să o încânte pe cercetătoarea sosită din Anglia. Îşi aminti că nu-i mai plăcuse nimic, fie şi banal, de ceva vreme. Dar uneori lucrurile simple atrag mai mult atunci când le descoperi în locuri pierdute prin adevărate raiuri pământene. Tânăra femeie tocmai descoperise o floare de colţ. O privea şi înţelesese încă o dată în plus că acolo, departe de tumultul marilor oraşe, minunile pot exista cu adevărat. Poate că era cam mult spus dar ea aşa gândea. Trecuse pe lângă o un semn de avertizare pe care nu îl observase. „ Pericol de avalanşă. Nu faceţi zgomot”.
Jim o căuta cu privirea. Colega lui nu se mai zărea niciunde. Cerul era senin dar deşi era vară, răcoarea înălţimilor de la acea altitudine se făcea simţită. Îşi scoase din rucsac aparatul de detecţie ca să mai încerce măcar o dată ceea ce nu reuşiseră alţii, dinaintea lui. Ştia din instinct că tunelul acela trebuie să existe totuşi undeva. Auzise destule poveşti despre români şi originile lor străvechi însă el era cam singurul care credea în ele. Institutul nu îl sprijinise nici pe el şi nici pe colegii lui. Aşa că venise pe cont propriu împreună cu Mary şi Arthur sub pretextul unei vacanţe. Părăsiseră Anglia pentru doar câteva săptămâni. Oricum la institut nu era nevoie de ei în acea perioadă. În plus, propunerea lui de a obţine un ajutor pentru a-şi demara proiectul păruse o naivitate pentru conducere. La ultima întrunire, se votase „ nu”. Doar Arthur se abţinuse. Bătrânul savant era dintotdeauna rebelul. Chiar aşa i se spunea: Rebelul. Şi pentru că trebuia să mai treacă printr-o încercare, poate o ultimă încercare, ţinu cu tot dinadinsul să-i însoţească pe Jim şi Mary. Şi el credea în tunel. Poate că cine ştie, multe legende se nasc din adevăr. Dar adevărul pe care îl căutau ei părea aşa greu de crezut încât deveniseră după ştiinţa lor singurii temerari aflaţi în căutarea unui loc al dovezilor că aici, cândva, paşi ai primilor coborâtori ar putea fi găsiţi odată cu dovezile că între legendă şi adevăr, ultimul chiar ar fi existat înaintea primului. Masivul muntos părea prietenos în aparenţă. Ba chiar ai fi zis că spune celor ce ajung aici şi îl admiră un imaginar „ Bine aţi venit. Vă aşteptam”. Crestele Bucegilor se uneau într-un tablou natural şi sublim dominând parcă întreaga lume, de acolo, de sus. Dar acum Arthur se odihnea. Obosit de vârstă şi mai ales de urcuş, căzuse în cel mai adânc somn. Îşi visa mereu întreaga viaţă de încercări şi descoperiri în ultimul timp. Acum însă bătrânul, care se ţinea totuşi destul de bine pe picioare, avu un vis scurt şi ciudat. De fapt, visul din ultimele trei zile. De când sosise în România. Acelaşi vis. Se făcea că se află într-o grotă imensă luminată ciudat de nu se ştie unde. Nu se vedea nicăieri vreo sursă de lumină şi totuşi, ea exista. Bătrânul vedea perfect pereţii. Mereu, visul se termina în acelaşi fel. Savantul aluneca pe o cărare abruptă dar nu păţea nimic. O forţă neobişnuită părea să îl susţină până când ajungea în faţa unei stânci pe care scria clar două cuvinte. Atunci, el se întreba curios: oare cine a mai fost acolo înaintea lui, după coborâtori? Limba în care erau inscripţionate cele două cuvinte era alta, mai recentă, dacă aşa poate fi numit acest lucru. Nu erau scrise de acum sute de mii de ani ci „ doar” de vreo două mii… Arthur le citea cu voce tare şi în acel moment, visul se termina. Nu îl povestise nimănui vreodată, de teamă să nu fie privit într-un anumit fel de către mai tinerii colegi.
Jim încetase să îşi mai facă griji pentru Mary. Îi plăcea de ea, ca femeie dar nu-i spusese niciodată deşi o ştia singură. Ea a înţeles acest lucru însă îi plăcea să se amuze pe seama chipeşului ei coleg într-un fel nevinovat. O atrăgea timiditatea lui naturală. Ştia că dacă omul aare un curaj nebunesc în anumite situaţii, faţă de o femeie îi lipsea cu desăvărşire. Aşa că ea îşi făgădui singură ca într-o bună zi să-i dea mai mult curaj şi să-l facă să se simtă bărbat, nu om de ştiinţă. Deocamdată Jim îşi întorsese privirea spre Arthur şi aproape că izbucni în râs când îl văzu cum doarme cu gura căscată, de parcă ar fi aşteptat ca cineva, să-i mai vâre vreo idee direct pe gură. Bătrânul sforăia din ce în ce mai tare.
– Hei, omule, mai uşor că poate provoci vreo avalanşă…
Dar Arthur nu auzea iar Jim se amuza teribil. Era o scenă obişnuită între cei doi când îşi alegeau aceleaşi expediţii ori erau trimişi în aceleaşi locuri de institut. Deodată bătrânului se schimonosi într-un chip haios şi acesta se trezi brusc strigând:
– Axis Mundi!
– Ce spui? Îl întrebă Jim mirat.
– Nimic, am visat aiureli. Unde e Mary? Răspunse Arthur interesându-se de fată.
– Trebuie să se întoarcă, spuse Jim. Dacă mai întârzie mult, mă duc după ea.
– Trebuia să te duci după ea mai demult. De vreo câţiva ani. Dar nu e timpul pierdut, spuse Arhtur cu subînţeles.
– Ce vrei să spui? Fu Jim curios.
Se auzi un strigăt. Era vocea lui Mary. Abia se mai vedea dar Jim o zări.
– Hei, Jim…am găsit o floare de colţ. Dar asta nu-i nimic.
Bărbatul o privi cu oarecare teamă când o văzu cum îşi face mâna pâlnie la gură şi strigă ca să fie auzită. Ecourile vocii ei răsunau perfect în acea linişte a munţilor.
– Mary…nu…rosti Jim cu şi mai multă teamă…Nu face asta…adăugă şi se îndreptă spre ea cu repeziciune.
Deodată se auzi un vacarm de nedescris. Părea că întreb muntele o ia la vale. Mii de bucăţi din muntele înfuriat parcă se rostogoleau pe versanţi şi printre ele bucăţi mari de stâncă. Jim reuşi să ajungă lângă Mary totuşi şi o apucă strâns de mână.
– E o avalanşă…ce-ţi veni femeie să strigi tocmai aici?
Dar nu mai era timp pentru reproşuri.
– Vino, trebuie să ne ascundem… să găsim un loc sigur…deşi…va fi cam greu…
– Arthur? întrebă Mary speriată.
– Lasă-l…bătrânul se descurcă…a mai trecut prin asta…să ne rugăm Domnului să trecem cu bine şi noi. Vino…adăugă el trăgând-o după el cu forţă.
Dar în faţa furiei muntelui trezit şi a naturii e greu să rezişti. Nimeni nu se poate împotrivi soartei de cele mei multe ori. O bucată se stâncă căzu direct între ei, lovindu-i pe amândoi. Se rostogoliră fiecare în câte o direcţie şi părea că iadul pe pământ nu se mai termină. Stâncile continuau să cadă una după cealaltă. Una îl nimeri pe Arthur strivindu-i capul. Bătrânul nu mai apucase să se ferească. Rămase inert şi fără viaţă, luând cu el pe lumea cealalaltă secretul propriului său vis şi al celor două cuvinte.
Jim fu şi el lovit cu forţă dar avu noroc, pentru că îl protejase rucsacul pe care din motive nici măcar de el ştiute îl aşezase în spate. Avalanşa se termină. Ici colo se mai auzea câte o bucată de stâncă lovind încă o alta şi tot aşa, până când se făcu o linişte deplină. Zgâriat peste tot, plin de sânge şi de vânătăi, Jim avu puterea să privească în jur întrebându-se unde e Mary. „ Doamne, unde e?” Încercă să nu îşi piardă cumpătul. Continua să spere că prietena lui este în viaţă. Trebuia să o salveze dar femeia nu se vedea nicăieri. Bărbatul scoase din rucsac un telefon mobil şi sună salvamontul. Era conştient că trebuie să ceară ajutor şi avusese ideea să înveţe şi câteva cuvinte în româneşte. Dar fu dezamăgit. Telefonul nu avea semnal. Trebuia să încerce să găsească un alt loc ca să mai sune o dată. Nu putea accepta să sfârşească aşa, fără să dovedească ce îşi propusese.
– Trebuie să o găsesc pe Mary, pe Arhur şi apoi tunelul ăsta afurisit, rosti el şi apoi strigă cu putere, uitând şi el să fie prudent: Mary!!!
Dar Mary nu-i răspunse. Însă muntele da. Abia instalată, liniştea fu tulburată de ecourile nesfârşite ale strigătelor lui Jim şi pământul o luă din nou la vale.
– Dumnezeule, iarăşi? Se întrebă Jim făcându-şi cruce. Apucă se se ascundă după o stâncă mare, ce părea bine înfiptă şi care după cum credea el, nici măcar o avalanşă nu ar fi putut să o clintească. Călcă pe ceva moale. Privi uluit: era Mary. Încă mai sufla. Jim auzea cum cad stâncile şi se rostogolesc dar nu-i mai păsa. O strânse pe tânăra femeie cu grijă, acoperind-o cu corpul său ca să o protejeze. Deodată, se auzi un zgomot înfundat. Apoi tot mai puternic. Părea că pământul se scufundă şi Jim privi năucit cum stânca pare să se scufunde şi ea. Nu mai apucă să rostească sau să gândească nimic. Căzu într-o văgăună şi dintr-o dată se făcu întuneric. Avusese ideea să se lege de Mary astfel că măcar aşa, prin jocul acestui destin nefast, să poată fi de nedespărţit. Încerca să se agaţe de ceva dar nu vedea nimic şi continua să cadă, se se rostogolească, într-un adânc misterios. Prăpastia părea să se îngusteze. În cele din urmă, Jim căzu în acel hău, o dată cu prietena lui şi se izbi cu capul de un perete ce părea mai degrabă nisipos decât stâncos. Se trezi după câteva ore.
– Doamne, trăiesc? Doamne, repetă el, trăieşte şi Mary…dar lumina, de unde naiba vine lumina asta?
Jim descoperise cu surprindere că grota e luminată dar nu vedea nimic, nici măcar ceva care să ardă şi să lumineze, nicio sursă de lumină. În faţa lui, pe o stâncă în formă de inimă parcă, se putea citi clar „ Axis Mundi”. Jim rămase încremenit. Erau aceleaşi cuvinte pe care le rostise bătrânul Arthur când se trezise din păcate pentru el, ultima oară.
– Hm…am rămas singurul nebun care mai crede şi se şi află aproape de ceea ce cred eu: nenorocitul ăsta de tunel.
Nici nu ştia însă cât de mult se înşeală. Nu era singurul…”

Ati citit un fragment din romanul scris de mine intitulat Noaptea Sperantelor. Drepturile sunt rezervate. Cartea va aparea la sfarsitul acestei veri.

Cautandu-l pe Neagu Djuvara

Notificare: Povestea descrisă mai jos este cât se poate de reală. Cine nu crede, e problema lui.Pentru dobitocii care vorbesc pe la spatele meu, fără ca vreunul dintre aceştia să fi realizat vreun film despre Târgovişte, de amploarea celui tocmai proiectat,am o întrebare: arătaţi-mi deştepţii lui peşte şi mie, ce filme aţi făcut voi şi unde aţi făcut premiere? Dacă vă credeţi aşa deştepţi, arătaţi-mi ce aţi făcut VOI, inclusiv babalâcii trecuţi de prima tinereţe care vă credeţi guru Târgoviştei? V-a impulsionat ideea filmului meu şi gata, vă credeţi buricul pământului?

Un personaj care se crede şi el inteligenţa inteligenţelor, probabil din invidie şi proastă percepţie, m-a întrebat de ce m-am dus să îl caut pe Neagu Djuvara pentru film. Naşpa inspiraţie să întrebi aşa ceva, ca urmare o să-i răspund precum Moromete lui Nilă când l-a întrebat acela de ce a tăiat salcâmul: CA SĂ SE MIRE PROŞTII! Păi fără Djuvara producţia ar fi fost zero barat, nepotiştilor!

Acum o să povestesc cum l-am găsit pe istoricul Neagu Djuvara, în Bucureşti şi mai ales cum l-am convins să fie prezent într-un film documentar. O să spun mai întâi că nimeni nu a dorit să îmi ofere datele lui de contact. Am apelat la jurnalişti care l-au mai intervievat şi m-am lovit de tăcerea lor, pe care am înţeles-o în cele din urmă. Omul se mutase dintr-o parte în alta şi eu nu mai ştiam mare lucru. Aşa că ştiindu-i doar numele, am pornit cu noaptea în cap la Bucureşti, cu prima ” săgeată albastră” şi la ora 7.30 dimineaţa deja coboram pe binecunoscutul peron al Gării de Nord. Mi-am băut iute o cafea, aprinzându-mi şi o ţigară după care m-am îndreptat către metrou. Citisem într-un ziar că locuieşte undeva în zona Pieţei Romane. Până acolo m-am dus şi am început să colind pe jos bulevardul, întrebând în dreapta şi în stânga. Niciuna dintre librăriile care străjuiau artera nu mi-a fost de folos. Nimeni nu ştia unde locuieşte Neagu Djuvara şi cum aş putea da de el. M-am îndreptat spre Intercontinental pe jos şi am început să întreb la Palatul Şuţu sau la Universitate. Nimic.

Auzisem eu că obişnuieşte bătrânul să se plimbe cumva prin parcul de pe Calea Victoriei şi m-am îndreptat într-acolo. Un agent de pază, mi-a spus să tocmai fusese un bătrânel în genul celui descris de mine pe acolo, unde stătuse pe o bancă vreme de jumătate de oră. La un moment dat, mi s-a părut că îl zăresc. Nu era el. Doar semăna, cu pălărie cu tot. Apoi am străbătut bulevardele Magheru, Dacia, Calea Victoriei, etc, fără sorţi de izbândă. La un moment dat, deja obosit de atâta mers, au început să sune telefoanele amicilor mei. Mă simţeam bine când mă ţineau de vorbă, ei erau acum la Târgovişte şi eu singur, doar cu un nume în minte.

Am mai făcut o încercare la o sală de internet încercând să descopăr adresa bătrânului istoric în vârstă de 94 de ani. M-am tot holbat pe Google până mi-au ieşit ochii din cap. Nimic. Dar tot mai speram. De regulă nu mă dau bătut până când nu reuşesc să obţin ceea ce vreau. Cu forţe noi, m-am decis să beau un suc şi o cafea, ” meniul” meu obişnuit în astfel de situaţii, într-un local situat chiar peste drum de Teatrul Naţional. Îmi plăcea tare mult acolo, mai fusesem. Mă atrăgea extrem de mult acvariul imens unde vreo 5 feluri de rechini mişunau printre alţi peşti exotici, fără să le facă vreun rău, precum câinii care se rotesc paşnici în jurul pisicilor.

Din nou am început să întreb în tot soiul de instituţii, nici nu are rost să vi le mai înşir. La un moment dat, intrai şi la Academie. O doamnă secretară în vârstă, m-a înţeles perfect după ce i-am povestit deja ” peripeţiile” de până atunci ale acelei zile şi a sunat la Humanitas, editura care-i publică istoricului lucrările. M-am trezit cu un tir de întrebări ca la securitate, cine sunt, la comanda cui se produce filmul, ce vreau, bla bla bla. Editorul ăla spunea că el cenzurează tot ce face Djuvara, afirmaţie care mi-a dat de înţeles în ce lume idioată trăim. Parcă cine ştie ce grozăvie i-aş fi cerut. Mi-a solicitat şi numărul de telefon, al meu şi al ataşatului de presă, ( al ataşatei mai bine zis, adică al Mădălinei Zamfir, draga de ea, care mă suna la rându-i, ca şi ceilalţi colegi, să îţi dea Dumnezeu sănătate soro şi ţie şi lui Ionuţ, că de mare folos mi-ai fost în ziua aia şi tu şi Guzi).

Tot stând eu şi căutând chipuri pe trotuar mai demne de întrebarea ” ştiţi cumva unde locuieşte Neagu Djuvara?” mi-am amintit că romanul meu Ecouri din Sodoma şi Gomora a fost şi el distribuit în librăriile editurii, renumite dealtfel, ca să vezi unde te duce viaţa…

Fraţilor, nu mai puteam de picioare, mă ardeau tălpile de atâta mers, întrebând în dreapta şi în stânga, oameni şi instituţii, parcurgând pe jos distanţe pe care alţii nici nu concep să le străbată decât ori cu metroul, ori cu troleul, ori pe maşina personală. Cred că adunasem vreo 20 de kilometri de mers pe jos, învârtindu-mă în cerc fără vreun răspuns dădător de speranţă. Am descoperit în Piaţa Rosseti o chestie din aia care îţi dă o cafea repede şi m-am rezemat inconştient cu paharul în mână de o statuie. Deodată, un om micuţ, cu un halat alb pe el, se îndreaptă către mine şi mă întreabă familiar:
– Ţi-e rău băiatule?
” Ce băiatule omule, am peste 40 de ani” am gândit eu, dar i-am răspuns cu glas tare:
– Nu, nu mi-e rău, sunt doar obosit. Caut un nume în istorie, un om în vârstă.
– Aaaa, răspunse celălalt, păi cândva îl tundeam şi eu pe domnul Neagu…
– Aaaaa????!!!!! Cum aţi spus?
– Da, băiatule, mi-ai adus aminte când ai zis de istorie că îl tundeam şi eu pe Neagu, odată. Nu mă vezi că sunt frizer?
Am rămas cu gura căscată. După ore în şir, de mers pe jos şi întrebat somităţile lui peşte despre istoric, acum mă aflam în faţa unui om simplu, care îl cunoştea personal.
– Şi…îmi puteţi spune unde locuieşte?
– Nu mai ştiu, dar uite, du-te şi întreabă colo la sediul PNŢCD, ei trebuie să ştie sau dacă nu, la sediul PNL.
Pfuai, mare figură mai fusesem, cum de nu îmi venise în cap că omul e senior liberal? De fapt, mai toţi filozofii şi oamenii grei ai timpului, marii români, erau într-un fel liberali, ca şi Petre Ţuţea. Uite aşa de astă dată, mi s-a făcut milă de picioarele mele şi am ajuns cu metroul în Aviatorilor, exact la sediul central al PNL. Direct, ca şi cum mai fusesem acolo de sute de ori, am rugat-o pe secretară să mă ajute. Femeia, elegantă şi amabilă m-a poftit să stau jos şi mi-a întins un bilet pe care scrisese ceva:
– Poftiţi domnule, aveţi aici numărul de mobil personal al domnului Neagu Djuvara.
M-am luminat. Neagu Djuvara nu era nici pe moarte şi nici la tratament în Germania cum mă minţiseră unii scriitori care îl cunoşteau îndeaproape. Era în Bucureşti. Am format numărul şi l-am sunat. Culmea, a răspuns clar şi cu o voce mai tânără decât credeam, chiar marele istoric.
– Eu acum ma sprijin de baston şi trec strada dar dumneata vorbeşte, că te ascult.
Şi i-am povestit direct omului că îl caut venind de la Târgovişte precum Mihai Viteazul pe Rudolf la Viena.
– Eu sunt bătrân şi bolnav, dar notează strada şi numărul la care locuiesc. Apoi trimite mata o scrisoare iar eu o să îţi dau un răspuns. Şi dacă m-ai fi găsit acasă, tot acelaşi lucru ţi l-aş fi spus. Aştept scrisoarea în care să spui ce doreşti.

Pe înserat, am ajuns acasă. Apoi am trimis o scrisoare parafată şi ştampilată, fără să mai sper vreodată că voi mai vorbi cu Djuvara. La nici 48 de ore de la trimiterea recomandatei, într-o seară de luni, pe la ora 22.30, m-am trezit cu un telefon.
– Adrian Melicovici? Sunt Neagu Djuvara. Voi sunteţi din provincie, deci trebuie să veniţi mai la amiază. Sunteţi tineri şi nu pot refuza demersul vostru. Voi vorbi pentru filmul documentar. Vă aştept joi, la ora 11.30, maxim 12.

Peste 3 zile, exact cand eram gata să apăs pe butonul de la soneria uşii pe care scria numele istoricului, am auzit o voce din spatele nostru, al echipei:
– Pe mine mă căutaţi? Sunt Neagu Djuvara. Poftiţi sus, vă rog…

Şi a urmat peste o oră şi jumătate de enciclopedie descrisă de un om care trăieşte încă bine mersi sănătos de aproape un secol, confundându-se cu istoria. Enjoy!

Foto Neagu Djuvara, în filmul Târgovişte, cetatea misterelor, realizată la premieră de Cristian Iordache.

Premiera film documentar artistic in Romania pe 30 noiembrie 2010 la Targoviste

În data de 30 noiembrie, 2010, la Casa Tineretului din municipiul Targoviste, de la ora 17.30 va avea loc premiera filmului documentar artistic intitulat TARGOVISTE-CETATEA MISTERELOR, mulţumită şi deschiderii şi colaborării excelente cu Fundaţia Judeţeană pentru Tineret Dâmboviţa alături de Centrul Cultural Dâmboviţean şi Complexul Naţional Muzeal CURTEA DOMNEASCĂ. Mulţumim de asemenea şi sprijinului logistic ( materiale, acces filmare) acordat de Complexul Muzeal, Cons. Judeţean şi Primăriei Târgovişte.

Filmul are o durata de o ora si reuneste atat opiniile unor specialisti in cultura geocivilizaţiilor cât şi istorici cunoscuţi în plan naţional şi internaţional. Printre aceştia se numără istoric şi jurnalist George Coandă, cercetător ştiinţific Gabriela Niţulescu, prof. şi scriitor Vasile Lupaşc, autor al romanului Răstignit între cruci precum şi istoricul Neagu Djuvara.

Filmul conţine şi prezintă câteva elemente de noutate, prin adevăruri care au fost rar spuse sau deloc, controverse şi dezvăluiri despre vechimea cetăţii Târgovişte, elemente de prezentare artistică şi sub formă de documentar a obiectivelor de interes turistic, spiritual, din vechea cetate a Chindiei. Este o premieră pentru oraş şi constituie un eveniment unic în istoria localităţii.

Accesul în sala unde va avea loc premiera se va face numai pe baza invitaţiilor adresate prin metodele specifice atât partenerilor media cât şi unui public atent selectat, inclusiv de specialitate, studenţi, autorităţi locale şi judeţene şi nu numai. Realizatorii încearcă să aducă la eveniment şi câţiva invitaţi de notorietate, de la centru, din rândul oficialilor sau istoricilor.

Regia filmului a fost realizată de prof. Marian Guzi Irimia, scenariul Adrian Melicovici iar muzica de prof. Nicolae Cârstea. Mulţumim pentru participarea d-nei Mădălina Zamfir, ca şi actorului Ştefan Ştefănescu din cadrul Teatrului Municipal Târgovişte.

Echipa de realizatori a filmului intenţionează să realizeze un adevărat eveniment din această premieră de care fiecare târgoviştean şi nu numai să fie mândru şi de asemenea să prezinte filmul în viitorul apropiat la festivalele de profil europene.

Informaţia şi munca de documentare a necesitat studiul a peste 2400 de pagini despre Târgovişte, în domeniul istoriei şi culturii ca şi preluarea a câtorva mii de imagini de material brut.

Filmul TARGOVISTE-CETATEA MISTERELOR este produs de Katharsis Film studio, prin ONG Asociaţia Katharsis.

Interviu cu Neagu Djuvara, un om cat o istorie

Notificare: acesta este doar un scurt fragment din adevărata lecţie de istorie  de peste o oră şi jumătate de minute oferită filmul de reputatul istoric. Preluarea acestui material, altul în afară de publicaţiile online cu acest drept, de către alte mijloace media sau bloguri, se poate face doar in anumite conditii, în caz contrar fiind nevoiţi să apelăm la soluţiile instanţei. Vă mulţumim pentru înţelegere. Drepturile apartin Fundatiei Katharsis sau MIE. 

 

Adrian Melicovici: Domnule Djuvara, sunteţi un om foarte ocupat. Ne temem să nu fim întrerupţi de numeroasele solicitări ale mijloacelor media.
Neagu Djuvara: Păi dragă, întoarcerea mea în ţară, imediat după 1989, a prilejuit apariţia mea la televizor care a coincis întâmplător şi cu prima mineriadă. Probabil că s-a considerat că am aşa, o mutră care dă bine pe sticlă şi în ultimii 20 de ani, am căpătat aici, o notorietate, cum să spun eu, dramatică. Încerc să termin încă două cărţi şi nu reuşesc. Nu există zi să nu mă trezesc cu minim 4-5 telefoane, pentru a fi solicitat şi mi-e foarte greu, vă rog să mă credeţi, îmi mănâncă timpul. De aceea sunt reticent uneori, aşa, la primul pas.
Adrian Melicovici: Ce părere aveţi de faptul că Vlad Ţepeş e considerat Dracula?
Neagu Djuvara: Dragă, acel Bram Storke, a scris acel roman unde nici pomeneală de Vlad Ţepeş, nicio legătură. Denumirea de vampir nici măcar nu există în folclorul românesc. Noi avem alte drăcovenii. Tatăl lui Ţepeş, Vlad Dracul, a fost în suita marelui rege maghiar Sigismund de Luxemburg, primul conducător al Imperiului Roman de origine germană. S-a creat Ordinul Dragonului, asta nu are nicio legătură cu dracu, cu diavolul. Iar lui Ţepeş i s-a spus Drăculea, ceea ce înseamnă ” al lui Dracu”, adică al lui taică-său, care a fost fiul cel mare al lui Mircea voievodul. Opinia internaţională e prostită, eu cred ca opinie personală că Bram Storke e evreu, deşi în Irlanda nu e ceva neobişnuit acest nume.
Aaaa…păi stai să îţi zic şi de Mircea cel Bătrân. Există lupta de la Rovine, unde regele Sigismund nu l-a putut ajuta. Dar soţia lui Sigismund era pe moarte, asta nu prea se scrie în cărţile de istorie. Şi încă ceva: După bătălia de la Rovine, împotriva lui Baiazid Ildârâm, se întâmplă ceva. Adică e adevărat că Baiazid trece Dunărea, dar şi Mircea se retrage şi părăseşte ţara. Nici asta nu prea se spune. A existat o perioadă de circa un an şi jumătate, când în mod paradoxal, Mircea a împărţit domnia cu un rival susţinut de turci. E ciudat că după o victorie, cea de la Rovine, Mircea pierde domnia, iar după Nicopole, şi-o recapătă, reuşind să îşi înlăture rivalul. Încă ceva: Mircea, avea şi în acel moment armată. Mai e o treabă, cum că Mircea ar fi fost ” un om atât de simplu, după vorbă, după port”. Vax. Mircea cel Bătrân era îmbrăcat ca un magnat, foarte bine, ce simplu, ce după port, nici pomeneală. Cât despre nepotu-său, Vlad Ţepeş, trebuie să spunem că a fost oarecum imprudent înfruntându-l pe cuceritorul Constantinopolului, Mahomed zis Grecul. Aici a reusit pe jumatate in atacul de noapte, cum il planuise. Trebuiau să fie două trupe care să pătrundă deghizate, se pare că doar Ţepeş a reuşit să intre până în mijlocul lagărului otoman şi a încurcat corturile, nereuşind să îl ucidă pe sultan. Mi-aduc aminte că acel cronicar grec, trecând pe lângă Târgovişte, a povestit ulterior de acea pădure de ţepe în număr de 20 de mii, cu traşi în ţeapă. Hai să scădem, la numai 2000, vă daţi seama ce tablou era acolo, unii încă erau mâncaţi de vii de păsări…i-a speriat asta pe turci grozav.
Adrian Melicovici: ce părere aveţi despre afirmaţiile făcute de anumiţi istorici legat de preistorie. Densusianu?
Neagu Djuvara: Păi au fost doi, dar Nicolae, care era bun savant, a greşit în teoriile lui. Ştiţi, uneori, marile genii greşesc enorm. Şi Nicolae Iorga s-a înşelat şi savantul Onciu.
Adrian Melicovici: Onciu?
Neagu Djuvara: Da, Onciu, a venit cu afirmaţia că cronicile muntenesti sunt inspirate din cele moldovene. Păi, la 1500, deja se vorbea de descălecarea lui Negru Vodă. Unele afirmaţii sunt făcute aşa, să apară din pământ. De exemplu bulgarii spun că ei au cele mai vechi podoabe din aur. Păi alea datează de prin anul 2000 înainte de Hristos, când bulgarii nu existau. Nu ne putem hazarda să ne lăudăm cu civilizaţii dispărute şi din care nu ştim sigur dacă mai avem ceva sânge.
Adrian Melicovici: A fost Petru cercel amantul Caterinei de Medici?
Neagu Djuvara ( râde copios): Păi dragă, e posibil să îl fi interesat şi latura asta, dacă a fost la curtea regelui Franţei, Henric al 3-lea. Uite, de exmplu, îţi spun că Vasile Lupu avea la masă furculiţe de argint până să apară pe mesele lui Ludovic al 14-lea. ( Râde). Să ştii că principii noştri, erau bărbaţi foarte rafinaţi. Ştiau să se îngrijească. Să vă mai spun ceva: Cazacu, are o carte de bucătărie formidabilă, de pe vremea lui Brâncoveanu.
Adrian Melicovici: Prin Îndreptarul Legii, putem spune că la două sute de ani de la renaşterea Românească, aveam prima şi singura şcoală de educaţie pentru fete din Europa de Est, sau chiar din toată Europa.
Neagu Djuvara: Da, da să vă zic ceva. Că m-aţi încălzit. ( Aici schimbă de la moment la moment subiectul, istoricul, făcând o enciclopedie pe care o vom reda în film). Să ştiţi că noi avem aşa, un complex, românii. Am existat în Europa puţină vreme, prin voievozi, cica, e un complex şi totuşi, la jumătatea secolului al 19-lea, mai ales prin Nicolare Bălcescu, începem să ne revenim. Aaaa…să vă spun…geografii occidentali erau aşa de dezinformaţi, că după 150 de ani, pe la jumătatea acelui secol 19, ei nu ştiau că Târgovişte nu mai e capitala ţării. Există o hartă…
Adrian Melicovici: Ce puteţi spune despre Târgovişte?
Neagu Djuvara: a fost o cetate adevărată, în adevăratul sens al cuvântului, nu ca Bucureşti. Mie îmi pare rău că de-a lungul timpului nu s-au preocupat cei în drept să îngrijească acele monumente realmente autentice. Nu ştiu ce se mai poate face acum. Bucureştiul nu are istoria Târgoviştei, a fost o cetate cu ziduri de lemn, apărată de natură, nu ca oraşul Dvs., care a avut ziduri din cărămidă, din piatră. Apropo de Dracula ăsta. Noi zicem că hai să profităm, că să aducem turism, etc. Fraţilor, nu e bine. Păi stai domne’, nu aduce turism cu o minciună profitând de prostia opiniei publice internaţionale. Avem atâtea şi atâtea lucruri frumoase de arătat, uite, o mica sugestie, faceţi un muzeu acolo în miniatură, sau natură, cu activitatea lui Ţepeş, cel adevărat, să vadă străinii cine a fost domnule, nu prostii cu Dracula. Ce vampir domne’?
Păi numai Matei Basarab cât a ctitorit, mare ctitor a fost…e adevărat, ţărănimea o ducea foarte greu, în vremea lui, dar pe parcursul domniei sale a făcut şi nu numai el, lucruri remarcabile. Ştiţi, la Ţara Românească s-a mai întâmplat o bizarerie: deseori, o ţărişoară aşa mică, a fost nevoită să aibă domnitori vasali regelui Ungariei sau Poloniei, etc şi în acelaşi timp să plătească tribut otomanilor. Normal că buba se spărgea până la urmă. Să nu ne fie ruşine să spunem că am fost cândva vasalii nu ştiu cui. Toată Europa era vasală. Regele Sigismund al Ungariei a fost foarte puternic, a domnit vreo 30-40 de ani. Nu aveam ce face. Ne aflam între două mari puteri, noi nu am fost vreodată transformaţi în paşalâc, dar trebuie să recunoaştem că am fost supuşi turcilor foarte multă vreme.
Adrian Melicovici: pentru colega noastră, de la radio Minisat, puteţi da un răspuns simplu? Adică să ne spuneţi sincer opinia dvs despre ideea de a face un film documentar…
Neagu Djuvara: Bine dragă, haide.
Ce părere aveţi despre realizarea acestui film unde se promovează istoria şi valorile culturale ale Târgoviştei? ( Notă-Întrebarea este adresată mai nuanţat de colega noastră, Mădălina Zamfir, de la Radio Minisat).
Neagu Djuvara: Păi eu găsesc că e o idee excelentă. S-a scris şi s-a spus poate prea puţin despre Târgovişte, la noi şi mai ales în afară. Filmul e o idee foarte bună.