RSS Feed

Tag Archives: lacrimi

ÎMBRĂȚIȘAREA LACRIMILOR – de Adrian Melicovici

ÎMBRĂȚIȘAREA LACRIMILOR – de Adrian Melicovici

2368370319_3155226c33_b

Să mă scald
în primăvara ultimului cuvânt
Ar fi ca și cum m-aș despărți
de cea mai frumoasă ploaie.
Ăsta da legământ: să nu uiți
Ultimele cuvinte de mamă grijulie,
sub răsuflări târzii și tot mai rare.
Și-aș mai sta,
cât ai respira,
și-aș mai ști,
vremuri de nevinovăție,
când ne creșteai obraznici și copii. Read the rest of this entry

Reclame

Speranța Unui Vis, unicul proiect-expediție intercultural real din diaspora pentru toți românii

602314_361617117264835_257902543_n

DSCF1948Când în seara zilei de 4 noiembrie 2012 am luat decizia vieții, să traversez evident, tot PE JOS distanța rămasă de parcurs până la Roma am conștientizat totodată că nu îmi va fi deloc ușor. Fata de la Hotel Elizabeta din Lendava, frumoasă, sufletistă și bună vorbitoare de engleză, înțelegea discret tot ce urma să se întâmple. Urma să iau o hotărâre forțat de împrejurări dar mai ales de ambiția de a duce mai departe mesajul Speranței Unui Vis. El a ajuns, așa cum numele Târgoviștei ori al românilor în general a ajuns să fie rostit în sute de locuri cu admirație, inclusiv de către italieni.

De a doua zi, rămas singur, cu doar câteva zeci de euro în buzunar, am înaintat cu dârzenie prin micuța Slovenie. Mă autosugestionam continuu, știind că am de traversat cam 300 de kilometri până în Italia. Știam că în Italia sunt români mulți și nu mă luam după jurnalele rasiste, sau după ce îmi spuneau unii, că românii sunt răi. Nu e chiar așa. Am cunoscut atâția oameni frumoși români că nu mi-ar ajunge un secol nici să le mulțumesc nici să îi reamintesc mereu cu inima strânsă și mereu cu drag.

Dar să revin la Slovenia. O altă amintire o am de la o benzinărie cu minihotel, de mâna a doua, unde fata de la micuțul restaurant stătea la un calculator pe google translate și eu pe laptop. Așa ne înțelegeam. Ea a înțeles iute. Mi-a pus în mână ditamai sandvișurile și m-a îmbrățișat spunându-mi în engleză cu lacrimi în ochi: „go, go…”

Și dus am fost, printre dealurile și munții sloveni, pe cărări neștiute, acompaniat de un râu aproape două zile, pe partea stângă și uitând de greutatea rucsacului, datorită priveliștii. Nu lăsam nici să mă bați aparatul de fotografiat de la gât, făceam continuu fotografii-dovezi ale expediției, din poziții imposibile și pauze tot mai dese, ca să îmi pot doza efortul. Doamne cu ce viteză am parcurs distanța Murska- Sobota, apoi orașul Ljutomer, apoi în final, frumosul Ptuj. Am ajuns seara, pe la ora 21, după un marș de peste 50 de kilometri. Nici nu îmi mai simțeam picioarele. Umerii erau amorțiți definitiv și când am dat să las jos rucsacul, am avut surpriza să văd că nu pot…corzile sale mi se implementaseră în umeri…urme adânci se vedeau și m-am masat cum am putut după un duș fierbinte….

Slovenia a fost nu doar o piatră de încercare dar și o țară pe care am îndrăgit-o definitiv. Oameni frumoși, sufletiști, tineri sau persoane mature, cu toții îmi zâmbeau și ce fericire pe mine să fac poze cu un grup de copii în vârful munților…

Mergeam cu telefonul meu vechi Nokia în mâna stângă ca să aud cânt sunt sunat eventual mai bine, cu steagul României agățat de rucsac și cel al Uniunii Europene pe după gât. Am și scris în cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR că într-una din zile, am făcut o pauză pe iarbă apoi am plecat repede. După vreo 4 kilometri, am realizat că am uitat steagul României în poieniță. Cum să merg fără steag? Era ca și cum aș fi pierdut o bătălie, cea cu mine însumi. M-am întors. L-am recuperat și iar am plecat. Seara, mi-am dat seama că uitasem și steagul UE dar nu am mai avut ce să fac, era suficient că steagul țării rămăsese la mine, recuperat.

542645_367301740029706_73460796_n

Căram rucsacul ăla în spinare cu o încăpățânare asiduă, îndesam în el laptopul, proviziile, alea care erau și privind mereu superbele locuri ale Sloveniei, înaintam tot mai puternic, decis, optimist. Trebuia să ajung la Roma, ținta finală.

Ce de flash-uri am în memorie, mi se arată ziua-noaptea imagini peste imagini dintr-o aventură reală, de fapt, expediția oficială Târgoviște- Roma, SPERANȚA UNUI VIS. Înainte, râdeam de bătrânii care trăiesc printre amintiri, aceia care pomensc mereu de pățaniile lor prin războaie, pe fronturi sau cine mai știe ce…astăzi nu mai râd…sunt ca ei pentru că-i înțeleg…

Seara mă uitam pe aplicația google map și stabileam traseul de a doua zi, notam cu pixul pe o hârtie străzile pe unde trebuia să merg, localitățile și așa nu mă rătăceam. Nici acum nu realizez cum de mereu, seară de seară, obosit, frânt de drum, mai izbuteam să postez pe Facebook unde eram, fotografii, ce se întâmpla, ce vedeam…țineam cu mijloacele posibile la curent pe cei interesați…

Mă sunau tot timpul primarul Târgoviștei, Gabriel Boriga, Oana Antonescu, pe atunci europarlamentar, Corina de la Bologna, fratele ei chiar, Mihai Dumitrescu țin minte că m-a sunat, un amic Valentin Dragomir…eram uluit de cum mă salută slovenii, fără să aibă habar cine sunt la început și cum îmi strângeau mâna când înțelegeau câte ceva…ce popor frumos…ce țară…

Dacă îmi doresc ceva pe lumea asta atunci este să mă întorc măcar puțin prin Slovenia și o voi face în viitorul nu îndepărtat. Va fi o emoție maximă, o altă strângere de inimă. Slovenia, țara cu oameni deosebiți, țara cu peisaje splendide, țara cu pârâuri pline de păstrăvi ai spune că până și aceia veseli de bucuria naturii…Nu numai românii din străinătate sau slovenii dar și cei de ACASĂ mă susțineau și încurajau, avocat Gabriel Angheluș, Mihai Alecu, Ștefania Enache, Cristi Iordache, Irimia Marian Guzi, Ion Obăgilă, Adriana Răceanu, Mihaela Petcu, Lavinia Georgescu, Oana Soare, Cristina Dinu, Andreea Stoica, Dan Ciobanu, Gabriel Cioacă, Ciprian Prisăcaru etc etc etc…292824_363624330397447_1581567741_naniversare

Slovenia am fotografiat-o mereu, aparatul ăsta e un erou, și azi mai fac poze cu el dar cele de atunci, rămân ca o poveste în imagini, niciodată scrisă pe de-a-ntregul.

Slovenia, țara cu nici 3 milioane de locuitori. Slovenia, o lumină europeană, cu suflete frumoase…Slovenia, țara unde am rămas cu adevărat un PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR și da, în aceste locuri minunate am plâns de două ori, când am rămas singur, fără monitorizare și când am ieșit din ea, la intrarea în Italia. Ai fi spus că până și vremea e tristă, căci în ultima mea noapte petrecută pe teritoriul sloven, a bătut la Divaca vântul cu o viteză nemaiîntâlnită. Mă aflam la nici 10 kilometri de Italia și la doar două ore de părăsirea Sloveniei, unde abia aștept să revin!

Despre tot ce ați citit aici am scris și în a 5-a mea carte, romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. Cel mai bun contact ca să o aveți e AICI ca prim pas, dacă sunteți în Italia e și mai simplu, că pe aici locuiesc eu. Acum vă las să vedeți mărturii aici mai jos foto din Slovenia și imagini video, dintr-un album de amintiri unice într-o viață de om.

DSCF1839DSCF2067DSCF1913DSCF178446233_363625877063959_554273996_n292811_363626523730561_2101843575_n21330_363624237064123_1934473825_n (1)536752_363624887064058_1862305669_n558935_363628000397080_2126835787_n

 

 



4 noiembrie, ziua de cumpănă a vieţii mele

dscf1805

4 noiembrie 2012- 4 noiembrie 2014. Doi ani. O zi din viaţa mea de neuitat prin dramatismul ei. Cu numai o seară înainte, la Hotel Elisabeta din Lendava, Slovenia, începuseră să se umezească colţurile ochilor pentru prima oară cu o altă stare… fata de la recepţie, frumoasă şi sufletistă, înţelesese. Aş fi vrut să-i spun chiar în limba ei ” ti zălo lepa ” ( eşti minunată ) dar cred că şi acest mesaj al meu tacit l-a înţeles.

Mă aflam în expediţia „Speranţa Unui Vis”, venind pe jos tocmai de la Târgovişte, conform planului. Guzi, fusese un munte de toleranţă şi înţelegere. Şofer pe maşina de monitorizare, prieten, cameraman, de la Vama din Cetate şi până în acest loc, din Slovenia, mersese înaintea mea câte 3, 4, 5 kilometri aşteptându-mă. Matizul de monitorizare şi astăzi cred că mai poate fi văzut cu inscripţia pe el. Maşina nu era pentru mine ci pentru provizii şi Guzi sau ascunderea mea de intemperii ori pauze. Bobina nu-i mai mergea şi îmi împiedica înaintarea.

Am luat o decizie drastică, atunci, în acel noiembrie al anului 2012: să îmi continui drumul pe jos până la Roma fără protecţie, provizii. Guzi urma să se întoarcă în România, iar eu să înaintez fără provizii, fără bani, fără protecţie. Odată oprită, maşina de monitorizare nu mai putea porni deci prietenul meu trebuia să se ducă glonţ, oprindu-se doar puţin. El urma să o ia înapoi şi eu înainte. Pentru cine nu ştie, venisem pe jos de la Târgovişte făcând fotografii aproape la fiecare sută de metri din traseu.

De astă dată, urma să fiu mai singur ca niciodată, cu doar 90 de euro în buzunar. În cartea mea despre toate astea, am şi scris un capitol chiar acolo, la faţa locului şi l-am intitulat ” Atunci când lacrimile nu mai ştiu să plângă”. Cel din poză eram eu, cu steagul rupt de vânt şi ploi, desfăşurat atunci, fotografiat fiind de Guzi. Expresia feţei mele, cred că e relevantă. Eram îndârjit, eram obosit, eram speriat şi totodată descumpănit. Aveam toate stările din lume. Dar un lucru era sigur: Expediţia ” Speranţa Unui Vis ” pe traseul Târgovişte- Roma, continua. Aşa a fost ziua de 4 noiembrie 2012.

Seara, primarul Gabriel Boriga mi-a trimis un mesaj spunându-mi că mă consideră un erou. Miruna Căjvăneanu, pe atunci la Gazeta Românească în Roma, scria despre drama mea. Românii erau în timp record solidari. Încurajaţi şi mobilizaţi de Mihaela Grădinaru de la Iaşi, oameni fenomenali mi-au venit alături în zilele care au urmat. Iancu Samson, de la Paris, Corina Dumitrescu Cerasela de la Bologna şi mulţi alţii au scris ISTORIE  aproape o dată cu mine.

Pe 4 noiembrie 2012, am trecut examenul curajului, nebuniei dar paradoxal şi al maturităţii. Steagul românesc trebuia să ajungă la Roma. Cine verifică mult în urmă postările mele de pe Facebook, vede pas cu pas relatările mele de atunci, de  acolo..

4 noiembrie 2012 a fost cu adevărat ziua când lacrimile nu au mai ştiut să plângă. Dar ele au fost curajul dat de tot ce era în fiinţa mea. Singur printre străini, am continuat expediţia şi am fost primit mai apoi de consuli, ambasadori sau asociaţii ca un şef de stat, deşi eram un simplu om. Pe acest blog, puteţi verifica mai în urmă puţin alte postări ale mele relevante.

La final, aş vrea să mai adaug faptul că acea zi, era prefaţa unei bucurii de suflet, poate că pentru prima oară tristeţea era premergătoarea unei mulţumiri. Slovenia şi oamenii de acolom, sunt absolut fenomenali. O ţară frumoasă, primitoare, o ţară care poate cândva, va şti mai multe despre mine şi Speranţa Unui Vis, ori ziua de 4 noiembrie când un om, a strâns din dinţi şi a vrut să reuşească să arate steagul ţării lui sau să-i cunoască pe cei din Diaspora mai bine.

Pentru cei mai mulţi, această zi e neinteresantă. Pentru mine însă, sâmbăta spre duminica de 4 noiembrie 2012 va rămâne toată viaţa mea răscrucea când am luat cea mai nebunească şi fericită decizie. Pe 12 decembrie 2012, ajungeam la Roma, izbutind ceea ce puţini mai credeau.

Asta a fost. Filmul de mai jos e relevant cred, este seara când Guzi mă filma şi eu abia abţinându-mă să nu plâng speriat şi curajos totodată, vorbeam din holul hotelului de la Lendava, Slovenia. Cu numai câteva ore înainte intrasem în micuţa şi superba ţară pe jos, în punctul Pince.

Iată şi un fragment din ce am scris în acea seară DE 4 NOIEMBRIE 2012 şi mai apoi a devenit parte a romanului meu PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR: am primit un cadou de Moş Crăciun când am primit un sms de la partenerul care a condus maşina de monitorizare până un pic în Slovenia…scria în sms aşa: „ am trecut frontiera şi deja mi-e dor de tine” era ora 23.05…ajunsese cu bine…am plâns de fericire…de acum eram liber să merg înainte…şi spun tuturor, care se află în clipe de cumpănă: nu plângeţi copii ai timpului şi pământului căci lacrimile curg mereu şiroaie înaintea următorului zâmbet.  Ridicaţi ochii spre cer  şi lăsaţi sufletul să se scurgă spre împlinirea voastră…orice suferinţă este urmată de o reuşită…orice mare are un ţărm şi orice ploaie prevesteşte soarele aşa cum noaptea este urmată de alte dimineţi…
Am zâmbit şi am înţeles că de acum pot orice. Nu prea mi-e foame…am slăbit foarte mult…ca niciodată…dar e minunat să zbori spre STEAUA CARE NU SE STINGE…e minunat să crezi în frumuseţea lacrimilor tale şi în fericirea propriului tău zâmbet… acum ştiu prin ce au trecut românii care au plecat departe de ţară…încep măcar să înţeleg… munca şi sacrificiul lor sunt fantastice…ei muncesc în ţări străine…nu-i ajută nimeni de cele mai multe ori…trebuiesc admiraţi, respectaţi…şi Europa trebuie să privească altfel românii…cu respect…poate că fiecare viaţă a unui român pierdut prin străinătăţi e câte un hohot de plâns de odinioară şi un zâmbet de acum…La un hotel de aici, o fată mi-a dat o hartă cu Slovenia, edificatoare…”

Adi.

De ce copacii nu sunt fericiţi

cel-mai-frumos-copac_6163441b1554e9
Şi dacă adresez această întrebare, atunci normal că cineva ar putea să se mire căci oare cum ar putea avea o plantă vreo stare emoţională? Oare cum ar putea fi un copac nefericit?

El creşte de la natură sau poate că este sădit de oameni frumoşi, care ştiu că aceasta trebuie protejată. Nimeni sau prea puţini poate că se gândesc la suferinţele unui copac. An de an, se înalţă către cerul tuturor, formând o coroană impetuoasă. Vântul îi leagănă crengile, tot mai mari şi încovoiate de timp. Unii, rezistă foarte mulţi ani. Alţii chiar secole. Dar din nefericire, viaţa îi doboară şi da, oamenii au nevoie de lemne, de căldură…totul e lăsat cu un scop pe lumea asta. Însă tot oamenii, exagerează. Se frâng ai  noştri codri şi Dumnezeu ne pedepseşte, malurile se surpă şi atunci, drama unui destin deseori provocat, se întâmplă şi ea.

Copacii nu mai sunt fericiţi. Îşi aşteaptă fiecare dintre ei sfârşitul. Au văzut mai multe decât  oamenii, de-a lungul timpului. Au văzut lacrimi şi sfâşieri între noi, au văzut războaie şi au văzut totuşi şi lucruri frumoase. Da, au văzut îndrăgostiţi sărutându-se sau ţinându-se de mână la umbra lor…au răcorit seri şi s-au scuturat de ramurile uscate, tot ei, copacii…

Uite colo un copac, a rămas singur, pe ditamai dealul, dintr-o pădure falnică ce a fost cândva…ciudat…plânge…uite şi un sărut sub ramurile lui…uite şi un asfinţit… e soarele, colorat  ” ca un ban nou dintr-o comoară „, cum spune Dimitrie Anghel în versurile lui…

Tânăra, îmbrăţişată fiind în acel timp, parcă simte ceva…copacul ar vrea să-i vorbească…îl întreabă cu privirea:

– De ce plângi copac drag?

Dar răspunsul vine din altă parte. O maşină de teren se îndreaptă cu viteză către el. Din ea, coboară câţiva oameni. Tinerii noştri sunt nevoiţi să plece de acolo. Peste puţin timp, se aude un zgomot…parcă e o jale…e plânsul ultimului copac de pe acel deal…unde se vor mai îmbrăţişa acei tineri, cine-i va mai răcori în serile verii, ce va face până şi vântul fără să mai aibă peste ce să se abată? Unde vor fi frunzele aurii de toamnă prin care vor păşi ei? Unde?

Poate că gândindu-ne numai şi numai la atât, vom înţelege într-o bună zi de ce nu sunt uneori nici copacii fericiţi.

Sunt Adi şi vă îmbrăţişez.

LACRIMI DE VIATA PE OBRAJII BATRANILOR NOSTRI

Ştiaţi cât de frumoşi sunt bătrânii noştri? Ştiaţi că frumuseţea lor se naşte tocmai din anii pe care-i poartă de acum pe umerii obosiţi de grijile unei întregi existenţe? Ştiaţi că ei se mulţumesc cu aproape nimic numai să îşi vadă bolile alinate şi singurătăţile alungate ?
Dar frumuseţea acestor fiinţe care cândva au dat viaţă pentru viaţă, este neasemuită tocmai prin sacrificiile făcute de ei în atâta amar de ani cât poate cuprinde dragostea lor de copii şi nepoţi, niciodată secată. Dar bătrânii au lacrimi. Lacrimi de bătrâneţe, lacrimi de neputinţă, lacrimi de îndelungată suferinţă, lacrimi de teamă şi temere că până la urmă, vor pleca şi ei dintre noi, cum o face fiecare muritor.
Într-un bordei am putea spune, şade moş Ion, chiar aşa îl cheamă. De fapt, e o căsuţă micuţă, doar cu o cameră şi o verandă, iar la intrare, o curte la fel de mică, unde bătrânul Rex urlă tot mai sfâşietor când moş Ion plânge singur în cămăruţa pustie de dureri şi de dor. Oraşul Moreni e unul mic, iar aici omul a lucrat o viaţă întreagă la . A venit războiul, a trecut, pe atunci tânărul Ion a scăpat cu viaţă din încrâncenările cu nemţii şi mai apoi s-a căsătorit cu Maria. Şi-a fost nuntă mare-n sat. Au apărut 3 copii, o fată şi doi băieţi. Iar copiii au crescut. Au plecat din casa mare a părinţilor şi s-au dus care încotro. Timpul nu stă pe loc. Moş Ion a rămas singur singurel, doar cu pensia şi aproape pe drumuri. Şi-a construit singur căsuţa despre care vorbeam mai la început şi acolo îşi petrece restul zilelor. Abia a reuşit să „capete” un televizor alb-negru de la cineva milostiv şi urmăreşte de plictiseală singurele două programe pe care le recepţionează.
Într-o zi, moş Ion a tresărit. A auzit un glas de copil în poartă şi a crezut că în sfârşit, după ani de singurătate, i-au venit nepoţii să-l minuneze cu viaţa şi energia lor. Dar nu a fost să fie. Părăsit de copii şi nepoţi, după ce o viaţă le-a dedicat-o ca să-i facă oameni la casele lor, moş Ion a fost aproape uitat în acea margine de lume. Suspină fericit când soseşte poştăriţa care-i aduce pensia şi zâmbeşte ai spune încrâncenat cu toate ridurile feţei.

Moş Ion e un om bolnav şi foarte bătrân. Nimeni nu-i ştie durerile şi dorul aprig de copii şi nepoţi şi of Doamne, aceştia nu mai sosesc odată… Însă bătrânul său câine, Rex, abia mormăind câte un lătrat obosit, îl veghează. Ochii credinciosului animal nu stau aţintiţi spre poartă pe unde ar putea veni cum se spune duşmanii curţii ci spre camera de unde bătrânul se aude oftând tot mai des şi plângând în nopţile de singurătate interminabile. Câinele ai spune că se întreabă în sinea lui: ” oare va muri? Ce o să fac eu singur, un câine bătrân, nimeni nu mă va dori aşa în curtea lui. Până şi aşa, bolnav, tot îmi aruncă o coajă de pâine şi tot îmi toarnă apă în castron”. Dar moş Ion nu răspunde. Bătrânul îşi mai aşează ochelarii peste chip şi priveşte cuponul de pensie. Într-o seară a fost fericit: au venit cu larmă mare la el în poartă nişte domni bine îmbrăcaţi cu ceva sacoşe pline cu bunătăţi şi medicamente.Îl rugau să voteze nu se ştie ce siglă de partid. O da…..medicamentele…cine să i le mai cumpere? Pe cine să mai roage să meargă până la farmacie? E cale lungă…Copiii…nepoţii…unde s-au dus toţi?
Într-o dimineaţă moş Ion s-a dus afară să ia apă de la pompă. Era iarnă. Ger de crăpau pietrele. Anul 2009. Rex, bătrânul câine, în mod bizar, pentru prima oară nu se mai gudura printre picioarele stăpânului. Îl privea cuminte,întins cu capul pe labele aşezate pe dinainte. Ştia că o să vină cu apă fierbinte ca să-i toarne în castronul cu gheaţă. Dar moş Ion rămase cu mâna înţepenită pe robinet.
Găleata se rostogoli cu apă cu tot în timp ce bătrânul alunecă uşor pe zăpadă. Căzut singur şi părăsit de familie, se gândi la Dumnezeu.
Îi spuse cu voce tare:
– Ia-mă Doamne….
Dar Dumnezeu avea alt plan cu moş Ion. Dintr-o dată se făcu gălăgie şi se auziră ciocănituri în poarta încuiată. Rex lătră vesel, parcă întinerind odată cu vocile care se auzeau. Se rupse lanţul şi câinele alergă spre poartă. Nu era prima oară când sucea cu laba de încuietoarea din lemn. După aproape 10 ani, familia, măcar o parte, se întorcea la moş Ion. Rex îi recunoscuse. Bătrânul zăcea inconştient şi o mână îl trase cu forţă:
– Tată….tată…eşti bine?
Era Viki, fata, de acum şi ea la vreo cincizeci de ani. În spatele ei, doi tineri priveau uimiţi căsuţa moşului.
Moş Ion se dezmetici cu greu din ameţeală. Privi în jurul său şi murmură:
-AŢI VENIT? DE CÂND VĂ AŞTEPTAM…să aveţi grijă de Rex.
În acea clipă câinele urlă îndelung, privind spre cerul senin, dar care părea să îşi ceară ultimul tribut. Pe chipul bătrânului se scurse o lacrimă şi apoi alta…şi alta…copii şi nepoţi îl priveau înmărmuriţi. Îl uitaseră prea devreme şi sosiseră prea târziu.
Moş Ion încetă să mai plângă. Ultimele lacrimi de viaţă tocmai se scurseseră din trupul său de acum fără suflare. Muri necăjit de aşteptare şi fericit că totuşi, Dumnezeu nu îl lăsase singur în cea din urmă clipă.

un material/reportaj de Adi Melicovici

%d blogeri au apreciat asta: