RSS Feed

Tag Archives: noutati

Vreau sponsor de suflet pentru romanul urmator, al vietii

untitled
După o muncă mai mult a imaginaţiei decât a scrisului propriu zis amestecată cu realităţile unor vremuri demult apuse, vrei ceva diferit. Viitoarea carte pe care vreau să o public, este un roman clasic. Un fel de film de epocă unde totul este inspirat dintr-un fapt real. Ca în majoritatea romanelor mele, avem de a face cu două lumi, de această dată reale şi ele. Dar aceste două lumi, nu mai există. Erau atunci, în perioada interbelică. Ne aflăm în secolul 20 deci. Ne aflăm în mirosul de brânză al ciobanilor din România care uimesc englezoaicele sosite să vadă minunea, de fapt, o tragedie: Focul etern. Pentru Secretul Focului, Uriaşul 160 a rămas mai apoi o enigmă. Tornadele din Oklahoma şi puritatea de tânăr a lui Miron Kinley se amestecă nefast, furibund şi totodată emoţional cu ochii blondei care-i toarnă în pahar puţin whisky. Pasiunea şi dorinţa tinerei se copleşesc reciproc în cel mai frumos sărut, după un pariu de zile mari al serii.

Dincolo de ocean, flăcările focului nemuritor se înalţă insistent către cer. Erupţia începe să îşi ceară tributul. Miron aude cumva de acest foc uimitor şi vrea să îl stingă. Sosit dintre ochii blondei din Tuzla, Oklahoma, direct în farmecul florilor provocator aşezate-n părul româncelor, palinca românească, reală şi ea, ameţesc şi ambiţionează visele de preamărire. Costică Lupa se miră şi el. Recompensa de 50 de mii de dolari nu e deloc mică pentru acele timpuri.

În toată această lume, cititorii vor vedea un stil total diferit de tot ce am scris până azi. Vor vedea un film artistic între filele unei cărţi unde doar episoadele care unesc aerul american cu apa şi zâmbetul de la Moreni vor atrăgea cititorii ca la un cinematograf imaginar, din hârtie ai spune… De fapt, aşa vreau să cred că va fi. Pregătesc a şasea mea carte cu maximă minuţiozitate.

Nu mai vreau însă un sponsor sau sponsori care să arunce simplu sume ori derizorii ori ca să scape de mine. Vreau un suflet în ochii şi ajutorul posibilului sponsor. Vreau să trăiască şi să retrăiască odată cu mine ceea ce va citi: suspansul, dragostea, drama, bucuria, lacrimile. Vreau să vrea el, înainte de toate, să apară această carte. Să scrie cu litere mari de o şchioapă cine e, să fie cunoscută afacerea lui în minim două ţări şi să aibă de câştigat mai mult decât credea la început că va fi, printr-o simplă sponsorizare. Vreau să fie mândru că şi-a dat banii pe ceva reuşit şi că se simte mulţumit sufleteşte şi da, chiar şi financiar prin reclama ce va fi. Când ai un sponsor de suflet, te implici altfel.

Pentru mine nu e o problemă să public o carte. Ştiu cum să o fac să apară şi să apelez la metodele proprii, posibilităţile proprii chiar, ca să o public. Problema e că nu mai vreau să fie doar pentru mine.

Povestea romanului, e simplă. Izbucneşte un foc nimicitor în România anilor 20 din secolul trecut şi un american trece oceanul să îl stingă. Vine în România interbelică. Normal, nu lipsesc episoadele captivante, furia, dezamăgirea, emoţia maximă, nu lipsesc strângerile de inimă şi farmecul iubirii împletite frumos cu derularea evenimentelor. Ce a fost mai apoi, se va vedea atunci, la citirea cărţii.

Pentru ceea ce mă străduiesc să scot la lumină, numit Secretul Focului, e deci nevoie de un sponsor nu doar potent financiar dar mai ales plin de suflet. De dorinţa de a vedea. De voinţa lui în a-mi sta alături. Evident, lucrurile se discută. Nu ştiu cine va fi acest sponsor dar ştiu că aproape sigur va dori cartea publicată repede şi frumos. Se va bucura nu neapărat pentru avantajele ce urmează dar mai ales pentru că această carte, acest roman, te duce printre amintiri fabuloase, te ţine cu cartea deschisă şi te aduce în diferenţa dinre frumosul de atunci şi unele banalităţi de acum.  Te face să evadezi din cotidian şi rămâi acolo să citeşti mereu povestea fără să te plictiseşti. Secretul Focului- Uriaşul 160, mai exact ca titlu, este de fapt, explozia măcar a mea, într-un altfel de foc, de astă dată, niciodată stins. Este o carte unde oricâţi bani ar avea, sponsorul nu poate face nimic fără sufletul pe care-l aştept, din el. Voi vedea cine va fi mai curajos/ curajoasă. Eu vreau un sponsor prieten, nu un sponsor doar cu bani. Unul care să se mândrească pentru că mi-a fost şi îmi va fi alături.

Până atunci, să revedem puţin mai jos promo-ul romanului. Vizualizare plăcută şi la bună vedere.

Reclame

NOAPTEA SPERANTELOR- Axis mundi

Posted on

„- Sunt frumoşi aceşti munţi. Priveliştea e superbă, spuse Mary întorcându-se către Jim. Nu-i aşa?
– Da, nici eu nu mă aşteptam să văd asta. Hei, unde te duci?
Mary nu îl mai auzea. Se depărtase privind continuu într-un punct fix. Izolată, aici, aproape de cer, o floare avea să o încânte pe cercetătoarea sosită din Anglia. Îşi aminti că nu-i mai plăcuse nimic, fie şi banal, de ceva vreme. Dar uneori lucrurile simple atrag mai mult atunci când le descoperi în locuri pierdute prin adevărate raiuri pământene. Tânăra femeie tocmai descoperise o floare de colţ. O privea şi înţelesese încă o dată în plus că acolo, departe de tumultul marilor oraşe, minunile pot exista cu adevărat. Poate că era cam mult spus dar ea aşa gândea. Trecuse pe lângă o un semn de avertizare pe care nu îl observase. „ Pericol de avalanşă. Nu faceţi zgomot”.
Jim o căuta cu privirea. Colega lui nu se mai zărea niciunde. Cerul era senin dar deşi era vară, răcoarea înălţimilor de la acea altitudine se făcea simţită. Îşi scoase din rucsac aparatul de detecţie ca să mai încerce măcar o dată ceea ce nu reuşiseră alţii, dinaintea lui. Ştia din instinct că tunelul acela trebuie să existe totuşi undeva. Auzise destule poveşti despre români şi originile lor străvechi însă el era cam singurul care credea în ele. Institutul nu îl sprijinise nici pe el şi nici pe colegii lui. Aşa că venise pe cont propriu împreună cu Mary şi Arthur sub pretextul unei vacanţe. Părăsiseră Anglia pentru doar câteva săptămâni. Oricum la institut nu era nevoie de ei în acea perioadă. În plus, propunerea lui de a obţine un ajutor pentru a-şi demara proiectul păruse o naivitate pentru conducere. La ultima întrunire, se votase „ nu”. Doar Arthur se abţinuse. Bătrânul savant era dintotdeauna rebelul. Chiar aşa i se spunea: Rebelul. Şi pentru că trebuia să mai treacă printr-o încercare, poate o ultimă încercare, ţinu cu tot dinadinsul să-i însoţească pe Jim şi Mary. Şi el credea în tunel. Poate că cine ştie, multe legende se nasc din adevăr. Dar adevărul pe care îl căutau ei părea aşa greu de crezut încât deveniseră după ştiinţa lor singurii temerari aflaţi în căutarea unui loc al dovezilor că aici, cândva, paşi ai primilor coborâtori ar putea fi găsiţi odată cu dovezile că între legendă şi adevăr, ultimul chiar ar fi existat înaintea primului. Masivul muntos părea prietenos în aparenţă. Ba chiar ai fi zis că spune celor ce ajung aici şi îl admiră un imaginar „ Bine aţi venit. Vă aşteptam”. Crestele Bucegilor se uneau într-un tablou natural şi sublim dominând parcă întreaga lume, de acolo, de sus. Dar acum Arthur se odihnea. Obosit de vârstă şi mai ales de urcuş, căzuse în cel mai adânc somn. Îşi visa mereu întreaga viaţă de încercări şi descoperiri în ultimul timp. Acum însă bătrânul, care se ţinea totuşi destul de bine pe picioare, avu un vis scurt şi ciudat. De fapt, visul din ultimele trei zile. De când sosise în România. Acelaşi vis. Se făcea că se află într-o grotă imensă luminată ciudat de nu se ştie unde. Nu se vedea nicăieri vreo sursă de lumină şi totuşi, ea exista. Bătrânul vedea perfect pereţii. Mereu, visul se termina în acelaşi fel. Savantul aluneca pe o cărare abruptă dar nu păţea nimic. O forţă neobişnuită părea să îl susţină până când ajungea în faţa unei stânci pe care scria clar două cuvinte. Atunci, el se întreba curios: oare cine a mai fost acolo înaintea lui, după coborâtori? Limba în care erau inscripţionate cele două cuvinte era alta, mai recentă, dacă aşa poate fi numit acest lucru. Nu erau scrise de acum sute de mii de ani ci „ doar” de vreo două mii… Arthur le citea cu voce tare şi în acel moment, visul se termina. Nu îl povestise nimănui vreodată, de teamă să nu fie privit într-un anumit fel de către mai tinerii colegi.
Jim încetase să îşi mai facă griji pentru Mary. Îi plăcea de ea, ca femeie dar nu-i spusese niciodată deşi o ştia singură. Ea a înţeles acest lucru însă îi plăcea să se amuze pe seama chipeşului ei coleg într-un fel nevinovat. O atrăgea timiditatea lui naturală. Ştia că dacă omul aare un curaj nebunesc în anumite situaţii, faţă de o femeie îi lipsea cu desăvărşire. Aşa că ea îşi făgădui singură ca într-o bună zi să-i dea mai mult curaj şi să-l facă să se simtă bărbat, nu om de ştiinţă. Deocamdată Jim îşi întorsese privirea spre Arthur şi aproape că izbucni în râs când îl văzu cum doarme cu gura căscată, de parcă ar fi aşteptat ca cineva, să-i mai vâre vreo idee direct pe gură. Bătrânul sforăia din ce în ce mai tare.
– Hei, omule, mai uşor că poate provoci vreo avalanşă…
Dar Arthur nu auzea iar Jim se amuza teribil. Era o scenă obişnuită între cei doi când îşi alegeau aceleaşi expediţii ori erau trimişi în aceleaşi locuri de institut. Deodată bătrânului se schimonosi într-un chip haios şi acesta se trezi brusc strigând:
– Axis Mundi!
– Ce spui? Îl întrebă Jim mirat.
– Nimic, am visat aiureli. Unde e Mary? Răspunse Arthur interesându-se de fată.
– Trebuie să se întoarcă, spuse Jim. Dacă mai întârzie mult, mă duc după ea.
– Trebuia să te duci după ea mai demult. De vreo câţiva ani. Dar nu e timpul pierdut, spuse Arhtur cu subînţeles.
– Ce vrei să spui? Fu Jim curios.
Se auzi un strigăt. Era vocea lui Mary. Abia se mai vedea dar Jim o zări.
– Hei, Jim…am găsit o floare de colţ. Dar asta nu-i nimic.
Bărbatul o privi cu oarecare teamă când o văzu cum îşi face mâna pâlnie la gură şi strigă ca să fie auzită. Ecourile vocii ei răsunau perfect în acea linişte a munţilor.
– Mary…nu…rosti Jim cu şi mai multă teamă…Nu face asta…adăugă şi se îndreptă spre ea cu repeziciune.
Deodată se auzi un vacarm de nedescris. Părea că întreb muntele o ia la vale. Mii de bucăţi din muntele înfuriat parcă se rostogoleau pe versanţi şi printre ele bucăţi mari de stâncă. Jim reuşi să ajungă lângă Mary totuşi şi o apucă strâns de mână.
– E o avalanşă…ce-ţi veni femeie să strigi tocmai aici?
Dar nu mai era timp pentru reproşuri.
– Vino, trebuie să ne ascundem… să găsim un loc sigur…deşi…va fi cam greu…
– Arthur? întrebă Mary speriată.
– Lasă-l…bătrânul se descurcă…a mai trecut prin asta…să ne rugăm Domnului să trecem cu bine şi noi. Vino…adăugă el trăgând-o după el cu forţă.
Dar în faţa furiei muntelui trezit şi a naturii e greu să rezişti. Nimeni nu se poate împotrivi soartei de cele mei multe ori. O bucată se stâncă căzu direct între ei, lovindu-i pe amândoi. Se rostogoliră fiecare în câte o direcţie şi părea că iadul pe pământ nu se mai termină. Stâncile continuau să cadă una după cealaltă. Una îl nimeri pe Arthur strivindu-i capul. Bătrânul nu mai apucase să se ferească. Rămase inert şi fără viaţă, luând cu el pe lumea cealalaltă secretul propriului său vis şi al celor două cuvinte.
Jim fu şi el lovit cu forţă dar avu noroc, pentru că îl protejase rucsacul pe care din motive nici măcar de el ştiute îl aşezase în spate. Avalanşa se termină. Ici colo se mai auzea câte o bucată de stâncă lovind încă o alta şi tot aşa, până când se făcu o linişte deplină. Zgâriat peste tot, plin de sânge şi de vânătăi, Jim avu puterea să privească în jur întrebându-se unde e Mary. „ Doamne, unde e?” Încercă să nu îşi piardă cumpătul. Continua să spere că prietena lui este în viaţă. Trebuia să o salveze dar femeia nu se vedea nicăieri. Bărbatul scoase din rucsac un telefon mobil şi sună salvamontul. Era conştient că trebuie să ceară ajutor şi avusese ideea să înveţe şi câteva cuvinte în româneşte. Dar fu dezamăgit. Telefonul nu avea semnal. Trebuia să încerce să găsească un alt loc ca să mai sune o dată. Nu putea accepta să sfârşească aşa, fără să dovedească ce îşi propusese.
– Trebuie să o găsesc pe Mary, pe Arhur şi apoi tunelul ăsta afurisit, rosti el şi apoi strigă cu putere, uitând şi el să fie prudent: Mary!!!
Dar Mary nu-i răspunse. Însă muntele da. Abia instalată, liniştea fu tulburată de ecourile nesfârşite ale strigătelor lui Jim şi pământul o luă din nou la vale.
– Dumnezeule, iarăşi? Se întrebă Jim făcându-şi cruce. Apucă se se ascundă după o stâncă mare, ce părea bine înfiptă şi care după cum credea el, nici măcar o avalanşă nu ar fi putut să o clintească. Călcă pe ceva moale. Privi uluit: era Mary. Încă mai sufla. Jim auzea cum cad stâncile şi se rostogolesc dar nu-i mai păsa. O strânse pe tânăra femeie cu grijă, acoperind-o cu corpul său ca să o protejeze. Deodată, se auzi un zgomot înfundat. Apoi tot mai puternic. Părea că pământul se scufundă şi Jim privi năucit cum stânca pare să se scufunde şi ea. Nu mai apucă să rostească sau să gândească nimic. Căzu într-o văgăună şi dintr-o dată se făcu întuneric. Avusese ideea să se lege de Mary astfel că măcar aşa, prin jocul acestui destin nefast, să poată fi de nedespărţit. Încerca să se agaţe de ceva dar nu vedea nimic şi continua să cadă, se se rostogolească, într-un adânc misterios. Prăpastia părea să se îngusteze. În cele din urmă, Jim căzu în acel hău, o dată cu prietena lui şi se izbi cu capul de un perete ce părea mai degrabă nisipos decât stâncos. Se trezi după câteva ore.
– Doamne, trăiesc? Doamne, repetă el, trăieşte şi Mary…dar lumina, de unde naiba vine lumina asta?
Jim descoperise cu surprindere că grota e luminată dar nu vedea nimic, nici măcar ceva care să ardă şi să lumineze, nicio sursă de lumină. În faţa lui, pe o stâncă în formă de inimă parcă, se putea citi clar „ Axis Mundi”. Jim rămase încremenit. Erau aceleaşi cuvinte pe care le rostise bătrânul Arthur când se trezise din păcate pentru el, ultima oară.
– Hm…am rămas singurul nebun care mai crede şi se şi află aproape de ceea ce cred eu: nenorocitul ăsta de tunel.
Nici nu ştia însă cât de mult se înşeală. Nu era singurul…”

Ati citit un fragment din romanul scris de mine intitulat Noaptea Sperantelor. Drepturile sunt rezervate. Cartea va aparea la sfarsitul acestei veri.

Poeta Marilena Velicu ne incanta cu poezia iubirii

Posted on

 Aş spune că frumuseţea interioară emană în scriitură cu un efect decisiv asupra sufletelor iubitoare de poezie. Cel puţin asta îmi inspiră întru început creativitatea surprinzătoare a poetei despre care fac aici vorbire. Simplitatea şi profunzimea versurilor, bine aşezate într-o rimă perfectă aduc în faţa iubitorului de poezie sentimentală o autoare ce ascede frumos în literatura contemporană şi ne determină să spunem că niciodată nu e prea târziu să ” iubim iubirea”.

MARILENA VELICU ( foto alăturat) este născută la 13 februarie 1961 actualmente locuind la Tulcea. Are 15 poezii publicate in volumul “Lira in patru puncte cardinale”, participând la cateva concursuri de poezie pe reletele literare virtuale. Câştigă un loc III cu poezia Primavara tandră şi locul I cu poezia Iubirea mea albastră.

Poeta cere frumos ” freamătul tăcerii” dăruind cu sufletul ” sărutul purtat de vânt”. A ştiut să ” plângă” atunci când ” lumea nu m-a înţeles” nereuşind să ” zboare până la soare” însă nu şi-a ” pierdut speranţa să viseze”. Privind în urmă, poeta este sinceră cu ea însăşi întrebându-se parcă retoric ” de ce am tăiat iubiri din temelie” dar nu se dă bătută şi nu vrea ca „inima să-i ofteze.” Pentru că îşi ridică în chip angelic dar şi în cel mai pur stil cu putinţă „iubirea la rang de stea.” Ea „învaţă să plângă fără cuvinte”, să „dea tribut iubirii” şi să ţină de mână prin propriile ei trăiri ” umbra fericirii”. Autoarea ne aminteşte într-un fel tuturor că ” în ochi purtăm ca începuturi, cuvintele ce nu s-au spus”.

Poezia Marilenei Velicu a intrat brusc sub ochiul cititorului, ca un meteor de cuvinte frumos rânduite din inimă pentru inimă, ca de la suflet pentru suflet. În curând poeta va debuta şi cu un volum de versuri şi din acea zi, ca o recunoaştere a talentului ei nepreţuit, un om frumos cum e ea ne va spune într-un chip aparte, fără să rostească vreun cuvânt, că noi, oamenii acestui pământ, ar trebui ca de fapt toţi să preţuim şi să ” iubim iubirea”.

Vă las acum cu două dintre poeziile poetei şi sper ca minunatele versuri să vă încânte inimile!

ÎNVAŢĂ-MĂ

Învaţă-mă să-ngrop în mine dorul
Să tac şi pumnii să-i apăs pe gură,
S-ascund sub pleoape mute, iar fiorul
Şi ochii să mi-i zugrăvesc cu ură.

Învaţă-mă să plâng fără cuvinte
Ţipătul lupilor sub lună plină,
Să fie scut strigărilor din minte
Să ştiu s-accept dureri după cortină.

Învaţă-mă să merg pe întuneric
Ţinând de mână umbra fericirii,
Primeşte-mă în somnul tău feeric
Şi-nvaţă-mă să-i dau tribut iubirii.

Învaţă-mă să-mi şterg din amintire
Privirea ta-ncărcată de durere,
Să nu mai plâng în nopţi fără oprire
Învăţă-mă să te iubesc…tăcere

AUTOPORTRET

Când m-am născut am inspirat iubirea
Şi-am plâns când lumea nu m-a înţeles,
Dar am ştiut că asta mi-e menirea
S-aştern pe chipuri zâmbete ades.

Mi-au fost ursite mâini încăpătoare
Să pot pe oameni să-i îmbrăţişez,
Şi n-am putut să zbor până la soare
Dar n-am pierdut speranţa să visez.

La jumătat’de secol mă întreb
Dacă mai am în rucsac veselie,
Şi dacă sufletul îmi e întreg
De ce-am tăiat iubiri din temelie?

Privind în urmă am în ochi smaralde
Tremurătoare genele clachează,
Întorc privirea înspre zări mai calde
Nu vreau s-aud cum inima oftează.

Cu fruntea rezemată de fereastră
Nu văd în noapte gândul unde-mi zboară,
Zâmbind într-o reflexie albastră
Capitulez pentru întâia oară.

Îmi strâng uşor halatul peste şolduri
Rostind dorinţe pentru ziua mea,
Durerile le vând la preţ de solduri
Iubirea mi-o ridic la rang de Stea.

Autor versuri: poeta MARILENA VELICU

%d blogeri au apreciat asta: