RSS Feed

Tag Archives: jurnal

4 noiembrie, ziua de cumpănă a vieţii mele

dscf1805

4 noiembrie 2012- 4 noiembrie 2014. Doi ani. O zi din viaţa mea de neuitat prin dramatismul ei. Cu numai o seară înainte, la Hotel Elisabeta din Lendava, Slovenia, începuseră să se umezească colţurile ochilor pentru prima oară cu o altă stare… fata de la recepţie, frumoasă şi sufletistă, înţelesese. Aş fi vrut să-i spun chiar în limba ei ” ti zălo lepa ” ( eşti minunată ) dar cred că şi acest mesaj al meu tacit l-a înţeles.

Mă aflam în expediţia „Speranţa Unui Vis”, venind pe jos tocmai de la Târgovişte, conform planului. Guzi, fusese un munte de toleranţă şi înţelegere. Şofer pe maşina de monitorizare, prieten, cameraman, de la Vama din Cetate şi până în acest loc, din Slovenia, mersese înaintea mea câte 3, 4, 5 kilometri aşteptându-mă. Matizul de monitorizare şi astăzi cred că mai poate fi văzut cu inscripţia pe el. Maşina nu era pentru mine ci pentru provizii şi Guzi sau ascunderea mea de intemperii ori pauze. Bobina nu-i mai mergea şi îmi împiedica înaintarea.

Am luat o decizie drastică, atunci, în acel noiembrie al anului 2012: să îmi continui drumul pe jos până la Roma fără protecţie, provizii. Guzi urma să se întoarcă în România, iar eu să înaintez fără provizii, fără bani, fără protecţie. Odată oprită, maşina de monitorizare nu mai putea porni deci prietenul meu trebuia să se ducă glonţ, oprindu-se doar puţin. El urma să o ia înapoi şi eu înainte. Pentru cine nu ştie, venisem pe jos de la Târgovişte făcând fotografii aproape la fiecare sută de metri din traseu.

De astă dată, urma să fiu mai singur ca niciodată, cu doar 90 de euro în buzunar. În cartea mea despre toate astea, am şi scris un capitol chiar acolo, la faţa locului şi l-am intitulat ” Atunci când lacrimile nu mai ştiu să plângă”. Cel din poză eram eu, cu steagul rupt de vânt şi ploi, desfăşurat atunci, fotografiat fiind de Guzi. Expresia feţei mele, cred că e relevantă. Eram îndârjit, eram obosit, eram speriat şi totodată descumpănit. Aveam toate stările din lume. Dar un lucru era sigur: Expediţia ” Speranţa Unui Vis ” pe traseul Târgovişte- Roma, continua. Aşa a fost ziua de 4 noiembrie 2012.

Seara, primarul Gabriel Boriga mi-a trimis un mesaj spunându-mi că mă consideră un erou. Miruna Căjvăneanu, pe atunci la Gazeta Românească în Roma, scria despre drama mea. Românii erau în timp record solidari. Încurajaţi şi mobilizaţi de Mihaela Grădinaru de la Iaşi, oameni fenomenali mi-au venit alături în zilele care au urmat. Iancu Samson, de la Paris, Corina Dumitrescu Cerasela de la Bologna şi mulţi alţii au scris ISTORIE  aproape o dată cu mine.

Pe 4 noiembrie 2012, am trecut examenul curajului, nebuniei dar paradoxal şi al maturităţii. Steagul românesc trebuia să ajungă la Roma. Cine verifică mult în urmă postările mele de pe Facebook, vede pas cu pas relatările mele de atunci, de  acolo..

4 noiembrie 2012 a fost cu adevărat ziua când lacrimile nu au mai ştiut să plângă. Dar ele au fost curajul dat de tot ce era în fiinţa mea. Singur printre străini, am continuat expediţia şi am fost primit mai apoi de consuli, ambasadori sau asociaţii ca un şef de stat, deşi eram un simplu om. Pe acest blog, puteţi verifica mai în urmă puţin alte postări ale mele relevante.

La final, aş vrea să mai adaug faptul că acea zi, era prefaţa unei bucurii de suflet, poate că pentru prima oară tristeţea era premergătoarea unei mulţumiri. Slovenia şi oamenii de acolom, sunt absolut fenomenali. O ţară frumoasă, primitoare, o ţară care poate cândva, va şti mai multe despre mine şi Speranţa Unui Vis, ori ziua de 4 noiembrie când un om, a strâns din dinţi şi a vrut să reuşească să arate steagul ţării lui sau să-i cunoască pe cei din Diaspora mai bine.

Pentru cei mai mulţi, această zi e neinteresantă. Pentru mine însă, sâmbăta spre duminica de 4 noiembrie 2012 va rămâne toată viaţa mea răscrucea când am luat cea mai nebunească şi fericită decizie. Pe 12 decembrie 2012, ajungeam la Roma, izbutind ceea ce puţini mai credeau.

Asta a fost. Filmul de mai jos e relevant cred, este seara când Guzi mă filma şi eu abia abţinându-mă să nu plâng speriat şi curajos totodată, vorbeam din holul hotelului de la Lendava, Slovenia. Cu numai câteva ore înainte intrasem în micuţa şi superba ţară pe jos, în punctul Pince.

Iată şi un fragment din ce am scris în acea seară DE 4 NOIEMBRIE 2012 şi mai apoi a devenit parte a romanului meu PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR: am primit un cadou de Moş Crăciun când am primit un sms de la partenerul care a condus maşina de monitorizare până un pic în Slovenia…scria în sms aşa: „ am trecut frontiera şi deja mi-e dor de tine” era ora 23.05…ajunsese cu bine…am plâns de fericire…de acum eram liber să merg înainte…şi spun tuturor, care se află în clipe de cumpănă: nu plângeţi copii ai timpului şi pământului căci lacrimile curg mereu şiroaie înaintea următorului zâmbet.  Ridicaţi ochii spre cer  şi lăsaţi sufletul să se scurgă spre împlinirea voastră…orice suferinţă este urmată de o reuşită…orice mare are un ţărm şi orice ploaie prevesteşte soarele aşa cum noaptea este urmată de alte dimineţi…
Am zâmbit şi am înţeles că de acum pot orice. Nu prea mi-e foame…am slăbit foarte mult…ca niciodată…dar e minunat să zbori spre STEAUA CARE NU SE STINGE…e minunat să crezi în frumuseţea lacrimilor tale şi în fericirea propriului tău zâmbet… acum ştiu prin ce au trecut românii care au plecat departe de ţară…încep măcar să înţeleg… munca şi sacrificiul lor sunt fantastice…ei muncesc în ţări străine…nu-i ajută nimeni de cele mai multe ori…trebuiesc admiraţi, respectaţi…şi Europa trebuie să privească altfel românii…cu respect…poate că fiecare viaţă a unui român pierdut prin străinătăţi e câte un hohot de plâns de odinioară şi un zâmbet de acum…La un hotel de aici, o fată mi-a dat o hartă cu Slovenia, edificatoare…”

Adi.

Reclame

Suntem nebuni dar ne tratăm cu viață

542645_367301740029706_73460796_n

Bun găsit. Postez mai rar după cum v-ați dat seama, traficul a scăzut, e normal, ce să citească lumea, ori vechii mei amici din Blogosferă, dacă m-am concentrat asupra altor lucruri necesare și acelea?

Nu am mai scris al treilea episod despre efectele călătoriei mele pe jos la Roma pentru că iar nu am avut timp. Dar anunț aici o altă expediție, româno- italiană, în sens invers pentru viitorul apropiat, însă nu pe jos. Ne-am strâns o ”gașcă” de români și italieni, unii jurnaliști, alții artiști, care cât se poate de oficial și îndrăzneț vom efectua ÎNTOARCEREA EXPEDIȚIEI LA TÂRGOVIȘTE. Detalii pe parcurs.

Ce să vă mai spun despre mine? Că între timp am scos publicului larg o revistă, de aici din Italia, se cheamă România TA Diaspora, deja foarte apreciată în formatul digital, și am reușit să adun alături de mine în viață ori în toate cele oameni superbi, unii nebuni așa ca mine, în sens pozitiv, mai precis.

Nu mi-am mai așternut niscaiva gânduri pe acest blog al meu, cum făceam odinioară când cititorii intrau măcar de curioși cu sutele. Nu mi-a fost nici aminte și noile mele ”nebunii” urmează să le aflați tot de aici, în timp real, LIVE  ca să mă exprim mai ca cei din media.

Deși era să o încurc cu sănătatea mi-am revenit miraculos, am slăbit peste 21 de kg în 3 luni cu o dietă disociată și am mers și minim o oră- două pe zi pe jos, deci sunt ok. Am o condiție fizică de invidiat și cine mă cunoaște știe că nu exagerez.

Știți, noi, unii, avem tot timpul ba idei, ba gânduri de ducă, ba vrem să ne luăm lumea în cap, ba vrem să facem lucruri nefăcute, că na, astea ne dinamizează cotidianul unde unii s-au rătăcit iar alții se străduiesc să iasă din el, făcând mereu câte ceva ce li se pare inedit. Ideea cu expediția de întoarcere de unde am plecat în 2012, e născocită de unul care mai târziu a abandonat-o dar eu oricum aveam în cap să continui cu ceva și prin urmare, da,  SE FACE.

Este un stil mai diferit al meu de a scrie acum, după cum știți, cititorii mei mai vechi. Să știți că nici în Italia nu curge cu lapte și miere iar mulți se dau interesanți, alții o arată fără să se bată cu pumnul în piept. Eu am rămas același personaj, simplu, deschis, deloc cu nasul pe sus, cum sunt unii care au impresia că dacă e o cameră de filmat în fața lor sau un prompter gata, sunt buricul pământului.

Știți ce frumos e să poți face fără remușcări și prejudecăți toate nebuniile din lume? Cu asta vreau să concluzionez mâzgăleala mea de postare, aici, de față, cu ceva gânduri despre cum să ieși din plictiseală, negativism, pesimism, tot ce ține de falsul narcisism și de cum să faci ca să îți fie bine. A…nu vă gândiți la bani..ăia sunt un mijloc nu un scop, se știe, scrie pe toate rețelele de socializare asta… Păi ca să îți fie bine, trebuie să crezi în ceva. Să ai frate un scop în viață. Un ideal. O năzuință. Un vis. Mereu câte o speranță.

Speranțele nu costă nimic. Un surâs nu costă nimic. Nu-l îndupleci pe Dumnezeu cu văicăreli și nici cu mutre acre ori cu narcisism. Am eu ce am cu narcisismul deoarece am cunoscut persoane numai lapte și miere care au promis, au trimis mesaje, au răspuns au sunat și apoi s-au evaporat sub adevăratul lor  chip, ăla pe care mereu îl bănuiesc până la proba contrară. Dar nu e bai și nu ăsta e scopul postării mele.

Scopul postării mele este exact concluzia. O primă concluzie a mea de când am plecat din România: că oriunde te-ai duce, îți poți sfinți viața și locul. Faci ce îți place fără să deranjezi pe nimeni și fă-o bine. Mă rog, unii idioți sunt deranjați că ei nu pot face ce le place și tu da, păi na, soarta, cine v-a pus să vă amanetați gândurile fraților către interese unde voi sunteți cele mai nașpa instrumente de manipulare? Fiți liberi!

În finalul acestor înșiruiri haotice de gânduri, vă mai spun ceva: orice vreți să faceți e posibil, măcar parțial. Energiile pozitive sunt fantastice ca dimensiune când dați întâietate sufletului vostru și simplității voastre. Uite, eu și cei ce mi i-am apropiat, facem chestii nonconformiste, nu deranjăm pe nimeni, ne scriem din priviri viitoarele escapade și nebunii și apoi le facem, fir-ar mama ei de treabă! Prin societatea unora rămași în urmă cu zecile de ani, s-ar spune că suntem nebuni, că e imoral să fii mai liber decât îți dă voie sistemul hai să-i zicem..civic… Nu-i așa! Nostalgia lucrurilor frumoase nu este niciodată îndepărtată. Dar când vii din viitor și accepți că ești așa mai nebunatic de fel, în ceea ce faci, în aventurile viitoare ale vieții, în încercări curajoase, atunci știi fericit că ai început să te tratezi cu viață.

V-am pupat pe moment. Adi.

 

 

Jurnal expeditie- NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ . EU SUNT ZBORUL IAR TU, STEAUA CARE NU SE STINGE.


Nu există un timp al nerăbdării ci doar o speranţă continuă.  Am privit soarele diminetilor sub roua clipelor care s-au repetat la nesfârşit, între lacrimile fericirii şi dorului de mine şi de tot ce în sufletul meu.  Am ştiut că puterea voinţei nu are limite. Întotdeauna, alegi calea unui nou început ca pe o piatră de temelie a ceea ce începi să construieşti şi mai ales să simţi în tine însuţi.

În vârful unui munte ridicându-şi semeţ brazii către cer, mi-am împreunat mâinile şi l-am rugat continuu pe Dumnezeu să îmi dea puterea tinereţii fără de bătrâneţe şi vieţii fără de moarte. Şi aşa am trecut Slovenia… din orăşelul Vransko, unde patronul unui hotel mic şi cochet a înţeles ce vreau să fac, am simţit OAMENII. A venit după mine a doua zi dimineaţă cu ditamai jeep-ul să îmi dea înapoi 5 euro din ce plătisem şi o sticlă de apă minerală. Şi mai departe, trecând prin Ljubliana, pe o vreme ploioasă, unde ambasadorul Cosmin Boiangiu m-a primit ca pe un prieten, mai apoi prin Postojna şi până dincolo de locul unde ultimul masiv muntos se unea cu cerul, am intrat în ţara unde mă aflu acum.

Bătuse vântul cu putere în ultima noapte pe pământ sloven dar doua zi, soarele iar s-a înălţat în splendoarea lui de astru nemuritor şi aşa, am păşit cuprins de emoţie în Italia. Mi-aduc aminte că mergeam fericit şi speriat totodată iar la câteva sute de metri, am zis că trebuie să respir uşor şi să mă pregătesc fizic şi psihic pentru ceea ce ar fi urmat… m-am aşezat pe o piatră dintr-o margine de drum ferit din calea şoselei, între pomi şi pe un drum lăturalnic de ţară. Rucsacul tot mai greu devenise  deodată uşor….dar ciudat… am adormit acolo preţ de câteva clipe şi da, am avut un vis… cineva mă striga prin staţie….şi spunea.. Ţ monitorizarea către expediţie”…am răspuns „ Expediţia Speranţa Unui Vis, recepţie”. Era Guzi care mă îndruma pe unde să merg…dar m-am trezit brusc…nu, nu mai era Guzi… se întorsese de mult în ţară…de la Lendava… mi-era urât… m-am uitat la telefon să mai citesc mesajele primite… şi peste câteva secunde am zâmbit fericit.  Doamne, până unde ajunsesem…  dintr-o dată am înţeles că mă aflu cu advărat în ZBOR SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE şi am devenit din acea secundă cel mai fericit om de pe pământ.  Da, plângeam de bucurie că SPERANŢA UNUI VIS  a mers mai departe şi acum, din tărâmul pe care păşisem, răsăreau noi şi noi amintiri…


Mi-am aşezat rucsacul în spate şi aşa am plecat mai departe, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie..mă regăsisem…mergeam liber şi fericit mai departe… priveam tot ce se aşternea nou înaintea mea şi simţeam cum îmi curg lacrimile pe obraz…una după alta… la infinit… da…repet…eram aşa fericit… astfel am intrat în prima aşezare italiană şi vă jur că nu mi-a păsat… am înţeles încă o dată că dacă vrei ceva în viaţă, trebuie să încerci, să nu renunţi niciodată căci te poţi lupta cu imposibilul şi tot se cheamă că măcar ai fruntea sus şi nu te laşi…

Am ajuns în Trieste unde fără să cunosc nimic şi pe nimeni m-am îndreptat din aproape în aproape către consulat…unde da, am fost primit frumos…ca un domn respectat pentru ceea ce face şi nu jignit… iar când am plecat mai departe, către Monfalcone, marea m-a însoţit multă vreme, ca o călăuză credincioasă a călătoriei mele… am vorbit doar cu două persoane la telefon…un amic şi încă cineva… şi da… la al doilea telefon maşinile treceau pe lângă mine, rugsacul plesnea din nou din toate încheieturile dar eu stăteam cu el la ureche şi în sinea mea, deveneam ŞI MAI FERICIT.
Nu mai mă interesa că trec prin toate bălăriile de pe marginea drumului, că intru în nu ştiu ce tunel..ştiu doar că după ce am închis telefonul, am rostit zâmbind cu voce tare:  NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ.   Doi prieteni români m-au întâmpinat pe drum şi m-au aşteptat fără ca eu să îmi dau seama, mi se rupsese iar ceva la rucsac de la greutate, fermoarele erau desfăcute..totul se rostogolise pe jos… mai apoi, un nou prieten, Silviu, se îndrepta spre mine venind direct din Sacile, de la peste 100 de km ca să mă ia şi să mă aducă înapoi a doua zi.

Iar în Sacile am dat peste un colţ de rai…câteva zeci de români petreceau româneşte… Silviu are un magazin…unde aproape numai români am văzut intrând… preţurile erau cu zece la sută mai mici pentru şomeri…Asociaţia GEORGE ENESCU  îi aduna la activităţi unde tradiţia românească se păstra frumos departe de ţară, pentru acei români întâlniţi de mine acolo, chipuri care m-au privit dar abia acum află cât de mult le-am privit eu pe ele… mă întrebam în vreme ce-i vedeam dansând…acolo…de-a gata..ei între ei..preparând porţiile şi bucurându-se de acea seară: oamenii aceştia, oare câte lacrimi or fi vărsat în sufletul lor când au ales să trăiască singuri şi departe, între străini şi suferinţă, doar ca să îşi facă o viaţă mai bună…ca să îşi crească copiii mai frumos…imaginea cu costume populare mi se părea incredibilă… da..păreau fericiţi…dar mă gândeam…că lacrimile lor nevăzute şi neauzite au fost infinit mai multe decât ale mele…mi se părea incredibil că în Diaspora românii de bună credinţă sunt mai români decât mulţi rămaşi în ţară…li se citea oboseala pe chipuri…li se citea durerea, dorul de cei dragi…dârzenia luptei loc cu greutăţile prin care au trecut în atâta amar de ani… li se citea fericirea că au izbutit prin ei înşişi să se adune laolaltă ca să poată zâmbi da, da, pentru ceea ce chiar ei au devenit, pentru viaţa lor: SPERANŢA UNUI VIS.  Acei români erau cu adevărat împliniţi, tocmai pentru sudoarea lor, pentru că niciodată nu uitau să privească înainte, cu demnitate dar mai ales, nu uitau de unde au plecat. Da, au alt standard de viaţă, da, pentru că şi ei sunt însăşi viaţa. Poate că în sufletul lor, îşi puneau multe întrebări despre cum să îşi facă o viaţă mai liniştită, pentru ziua de mâine… îmi trecea oboseala doar privindu-i… eu eram doar în trecere…dar ei, sunt mereu acolo, pentru doruri şi zile de muncă asiduă, necontenită… ochii lor vorbeau fericiri şi nefericiri… poveşti de viaţă fără de egal pe care le voi aşeza în ramele romanului la care lucrez, rătăcind pribeag ca să înţeleg mai bine sufletul românesc, să îi cunosc trăirile, oriunde s-ar afla…ce carte groasă aş scrie cu ce am învăţat în viaţă…şi ce carte ŞI MAI GROASĂ  aş scrie cu ce am învăţat de când am plecat…nume precum Petronela, Cati Florea, Sami ( Samson Iancu), Corina, Mihaela Grădinaru, Giulia Chicla, Cristian Groman, Diandra şi multe altele sunt numai câteva lacrimi frumoase de emoţie, suferinţă, grijă, împlinire, ale unei lumi pe care o descopăr încetul cu încetul…

Speranţa Unui Vis este un sentiment creat nu de mine ci de chiar destinele acestor suflete.  Privesc către următoarele zile şi se aude un glas… este chemarea spre timpul infinit al zbuciumului, totuşi frumos, care se află în inima mea. Nu mai există de multă vreme capăt de lume pe acest pământ. Există doar suflete care se caută fără să se aştepte…inimi care tresar fără să ştie când…iar în următoarele zile, ştiu că mă cheamă chiar freamătul româneasc, pe meleaguri străine şi totuşi….acasă… şi da…mai mă cheamă ceva… ploaia nu mă poate opri…pe măsură ce înaintez oboseala nu o mai simt…căci sunt prea sincer cu inima mea… până la sâmbăta care vine voi merge cu steagurile României şi Italiei la vedere…

 Sâmbătă voi ajunge în Oraşul Roşu, Bologna. Ciudat..cele 20 de turnuri de acolo strălucesc toate în clipa asta…iar paşii mei, vor fi mereu primii pe un drum al inimii fără de întoarcere.  Acum, la finalul acestei postări, aşteptaţi-mă puţin că bate cineva la uşă… nu…încă nu a venit… e încă departe… nu mi-a sosit înainte să mă întâmpine… dar nu-i nimic…am timp să-i aparţin toată viaţa pentru că am devenit pururea tânăr, puternic şi nemuritor. Şi mai am ceva… am cea mai fidelă prietenă…ca şi voi…SPERANŢA UNUI VIS…şi tot până sâmbăta viitoare, voi parcurge o distanţă ce pare imposibilă sub greutatea rucsacului… dar mă cheamă şi îmi dă o putere unică ceea ce e în sufletul meu…pentru că da, la celălalt capăt şi totodată nou început, se află  STEAUA CARE NU SE STINGE. O altă poveste..şi da, puteţi să râdeţi…dar eu am ochii umezi…cineva mă simte şi mă vede aievea şi mai ales mă înţelege…iar ca să vezi strălucirea unei frumuseţi pământene, niciun efort nu e prea mare… aşa cum voi toţi, sunteţi cea mai frumoasă speranţă a propriei voastre vieţi, aşa şi eu sunt cel care spune da mami,  NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ . EU SUNT ZBORUL IAR TU, STEAUA CARE NU SE STINGE.

MESAJUL SPERANTEI UNUI VIS PENTRU ITALIA- SUBTITRAT IN ITALIANA.

Cand viata iti surade

Ce poate fi mai frumos decât să visezi continuu? Nu costă nimic. Iar dacă existenţa noastră devine aievea ca o metaforă, atunci privim sus, către înaltul astral şi rostim fericiţi: ” Îţi mulţumesc Doamne!”

„Născut din dorinţa de a umbla în locuri pline de pericol, Myron avea în el acea chemare care îi striga la nesfârşit: „du-te şi mai salvează o viaţă. Oamenii au nevoie de tine. Trebuie să fii mereu între ei ca să-i cunoşti şi ca să te ştie.” Aproape de el se afla un gigant nemilos, care omorâse suflete nevinovate. Privea flăcările care se înălţau până dispăreau în cerul cenuşiu şi îşi muşca buzele temător. Americanul Myron Kynley traversase oceanul ca să se umple de glorie şi mai ales de bani însă nu, nu era uşor. Devenise aproape o obsesie să reuşească. Trebuia să-i salveze pe aceşti români simpli şi ospitalieri de blestemul aurului negru, care acum îşi striga cu forţă tributul pentru setea miilor de chipuri strânse în jurul focului etern. În toamna acelui an 1932, anotimpurile continuau să nu mai existe. O mână se lăsă pe umărul lui Kynley:

– V-am adus ceva de mâncare, domnule.

Americanul temerar se întoarse brusc. Era Costică Lupa. Privi farfuria aburindă şi îşi aminti că da, îi este foame.

– Miroase bine, rosti el.

– Sărmăluţele cu mămăliga noastră au au ajuns vestite domnule, spuse Lupa. Luaţi. Beţi şi o gură din asta.

– Wisky? întrebă Myron.

– Ce wisky bre?Ţuică.

– Ţuică?

Kynley bău repede o gură şi apoi rămase cu ea căscată.

– Water…please.

– Apă bre? Imediat. Da’ ce credeai mata, că noi nu suntem mai breji?

O voce răguşită se auzi de alături.

– Costică, ce zice mă americanu’?

– Zice că vrea apă. I-a ars gâtul.

– Spune-i bă că de fapt e palinca adusă din Baia.

– Very good, mai apucă Myron să rostească.

– No, atunci dacă-i ” veri gud” vezi să nu te matoleşti, bă americanule. Ia-o încet.

Cel care vorbise apropiindu-se de ei era Vasile, sondorul care era gata să plece către altă lume în dimineaţa când turla de la 160 fusese azvârlită de erupţia necontrolată câteva sute de metri în sus, făcând scântei şi provocând incendiul pe care de peste doi ani, nimeni nu mai reuşise să îi vină de hac. Flacăra de pe platoul din Ţuicani ardea necontenit. Myron nu ştia că înaintea lui, sosiseră câteva englezoaice curioase. Mâncaseră brânză cu mămăligă fierbinte şi le plăcuseră. ” Cioban of Romania”, avea să spună un poet, pe numele său George Topârceanu, mai târziu.

Myron mai bău o gură de ţuică şi îşi suflecă mânecile ridicându-se.

– Unde te duci bre’? întrebă Vasile scărpinându-se în creştetul capului.

– Să mă apropii puţin. Trebuie să mă privească şi el pe mine.

– Cine să te privească? întrebă Lupa.

– Focul.

– Astâmpără-te omule, că suntem sătui de jelanie. O să ai şi ocazia asta.

– Ţine-l tu, Costică, să nu facă vreo trăznaie. Aţi cherchelit americanu’. Proştilor.

Cei trei bărbaţi se întoarseră şi priviră spre femeia care se apropiase de ei. O tânără tare drăguţă, cu pletele-n vânt şi o târnă agăţată de umăr. Avea o floare prinsă de o şuviţă şi arăta ca un basm al meleagurilor. Ochii negri şi strălucitori îl cercetau pe Myron insistent care rămăsese uimit uitând şi de el şi de foc.

– Doamne, zise el gânditor, nu ştiam că româncele sunt atât de frumoase. „

– Lasă româncele tu’, zise şi femeia care-l auzi. Mai bine chibzuieşte cu atenţie cum să stingi flacăra asta. Hai, americanule, mai adăugă ea uitându-se galeş, sunt sigură că tu o să îi vii de hac. Tu trebuie să ştii SECRETUL FOCULUI.”  ( fragment din romanul scris de mine care va fi publicat in toamna acestui an).

Scriind la acest roman, mă gândesc cu uimire câtă forţă poate emana din noi înşine, câtă dorinţă nu de afirmare ci de a spune o poveste incitantă şi adevărată de viaţă cititorilor. Uneori, mă gândesc că inspiraţia nu vine neapărat din ambiţia de a fi ceva. Este acel sentiment care te cuprinde şi prin care încerci să le aduci aminte oamenilor ce a fost undeva, cândva. Să le transmiţi un mesaj. Mă gândesc uneori fericit că dacă nu primim la timp ceea ce dorim, atunci există şi acel revers al medaliei, când simţi că eşti protejat şi încurajat de o forţă necunoscută. Este o clipă unică, clipa când zâmbeşti mulţumit în sinea ta şi îţi spui că da, întotdeauna neprevăzutul îţi aduce suprize plăcute. Este clipa CÂND VIAŢA ÎŢI SURÂDE.

Adio, Ursule

Mi-am petrecut copilăria în mai toate vacanţele de vară, sus, în vârful dealului, unde bunicii trăiau şi respirau odată cu natura. Câinii lor de pază erau mereu prietenoşi cu mine şi atât de folositori în nopţile când urşii sau lupii se apropiau de gradina ascunsă între codrii după care tânjeam mai mereu. Deşi trecea mai mult de două trei luni, până să urc acolo, strigam de departe pe nume splendidele animale şi ecoul pădurii mă ajuta să-i aduc repede la mine. Rând pe rând, după numai câteva minute, îi vedeai cum aleargă să-i strâng în braţe şi să-i mângâi. Niciodată nu mă uitau.

Dar copilăria s-a dus, bunicii au murit, câinii asemenea şi părinţii mei au ales să trăiască tot într-un colţ de rai, la Moreni, în mijlocul unei păduri care de puţine ore freamătă a tristeţe. Ultimul câine pe care l-am adus, acum vreo 7 ani, a fost Ursu, un ciobănesc mioritic superb, asemenea celui din fotografia alăturată. Era unul dintre singurele motive pentru care mai vizitam Moreniul, oraşul natal. Ursu dormea cât era ziua de lungă. Ai fi spus că nici nu ştie să latre. Iar când o făcea, era de ajuns o singură dată ca să bage spaima în oamenii răi care s-ar fi apropiat de acel loc. Era stăpânul absolut în tăcerea lui eternă. Dar noaptea, lucrurile se schimbau. Întreaga lume era a lui şi lătrăturile nu mai conteneau la cea mai mică bănuială că cineva s-ar fi apropiat de curtea plină de flori şi de amintiri. Mă apropiam de casa părinţilor şi deşi mai aveam ceva de mers, până să ajung, Ursu începea să latre a bucurie, anunţând astfel în felul lui cine urmează să sosească. Apoi se ridica în imensele-i labe şi alerga spre mine, dacă era dezlegat, aproape prăvălindu-mă la pământ. Avea un cap mare şi ochii atât de negri. .. Deseori glumeam pe seama lui că aş putea să dorm liniştit în firul de iarbă cu capul rezemat de el şi chiar aşa se întâmpla în zilele toride de vară. Ursu era un câine excepţional. Un paznic credincios. Niciodată nu se depărta de curtea unde crescuse. Niciodată nu lătra la lună cum se spune, sau la stele. Iar când o făcea, aproape sigur cineva se apropia de gospodărie ca să facă rău. Dar nu apuca pentru că Ursu era la datorie întotdeauna.

A murit dintr-o dată, fără măcar să-şi ia la revedere de la noi. Tata i-a dat să mănânce, i-am turnat apă şi ne-am dus în fundul curţii să ne uităm la gard. Peste vreun sfert de oră, când ne-am întors, am vrut să ne jucăm cu el, cu labele şi capul lui mare, pufos. Dormea, ca de obicei. Tata l-a strigat. Ciudat, întotdeauna când era chemat, puturos din fire când nu simţea nicio ameninţare, doar ridica uşor capul privindu-ne ca şi cum ne-ar fi întrebat: ” ce mai vreţi măh de la mine? Nu vedeţi că dorm?”.

Tata s-a apropiat de el şi l-a mângâiat uşor pe creştet. ” Hai băi Ursule, te găsi somnul”. Dar Ursu nu s-a mai ridicat niciodată din acea clipă. A murit în linişte, ca un martir neştiut, fără să ne dea semne că s-ar simţi rău sau că ar vrea să ne spună ceva prin lătratul lui. A murit exact în poziţia în care dormea de obicei, cu capul pe labele din faţă, întins, cu privirea spre gard, ca şi când şi acum, după ultima suflare ar fi vrut să ne ştie în siguranţă.

Toţi am plâns. Făcea parte din noi, din sufletele noastre, din familie chiar. La nici 7 ani împliniţi, Ursu a ales să ne părăsească, subit. Niciunul din noi nu a observat că nici măcar nu mâncase tot. Doar golise în schimb castronul de apă.

Şi dintr-o dată s-a făcut pustiu în pădurea raiului pământean. S-a aşternut liniştea, ca şi la bordeiul bunicilor. Am ieşit supărat din curte şi m-am uitat în urmă, sperând că îl voi vedea pe Ursu sărind iar în două labe. Dar nu am văzut şi nu am mai auzit nimic. Doar mi-am rostit în gând, frânt de tristeţe şi de supărare, conştient fiind că nimic nu va mai fi ca înainte:
” Adio, Ursule”….

%d blogeri au apreciat asta: