Mesaj dintre îngeri- Sufletul lui Sami

Pe 13 martie anul acesta, scriam un status pe profilul meu de Facebook. În el, anunțam că o să scot o ediție digitală specială a revistei România Ta Diaspora, fondată de mine în 2014 și întreruptă în decembrie 2017. Am tagat autorii obișnuiți și unii au comentat, bucuroși, inclusiv cititori. Printre ei, scriitorul Iancu Samson, de la Cannes.

Zilele următoare, au început să vină câteva articole scrise de autori. Mereu prezent în privat, cu poveștile sale, multe reale, Sami întârzia de data aceasta. Zilele trecute, citesc o veste deloc fericită pe profilul prietenului meu, Gabriel Cristian Groman, un poet și salariat în Anglia, la Londra. Prima dată am crezut că cine știe, poate că e o glumă de 1 aprilie, însă treaba asta mi-a trecut fugitiv prin minte. Apoi am rămas stupefiat, trist, înmărmurit. Omul care mă făcuse în toți acești ani erou, pentru un proiect de al meu, dus la capăt în decembrie, 2019, nu mai era. Murise și noi aflam asta târziu, datorită familiei sale extrem de discrete și bineînțeles, îndurerate. Prietenul meu bun și nu doar al meu, după o lungă suferință cu afecțiunile sale, pierduse bătălia. Sami, cum îi spun prietenii și cunoscuții, ne-a lăsat pentru totdeauna, plecând într-o altă lume, a îngerilor. Știam de la el și nu numai că dorea să fie cenușă aruncată pe Promenade des Anglais. Astăzi, bunul Sami este cenușă dar suntem mulți care l-am iubit și nu vom reuși să-l uităm vreodată. Sufletul lui continuă să ne vorbească, așa cum a făcut-o întotdeauna.

În urmă cu aproape 9 ani, în timp ce mă îndreptam spre Roma, pe jos, plecat de la Târgoviște, în expediția interculturală Speranța Unui Vis, traversam deja Slovenia. Mă aflam în Murska Sobota neajutorat dar decis să înaintez. Un necunoscut mie, comenta pe blogul meu, unde relatam tot traseul și pățaniile mele. Pentru el, eu eram eroul care flutura steagul țării „perpedes”. Apoi m-a contactat și așa a ajuns ulterior unul dintre ajutoarele mele nesperate, ca să duc la bun sfârșit un proiect. Era Sami, care avea să devină inclusiv personaj real în romanul meu document intitulat „Pribeag pe drumul viselor.” Am și scris în 2013 pe acest blog materialul Ploaia din Murska Sobota și strălucirea lui Iancu Samson. Nu am mai întrerupt niciodată legătura. Mai mult, a început să scrie pentru revista mai sus amintită și chiar a primit prin poștă, un exemplar tipărit. Și pe urmă, fără să anunțe vreodată, mă suna pe video-chat, îmi cânta la chitară, îl ascultam și mă bucuram pentru bucuria lui, că a mai publicat o carte. Inclusiv săptămânile trecute a mai publicat ceva și pentru asta, era fericit.

Iancu Samson, scriitor

( 1953-2021)

Sincer, observ cu durere că ne cam ducem cu toții, rând pe rând. Mi-au murit mulți confrați scriitori, unul chiar în noaptea de revelion. Rămânem tot mai puțini într-o lume a contradicțiilor și erorilor divine, da, așa le numesc. Dumnezeu nu e drept întotdeauna, să mă lase în pace fanaticii religioși cu porcăriile astea. Chestia cu așa a fost să fie sau așa a decis Cel-de-Sus, pe mine mă revoltă, atunci când vorbim despre vieți curmate, ale unor oameni buni, care nu au făcut niciodată rău, nimănui, dimpotrivă, faptele bune i-au făcut remarcați și iubiți. Așa era și Sami, săritor, blând, afectuos, vulcanic arareori dar niciodată fără motiv.

În urmă cu peste 32 de ani, un tânăr din Craiova, cu un copil în spate, de numai câțiva ani, ajungea pe jos, la Paris. A plecat din România ca să își vadă de ale lui într-o societate liberă, de fapt, a fugit, ca atâția alții. Iancu Samson, a devenit un bijutier extrem de apreciat în Franța, măcar regional. Până și actrița Brigitte Bardot, cândva, i-a solicitat serviciile.

Ca mulți alți scriitori, visători și poate frumos naivi, Sami a avut poveștile lui romantice, povești de dragoste, unele mai lungi, altele mai scurte. Le-a trăit cu o intensitate adolescentină, până aproape de cei 68 de ani ai săi, cât avea acum. A fosta gazda perfectă a prietenilor lui și ai mei, a jucat șah sau table pe plajele de la Cannes sau în căsuța lui, a cântat și a grăit mereu cu frumosul din el, mereu tuturor. Nu era deloc ranchiunos, dușmănos. Se mulțumea să facă cele mai simple și frumoase lucruri din lume: Să iubească și să trăiască. Era mândru nevoie mare de familia lui și ne arăta deseori fotografii cu băiatul, cu nora, cu nepoții și cu cine mai știe cine.

Este dureros să aștepți în zadar un semn din partea unui om drag și acesta să nu mai vină. Este nedrept destinul și ne doare pe toți cei care l-am cunoscut cu adevărat să îl știm plecat așa, între stele, prea grăbit să ne întristeze. Dar pentru mine, moartea lui Sami, nu este reală. Un om atât de bun nu are cum să moară. Rămâne etern în amintirile noastre care ne ajung din urmă, în orice prezent, cu sau fără voia noastră. Pentru că Sami, este astăzi acel suflet călător care s-a vrut și știut dintotdeauna.

În 2016, pe 30 noiembrie, Sami ne dezvăluia câteva gânduri, de fapt fragment de carte de a sa. Zicea așa: „Şi pentru că nu stă în putinţa noastră de a ne dezbăra de o înfăţişare urâtă, care ne deranjează uneori şi care alteori ne face să ne pierdem moralul şi ne bântuie cine ştie ce gânduri de sinucidere, eu mă corectez la început pe dinăuntru, dar, afară chiar că nu mai am nici o putere să-mi schimb înfăţişarea.
Nu, nu râde! Ştii cum este cu semnele? Este ca şi cum ai bate un cui într-o bucată de lemn, scoţi cuiul cu cleştele fără mari probleme, dar ce te faci, că rămâne gaura? Gaura aia o poţi astupa cu chit şi chiar cu vopsea, dar gaura e gaură, tot acolo rămâne! Uite o gaură ne-norocită „un semn” ! Urăsc singurătatea, asta să fie clar! Nu cred că există cineva care să poată trăi singur, singurel…
Iubesc nespus de mult pasiunile frumoase, oamenii sinceri şi cinstiţi.
Sunt un om pasionat să citesc în inimile oamenilor… 
În general, cititorule scump în ceea ce mă priveşte pe mine personal, eu sunt mulţumit de mine, sunt mulţumit chiar dacă nu mă crede lumea. Nici mai frumos decât mă prezint, nici cu o fire mai bună decât mă văd eu personal.
Conversaţia cu lumea bună, cu oamenii de societate, este una din plăcerile mele cele mai mari.”

Poate că Sami a citit și în sufletul meu, de mi-a rămas prieten apropiat, până dincolo de moartea sa fizică. Poate că mai niște mesaje de citit de la el, niște telefoane de primit, niște apeluri video în care să îmi scrie și să îmi cânte. Poate, de fapt sigur, are vreo fostă iubită sau foste iubite care îl plâng și regretă, odată cu mine. Căci s-a priceput și să iubească și să provoace și să enerveze, ca orice muritor frumos, într-o lume aparte, cum numai el a știut să și-o inventeze. Poate că cineva varsă o lacrimă, mai multe, acum, cu o strângere de inimă și durere nemărginită în alte suflete, rătăcite să-i ducă dorul și să îl mai îmbrățișeze, măcar o singură dată.

Cine știe, probabil că se va întâlni pe neașteptate prin Rai cu vreun Nichita Stănescu, să îi reamintească cu tâlc și modificat anume pentru el: „Auzi, bă, noi o să rămânem poeți toată moartea.”

Da, știu, viața merge înainte, cunosc placa. Însă nu poți spune asta cuiva care regretă enorm dispariția fizică a unui om drag. Și oricum, dacă vom continua să luptăm, noi, cei care l-am cunoscut, vom ști în următoarele noastre momente fericite că cineva, ne va reaminti: „Singura bogăție pe care o transporți toata viața împreună cu tine este inima. Ea simte bucuriile și supărările pe care ți le oferă destinul. Tot inima te face sa râzi și să plângi, pentru că ea este de milioane de ori mai puternică decât mintea. „. Când citim și recitim asta, știm deja că de acum, acesta este un mesaj dintre îngeri, adică sufletul lui Sami.

Rămas bun, Sami! Odihnă lină și da, într-o zi, ne vom reîntâlni. Că o fi ceva cenaclu și muzică și prin ceruri.

Un material de Adrian Melicovici, Miane, Italia, 3 aprilie 2021.

Lacrimi de viaţă pe obrajii bătrânilor noştri

Ştiaţi cât de frumoşi sunt bătrânii noştri? Ştiaţi că frumuseţea lor se naşte tocmai din anii pe care-i poartă de acum pe umerii obosiţi de grijile unei întregi existenţe? Ştiaţi că ei se mulţumesc cu aproape nimic numai să îşi vadă bolile alinate şi singurătăţile alungate ?
Dar frumuseţea acestor fiinţe care cândva au dat viaţă pentru viaţă, este neasemuită tocmai prin sacrificiile făcute de ei în atâta amar de ani cât poate cuprinde dragostea lor de copii şi nepoţi, niciodată secată. Dar bătrânii au lacrimi. Lacrimi de bătrâneţe, lacrimi de neputinţă, lacrimi de îndelungată suferinţă, lacrimi de teamă şi temere că până la urmă, vor pleca şi ei dintre noi, cum o face fiecare muritor.
Într-un bordei am putea spune, şade moş Ion, chiar aşa îl cheamă. De fapt, e o căsuţă micuţă, doar cu o cameră şi o verandă, iar la intrare, o curte la fel de mică, unde bătrânul Rex urlă tot mai sfâşietor când moş Ion plânge singur în cămăruţa pustie de dureri şi de dor. Oraşul Moreni e unul mic, iar aici omul a lucrat o viaţă întreagă la . A venit războiul, a trecut, pe atunci tânărul Ion a scăpat cu viaţă din încrâncenările cu nemţii şi mai apoi s-a căsătorit cu Maria. Şi-a fost nuntă mare-n sat. Au apărut 3 copii, o fată şi doi băieţi. Iar copiii au crescut. Au plecat din casa mare a părinţilor şi s-au dus care încotro. Timpul nu stă pe loc. Moş Ion a rămas singur singurel, doar cu pensia şi aproape pe drumuri. Şi-a construit singur căsuţa despre care vorbeam mai la început şi acolo îşi petrece restul zilelor. Abia a reuşit să „capete” un televizor alb-negru de la cineva milostiv şi urmăreşte de plictiseală singurele două programe pe care le recepţionează.
Într-o zi, moş Ion a tresărit. A auzit un glas de copil în poartă şi a crezut că în sfârşit, după ani de singurătate, i-au venit nepoţii să-l minuneze cu viaţa şi energia lor. Dar nu a fost să fie. Părăsit de copii şi nepoţi, după ce o viaţă le-a dedicat-o ca să-i facă oameni la casele lor, moş Ion a fost aproape uitat în acea margine de lume. Suspină fericit când soseşte poştăriţa care-i aduce pensia şi zâmbeşte ai spune încrâncenat cu toate ridurile feţei.

Moş Ion e un om bolnav şi foarte bătrân. Nimeni nu-i ştie durerile şi dorul aprig de copii şi nepoţi şi of Doamne, aceştia nu mai sosesc odată… Însă bătrânul său câine, Rex, abia mormăind câte un lătrat obosit, îl veghează. Ochii credinciosului animal nu stau aţintiţi spre poartă pe unde ar putea veni cum se spune duşmanii curţii ci spre camera de unde bătrânul se aude oftând tot mai des şi plângând în nopţile de singurătate interminabile. Câinele ai spune că se întreabă în sinea lui: ” oare va muri? Ce o să fac eu singur, un câine bătrân, nimeni nu mă va dori aşa în curtea lui. Până şi aşa, bolnav, tot îmi aruncă o coajă de pâine şi tot îmi toarnă apă în castron”. Dar moş Ion nu răspunde. Bătrânul îşi mai aşează ochelarii peste chip şi priveşte cuponul de pensie. Într-o seară a fost fericit: au venit cu larmă mare la el în poartă nişte domni bine îmbrăcaţi cu ceva sacoşe pline cu bunătăţi şi medicamente.Îl rugau să voteze nu se ştie ce siglă de partid. O da…..medicamentele…cine să i le mai cumpere? Pe cine să mai roage să meargă până la farmacie? E cale lungă…Copiii…nepoţii…unde s-au dus toţi?
Într-o dimineaţă moş Ion s-a dus afară să ia apă de la pompă. Era iarnă. Ger de crăpau pietrele. Anul 2009. Rex, bătrânul câine, în mod bizar, pentru prima oară nu se mai gudura printre picioarele stăpânului. Îl privea cuminte,întins cu capul pe labele aşezate pe dinainte. Ştia că o să vină cu apă fierbinte ca să-i toarne în castronul cu gheaţă. Dar moş Ion rămase cu mâna înţepenită pe robinet.
Găleata se rostogoli cu apă cu tot în timp ce bătrânul alunecă uşor pe zăpadă. Căzut singur şi părăsit de familie, se gândi la Dumnezeu.
Îi spuse cu voce tare:
– Ia-mă Doamne….
Dar Dumnezeu avea alt plan cu moş Ion. Dintr-o dată se făcu gălăgie şi se auziră ciocănituri în poarta încuiată. Rex lătră vesel, parcă întinerind odată cu vocile care se auzeau. Se rupse lanţul şi câinele alergă spre poartă. Nu era prima oară când sucea cu laba de încuietoarea din lemn. După aproape 10 ani, familia, măcar o parte, se întorcea la moş Ion. Rex îi recunoscuse. Bătrânul zăcea inconştient şi o mână îl trase cu forţă:
– Tată….tată…eşti bine?
Era Viki, fata, de acum şi ea la vreo cincizeci de ani. În spatele ei, doi tineri priveau uimiţi căsuţa moşului.
Moş Ion se dezmetici cu greu din ameţeală. Privi în jurul său şi murmură:
-AŢI VENIT? DE CÂND VĂ AŞTEPTAM…să aveţi grijă de Rex.
În acea clipă câinele urlă îndelung, privind spre cerul senin, dar care părea să îşi ceară ultimul tribut. Pe chipul bătrânului se scurse o lacrimă şi apoi alta…şi alta…copii şi nepoţi îl priveau înmărmuriţi. Îl uitaseră prea devreme şi sosiseră prea târziu.
Moş Ion încetă să mai plângă. Ultimele lacrimi de viaţă tocmai se scurseseră din trupul său de acum fără suflare. Muri necăjit de aşteptare şi fericit că totuşi, Dumnezeu nu îl lăsase singur în cea din urmă clipă.

un material/reportaj de Adi Melicovici