De neuitat: Romanul meu „șapte”, lansat la Dublin. Întâlnirea Itaca 14, povestită nonconformist de subsemnatul

Lângă mine, ambasadorul României în Irlanda și în partea opusă, editorii Itaca Publishing House

Începutul

Poveștile frumoase ale evenimentelor de mare ținută și cu profesionalism desăvârșit scrise de Itaca Publishing House, au continuat sâmbătă, 3 septembrie, la Dublin, odată cu lansarea oficială a ultimului roman scris de mine, adică cel care are titlul simplu dar deloc întâmplător, șapte. Organizatorii s-au întrecut pe ei de această dată, fiind vorba și de mine ca invitat special, voi spune poate subiectiv, că s-au depășit ca niciodată. Eu am rămas și acum pe acolo, chiar dacă am revenit acasă, în Italia, unde trăiesc. Pot să afirm cu sinceritatea care oricum mă caracterizează, că editorii editurii Itaca Publishing House și totodată organizatori, m-au tratat ca pe o celebritate de rang internațional, deși eu nu sunt așa ceva nici pe departe. Sunt doar Adrian, completat cu numele de familie, Melicovici. Aventurile cu zboruri întârziate ale curselor aeriene, nu au lipsit. Cu vreo oră peste normal, avionul a decolat într-un final către Irlanda, la Dublin. În toiul nopții, cel care s-a ocupat îndeaproape de romanul șapte, autor subsemnatul, ne-a așteptat la Dublin Airport, unde am făcut vreo jumătate de oră până la exit. Viorel Ploeșteanu ne-a așteptat și îi mulțumim. Apoi ne-a dus la hotelul Dublin One, de unde a început frumoasa aventură propriu-zisă. Prima sperietură am tras-o de la vreo trei statui gigantice din incinta hotelului unde niște urangutani mă priveau suspect, ca și cum m-ar fi întrebat, tu cine naiba mai ești și ce cauți pe-aici? Soția mea Cati, care mă însoțește pretutindeni la lansările cărților mele, nu i-a băgat în seamă. Eu însă, da. Că așa sunt unii dintre ăștia care scriu cărți, mai sociabili, inclusiv cu statuile. Și m-am trezit că încep să merg pe partea stângă, inclusiv ca pieton pentru că nu-i așa, în Irlanda volanul și chiar pașii trebuie domnule să fie pe dreapta. Și pe o ploaie torențială apoi mocănească, a început a doua zi, când m-am trezit cu niște cafele la barul hotelului mari cât rația pe 3 zile, una bucată. Pentru a participa la lansarea cărții mele, s-au deplasat de la Paris special, Mariana, o fană mai veche de a mea, de peste 6 ani și politicianul francez care mai e și deputat, Phillipe Aragon, un tip șarmant, simpatic, educat dar care mi-a confiscat logoreea pe tot timpul șederii în Dublin. 😀

Ziua a doua- deplasarea și primele impresii

A doua zi la ora 16.40, tot pe ploaie, au venit cei care fac minuni în cultura românească din comunitatea de la Dublin, adică directoarea editurii Itaca Publishing House, Doria Șișu Ploeșteanu și evident, Viorel, tot Ploeșteanu, ca să știți. 😛 Ne-am îmbarcat în mașina lor și duși am fost fix la un restaurant patronat de ani buni de către Maria, unde era programată o masă cu invitații speciali din Italia, adică eu și Cati. Ce masă frate, că aia a fost porția pentru un pluton întreg de infanteriști aflați pe teatrul de război. Niște cafele cât ceasul din perete și farfurii cât un tablou, ne-au făcut să ne suflecăm mânecile, întru gustarea cu sârguință a bunătăților preparate de Maria și mai ales românii angajați la ea. Unii transpiră la 100 metri garduri, noi am transpirat la o tonă de mâncare. C-așa e-n tenis. După care am făcut poze, eu mi-am tras burta la momentul zâmbiți vă rog și ne-am deplasat la Theacher’s Club, unde trebuia să înceapă după ora locală 19.30, evenimentul cultural Intâlnirile Itaca, ediția 14. Bineînțeles că unii au înțeles că pentru sold-out-ul anunțat de Viorel cu vreo câteva ore înainte, trebuie să fie acolo cu peste o oră și ceva înainte. Ori au înțeles greșit ora. Nu mai contează, a fost ok. Viorel a scos din portbagaj logistica, stație, boxe, cărți, fire, etc…etc…de ziceai că urmează să concerteze în an aniversar Jethtro Tull cu Ian Anderson în frunte cu tot. Și am intrat în locația mai sus pomenită, unde urma să se lanseze și cartea mea. Aia la care am scris peste 5 ani. Cu întreruperi pentru inventat muze ori așteptat să se termine pandemia lui pește prăjit care ne-a mâncat tuturor și banii și zilele. Însă Viorel și Doria Ploeșteanu așa procedează lunar, la fiecare Întâlnire Itaca, dar eu mă activez cu ego cu tot, că na, la mine e mai fain ca la nimenea. Și ca să descoperiți cât de important m-am simțit, eu, tocmai eu, cel care acum vreo 35 de ani, învățam diagrama fier-carbon ca să pot trata oțelurile speciale pentru tab-uri, ca muncitor mai întâi necalificat. Că între timp am scris și publicat vreo 9 cărți, aia e partea a doua. Anii trec, transformarea e inevitabilă. Deci să urmăriți și sacoul meu, ăla mai roșu așa, l-a căutat Cati prin toate magazinele, ca să dau bine la bun gust și impresie. Nu vă ascund că inclusiv „aia mică” adică blonda-personaj real din romanul meu următor l-a văzut cu o seară înainte și lasă că aflați mai multe când o fi să fie. Când m-a complimentat ușor poetul Dan Șerb, la Dublin, pentru ținută, deja am săltat nasul direct în tavan de unde am coborât rapid, pentru că tocmai sosea ambasadorul României în Irlanda, un domn elegant și care s-a arătat mai modest și mai temperat decât vulcanicul Adrian plus Melicovici, cu celălalt nume, cum vă spuneam.

Evenimentul- desfășurător de răsunet

Și s-a umplut spațiul destinat ediției 14 al Întâlnirilor Itaca, de la Theacher’s Club 1, Dublin. Pe Parnwell West etc. Mese rotunde, scaune de curtea lui Ludovic al nu știu câtelea, invitați eleganți, doamne îmbrăcate bestial și tinere prezente pentru cultură. Se celebra la punctul 1 Ziua Limbii Române, prin recitarea a câte o poezie de către poeții invitați, apoi urma punctul 2 cu prezentarea și lansarea romanului meu șapte, alături de Viorel Ploeșteanu, apoi mai urma un duet de jazz din ăla chiar super frumos auzului, nu lălăială de adormit cu radio dat drumul, servirea finger foood, adică un platou de ale gurii suficient cât să sature o secție întreagă de spital ori călătorii dintr-o cursă aeriană întârziată. Nici chiar așa, exagerez dar a fost!

Și poeții au recitat, vedeți fotografii pe aici, nu îi mai nominalizez pentru că se vor recunoaște. A fost și un irlandez care a citit o poezie de Mihai Eminescu, chiar un moment superb, a fost și „unul” care a ieșit din rând și în loc de o poezie a citit două, dar a fost iertat pentru că s-a dovedit a fi chiar un talent, alături de Maria Covaci, ale cărui versuri, numai de debutant nu ar putea să pară. Bineînțeles că a recitat din poeziile ei și poeta, scriitoarea și directoarea editurii Itaca Publishing House, Doria Șișu Ploeșteanu, care s-a așezat calmă dar vizibil emoționată să își recite splendidele creații, pe care le recomand cu mare drag.

Evident că mai pe la început a vorbit Laurențiu Mihai Ștefan, ambasadorul României în Irlanda prezent cu familia la eveniment. Nu prea vin ambasadorii așa des pe la lansări de carte însă în Irlanda există așa, un magnet, propulsat de soții Ploeșteanu, că am fost norocos să îl am prezent.

Și mi-a venit rândul să vorbesc despre cartea mea, ultima apărută, șapte, prin editura Itaca Publishing House, care a organizat totul. Mai înainte a vorbit Viorel Ploeșteanu, care mi-a făcut o prezentare de îmi venea să mă întreb dacă nu cumva am avut și vreun covor roșu așezat dinainte și eu l-am ocolit ca ‘nea Cutare, că na. Când și-a terminat discursul, am avut impresia că trebuie să mă uit eu după Adrian Melicovici, să văd: Cine este domnule ăla atât de frumos descris și profesionist apreciat? Când am realizat în scurte momente că e vorba de mine, am luat cuvântul. Nu am avut foi cu discursuri pregătite, nu am obiceiul. Ba mai mult, mi-am criticat și cartea de unul singur, ca și cum vorbeam eu cu mine în afara evenimentului. Dar cartea e frumoasă, vă spun eu. Adică e bestială na, ce să scriu și eu numai să o comandați 😛 . Adică cine citește romanul șapte de Adrian Melicovici, cu maximă răbdare și atenție, va descoperi că ce scria prin jurnalul bunicului găsit de nepotul de 12 ani, chiar face toți cei 10 euro ceruți ca preț. Sunt aproape 6 ani de scris și documentare, deci prețul e chiar mic. Așa că puteți continua să comandați cartea pe site-ul editurii Itaca Publishing House, fără probleme, că eu mă bucur să am cititori cât mai mulți. Și nu uitați că pe acel site, mai sunt alte vreo 12-14 titluri, ale altor autori, toți din Diaspora, poezie, romane, variante tipărite sau e-Book. Itaca Publishing House se străduiește să mențină limba și cultura română cu mare succes în Diaspora. Pentru că Întâlnirile Itaca 14 și lansarea romanului meu șapte, s-au concretizat într-un succes. Neașteptat.

Nu există epilog după ce părăsești Dublin și pe cei care au fondat revista Itaca, editura Itaca Publishing House, Distincțiile Revistei Itaca unde am și fost primul câștigător al trofeului înmânat în 2016 la secțiunea proză. Nu există epilog pentru că vrei întotdeauna să revii, nu doar să vezi orașul și Irlanda, dar și să participi la minunatele Întâlniri Itaca, din fiecare primă sâmbătă a lunii.

Romanul șapte care a fost lansat la Dublin, autor subsemnatul, poate fi comandat aici. Mulțumesc frumos și mă scuzați că v-am deranjat cu acest material scris cu inima și în stilul enervant caracteristic. Vă pup.

Un material scris de Adrian Melicovici

Viorel Ploeșteanu lângă mine, editor Itaca Publishing House
Doria Șișu Ploeșteanu, directorul editurii Itaca Publishing House, citind una dintre minunatele sale creații poetice în cadrul evenimentului Întâlnirile- Itaca 14
Chris Guilfoyle, chitarist al duetului făcut cu Aleka
Aleka și Chris, duetul care a concertat cel mai fain jazz adaptat posibil
Poeți din Irlanda care au recitat cu ocazia celebrării Zilei Limbii Române, lipsește cel care a recitat două poezii, las că îl vedeți mai jos imediat, nu e vina mea că a întârziat. 😀
Participanți la eveniment, oameni unul mai frumos ca altul la caracter și nu numai
Poetul care a întârziat din motive obiective, am glumit mai adineauri. Mai nou e și cititor al romanului meu și îi mulțumesc
Cu poeta Maria Covaci, o nouă amică a mea și o talentată în ale poeziei
Cu Ester, altă cititoare-participant la eveniment, mulțumesc mult
La restaurantul La Dolce Vita, doamna Maria e lângă Viorel în drepta, o scumpă de patroană, ce să mai. Mergeți acolo liniștiți, că în tot Dublin-ul nu mai găsiți așa faină locație.

De ce m-am enervat cu „șapte”

Adrian Melicovici, autor „șapte”

Păi da, la mine reacția este inversă uneori, pe dos adică. După ceva ani de stagnare, scriere, documentare, pandemie încurcă-tot și tot soiul de idei de-a valma, am găsit o editură mai mult decât răbdătoare cu mine, care l-au scos la lumină (pe romanul „șapte”) din tipare și bineînțeles că și în format e-Book, adică electronic. Ce am scris prin carte sunt motivele enervării. Dar înainte de asta, pentru că sunt și destui care citesc doar primul paragraf sau titlul, spun înainte să continui articolul că puteți comanda noul meu roman intitulat șapte, aici și astfel: Varianta tipărită aici. Varianta electronică, e-Book adică aici.

Ok, hai să continui. Se spune că perseverența și atingerea unor scopuri nobile, mărețe, țin de voință, forța de a spune unele lucruri, de a le intui și mai ales de a le transforma în realizări tot mai multe și frumoase. Că poate nu degeaba editura care a publicat cartea mea și-a spus Itaca Publishing House. Că Ulise ăla, Odysseum de fapt, s-a luptat acum vreo 2300 de ani și-n viață și prin poveștile lui Homer, rapsodul unei antichități poate mai evoluate decât imoralitatea lumească de astăzi. De discutat. Sunt sigur că dacă m-aș plimba vreodată prin Marea Ionică și pe tărâmul Itacăi, aș gândi tot cum să mă întorc acasă prin fel și chip. Că asta face Itaca și ca editură dar și ca revistă deja de notorietate: Publică autori români plecați din țară și totodată îi ține acasă, în cultura românească contemporană. Mă număr și eu printre ei. Poate nu atât de bine ca alții dar măcar mă strădui.

Ok, de ce m-am enervat? Păi m-am enervat pentru că recitind anumite pasaje din cartea mea abia ieșită din tipare, am realizat câtă imperfecțiune există în lumea asta. Câtă nedreptate, câte povești de care nu știm, câte ființe care ar avea ceva de spus. Inclusiv romanul meu este imperfect. Oricum nu l-am scris pentru elitele-critici literari și nici pentru vreun primăraș de provincie care să mă pună la panou. L-am scris pentru toată lumea de toate vârstele. M-am enervat pentru că deși l-am dedicat orfanilor și tuturor nepoților, am înțeles că există milioane de orfani și bunici pe lumea asta care nu au un destin fericit în existența lor. M-am enervat pentru că Francòis, zis Tocilarul, a trăit frumos dar puțin deși nu exista niciun motiv să nu își continue viața. M-am enervat pentru că din Cercul Negru descris de bunicul Tony, nu știu dacă vom mai ieși vreodată. M-am enervat pentru că Armatele Secunde au de gând să ne manipuleze traiul pentru încă mult timp. M-am enervat pentru că emigranții români au trecut prin multe și mărunte ca să aibă o satisfacție, se întâmplă și astăzi asta. M-am enervat pentru că avem copii născuți din familii mixte dar e greu de înțeles pentru unii naționaliști mai grei de cap că acei copii născuți din mamă româncă și tată de altă naționalitate, nu mai pot fi obligați să cunoască doar un steag sau o singură istorie de țară. Ce te faci când copilul are părinte român, altul străin și se mai și mută și învață prin alte țări? Câte istorii trebuie să învețe, ce fel de patriotism vor trebui să manifeste? M-am enervat pentru că lumea uită repede ce tragedie a adus tsunami din Oceanul Indian, planetară adică, m-am enervat pentru că am descris istorii romantice adolescentine, care pot fi considerate dulcegării. Însă fix astea lipsesc tot mai mult din frumosul contemporan pe care ni-l dorim. Romanul șapte transmite mesaje peste mesaje. Simplu, abrupt și zic eu dinamic. Nu e un roman de aventură cum pot considera mulți după primele capitole. Este un roman al sincerității lumești, ăștia suntem ca civilizație, cu bune și cu rele. Singurul lucru care mi-a plăcut mie personal, este că această carte îmi arată multe defecte. Îmi arată defecte de om și asta mă face fericit. Îmi arată că trebuie să perseverez cum și ce am de spus pe viitor. Îmi arată și ar trebui să le arate și altora că perfecțiunea cifrei 7 nu va putea fi atinsă niciodată. De fapt, îmi arată că întotdeauna voi avea de lucru cu mine, în competiție cu mine doar. Așa cum mulți alții mai au de făcut pentru ei.

Nepoții și bunicii au avut întotdeauna o legătură specială. Iar asta nu ar trebui să lipsească din nicio generație următoare. În fine, oricât de sâcâitor aș fi acum ca persoană sau oricât de gură largă ca bunic pe viitor, întotdeauna greșelile mele vin pentru că sunt mereu bineintenționat și poate mai și greșesc când pun suflet. Dacă nu aș fi așa, nu aș mai fi eu. Și aș părea un ciudat.

Cu drag vă salut, Adrian Melicovici

De ce copacii nu sunt fericiţi

cel-mai-frumos-copac_6163441b1554e9
Şi dacă adresez această întrebare, atunci normal că cineva ar putea să se mire căci oare cum ar putea avea o plantă vreo stare emoţională? Oare cum ar putea fi un copac nefericit?

El creşte de la natură sau poate că este sădit de oameni frumoşi, care ştiu că aceasta trebuie protejată. Nimeni sau prea puţini poate că se gândesc la suferinţele unui copac. An de an, se înalţă către cerul tuturor, formând o coroană impetuoasă. Vântul îi leagănă crengile, tot mai mari şi încovoiate de timp. Unii, rezistă foarte mulţi ani. Alţii chiar secole. Dar din nefericire, viaţa îi doboară şi da, oamenii au nevoie de lemne, de căldură…totul e lăsat cu un scop pe lumea asta. Însă tot oamenii, exagerează. Se frâng ai  noştri codri şi Dumnezeu ne pedepseşte, malurile se surpă şi atunci, drama unui destin deseori provocat, se întâmplă şi ea.

Copacii nu mai sunt fericiţi. Îşi aşteaptă fiecare dintre ei sfârşitul. Au văzut mai multe decât  oamenii, de-a lungul timpului. Au văzut lacrimi şi sfâşieri între noi, au văzut războaie şi au văzut totuşi şi lucruri frumoase. Da, au văzut îndrăgostiţi sărutându-se sau ţinându-se de mână la umbra lor…au răcorit seri şi s-au scuturat de ramurile uscate, tot ei, copacii…

Uite colo un copac, a rămas singur, pe ditamai dealul, dintr-o pădure falnică ce a fost cândva…ciudat…plânge…uite şi un sărut sub ramurile lui…uite şi un asfinţit… e soarele, colorat  ” ca un ban nou dintr-o comoară „, cum spune Dimitrie Anghel în versurile lui…

Tânăra, îmbrăţişată fiind în acel timp, parcă simte ceva…copacul ar vrea să-i vorbească…îl întreabă cu privirea:

– De ce plângi copac drag?

Dar răspunsul vine din altă parte. O maşină de teren se îndreaptă cu viteză către el. Din ea, coboară câţiva oameni. Tinerii noştri sunt nevoiţi să plece de acolo. Peste puţin timp, se aude un zgomot…parcă e o jale…e plânsul ultimului copac de pe acel deal…unde se vor mai îmbrăţişa acei tineri, cine-i va mai răcori în serile verii, ce va face până şi vântul fără să mai aibă peste ce să se abată? Unde vor fi frunzele aurii de toamnă prin care vor păşi ei? Unde?

Poate că gândindu-ne numai şi numai la atât, vom înţelege într-o bună zi de ce nu sunt uneori nici copacii fericiţi.

Sunt Adi şi vă îmbrăţişez.

Poem: Intoarce-te in tine…

ÎNTOARCE-TE ÎN TINE
( poem recent creat)

Destinul abundă din magicul dor,
ca o măsură neştiută de timp,
sunt vise deşarte şi răni încă dor,
în ultimul gând şi anotimp…

Dau viaţă din mine spre inima mea,
tresar între visuri şi mă trezesc,
aştern noi speranţe de voi putea,
din tot ce n-am fost şi ce îmi doresc…

Şi mă dezvăţ de triste-amintiri,
îţi spun şi ţie, pribeag călător,
întoarce-te-n tine din noi trăiri,
cum valuri spre mare se-ntorc şi nu mor…

Aşterne-ţi speranţele, petale de suflet,
să crezi mereu în propriul destin,
vino în tine din al tău cuget,
zâmbeşte ca soarele-n colt de senin…

Ridică-ţi privirea spre cerul etern,
ca un demiurg al dorinţei ce eşti,
aşa cum eu azi zâmbesc şi mă cern,
din mine şi tine spre alte poveşti…

Cum pasărea zboară spre infinit,
şi noi vom zbura din zori până-n noapte,
spre roua din alt nesperat răsărit,
când ascultăm un alt glas, alte şoapte…

E vocea din NOI şi strigătul Viaţă,
ridic o privire uitată-n pământ,
c-am înţeles cea mai simplă povaţă:
să mă iubesc pentru ce simt şi sunt…

Ascultă-ţi pornirea, ascultă-ţi chemarea,
priveşte-ţi puterea din ieri şi din mâine,
fii Azi, profundă, infinită ca marea,
Şi-n fericire, întoarce-te-n tine.

( autor Adi Melicovici, drepturile rezervate si poeziile publicate in cartile mele.)

Calca peste privirea mea

” Nu te uita unde simţi
că nu mai eşti dorită…
Ascultă,
dorinţi,
în clipe când inima
te minţi
că ţi-e pustiită.

Eu sunt aici şi te sorb,
aievea cu ce-i mai frumos,
în sufletul meu
şi-n mângâierile din vis,
ce şoaptele nopţii
din primăvara inimii tale,
ţi-au prezis.

Chemarea mea te pătrunde,
ca o adiere de fericire,
iar în viaţa surâsului tău,
emană cu forţa iubirii,
o dulce sclipire.

Nu ştii nici acum cine sunt,
deci calcă peste privirea mea
ca să te înţeleg,
când te voi picta,
cu mâinile mele atingându-ţi
fiecare culoare din fierbintele trup.
Atunci singur am să mă rup,
din roua ierbii flămânde
de frumuseţea ta.

Vezi?
Noaptea e zi,
şi ziua e noapte,
şi-n anotimpul fiorului nostru,
se scutură peste atingerile noastre
infinitele şoapte…
Vino,
ştii că de mult aşteptăm,
doar în doi,
magice nopţi,
sculptate din sărutările mii…”

Şi ea asculta ce îi spune,
făcându-se toată mister,
apoi, privind mai atentă,
la glasul fără nume,
rosti ,
privind sus, spre albastrul cer:

” Nici măcar nu ştii
cum mă cheamă,
minţi şi tu ca ultimul
ce m-a părăsit,
iar necuprinsul dorinţelor mele,
a ostenit să mai creadă…
minciuni şi cuvinte goale,
rostite la nesfârşit.”.

El nu renunţa să o dorească
şi rosti doar aşa:
” Când vei strivi privirea
de care ţi-am vorbit,
ai să-nţelegi,
că fiecare nouă clipă,
în viaţa ta e răsărit,
şi astfel, nu mă vei uita”.

Autor versuri: Adrian Melicovici
Poem din viitorul volum de versuri, COLŢ DE CER. Februarie 2011.

E un videoclip tare frumos, preluare Youtube. Vizualizare şi audiţie plăcută tuturor.