Flux RSS

Tag Archives: oameni

Sinopsis „Șapte…”: Pe când lumile față în față?

Toți avem povești de spus mai întâi nouă, apoi celorlalți. Pentru noi, ele sunt de fapt amintiri. Pentru ceilalți, pot fi ori descrieri plictisitoare, ori provocatoare de interes, numit la început, curiozitate. Apoi te absoarbe ce asculți când cineva vorbește despre un moment din viața lui. Extragi empatic pozitivul și negativul. Pilda și nepilda. Experiența și învățătura. Pe urmă, vrei să scrii ca și cineva, nu mai contează cine, un jurnal. Poate că toți am vrea să scriem jurnale. Ele devin fie cărți dezvoltate într-un parcurs literar inevitabil, fie niște foi așternute, acolo, ca să nu uiți cine ai fost, de unde ai venit, pățaniile existenței tale, clipele frumoase, tot ce ți se pare ție că ar fi de remarcat pentru tine în primul rând. Când scrii ceva, trebuie să te depășești tu pe tine, nu pe ceilalți. Asta am gândit când am început să scriu pentru viitorul meu roman, la finele anului 2016. Dar despre ce este vorba în „Șapte?” Încerc aici o descriere sumară, un sinopsis adică.

După ce au scăpat cu viață din Marele Val ucigaș, cei doi eroi și-au urmat viața, începută cândva, pe când aveau doar 16 ani. Apoi el, devenit bunic, scrie un jurnal impresionant după opinia lui. La un moment dat, apare un al doilea jurnal, al altcuiva. În jurul iubirilor și vieților cotidiene ale personajelor, principale sau de pe cuprinsul planetei, se întâmplă fenomene ale lumii, evenimente sociale și apariția repetată a cifrei perfecțiunii: 7. Pildele biblice, marii autori clasici și dialogurile aparent simpliste, dau fie culoare, fie învățăminte fiecărui cititor care se poate regăsi în viitorul meu roman, în măcar o descriere. Nu lipsesc tensiunea, suspansul, gândurile, simplitatea, complexitatea, controversele, scenele fierbinți sau acțiunea fictivă ori reală care se duce până după anul 2060. Un roman scris pe alocuri ca un film ce oferă cititorului imaginație, inclusiv din viața lui. Cartea propune un public larg, de toate vârstele. Generația a treia, își amintește. Generația a doua, retrăiește și speră continuu. Generația tânără, este provocată cu simplitatea și romantismul însă și ușor educată, prin introducerea unor clasici care au rămas moștenirea marilor învățături sau creații de astăzi.

Stângăciile inevitabil remarcate de un critic literar atent, sunt transformate în avantaje. Simplitatea devine complexitate rar dar sigur. Stilul abrupt al romanului oferă cititorului un plan epic împărțit în două părți, ale viitoarei cărți. În prima, intitulată „Salvarea și întoarcerea la viață”, de la Geneza adaptată simplist și pe scurt, până la nepotul orfan care își redescoperă bunicul, într-un jurnal ascuns de bătrân. Se dezvăluie catastrofa naturală din 2004, deci fapt real, apoi salvarea din iadul planetar dezlănțuit. Ușor-ușor, geografia, istorii scurte, se alătură întoarcerii la viața de zi cu zi, unde iubirea primează, atât între cei doi bunici cât și între tinerii care apar în prim plan. Încă din primele pagini, nepotul curios și orfan, află despre copiii timpului, care s-au născut pe alte meleaguri decât cele natale ale părinților. Familii mixte. Un anumit domn Jason vorbește despre câștigarea unui anumit tip de război de către generația tânără. Român la origine, bunicul din manuscris, ajunge să uimească pe nepot și astfel începe să fie scris un alt jurnal, fără să se bage de seamă de către primul cititor al memoriilor bătrânului: Nepotul Andy. Iar viața merge mai departe. Astfel, partea a doua, intitulată „Ultimul ecou”, se concentrează pe viața tinerilor îndrăgostiți de naționalități diferite, atrași reciproc fiecare de valorile țării de unde le provin părinții. Psihologia patriotismului (Naționalismului moderat ) încurcă fanatismul unora pentru că mulți copii născuți din familii mixte au de învățat istorii despre 3 țări chiar: Cea unde au emigrat ai lor și cele de unde provin. În partea a doua apar și controversele, nu sunt iertate insistențele în a da prioritate religiei, născută din teama de cineva care ar fi mai presus de noi toți.

Pe ansamblu, cartea propune multe mesaje, despre iubire, libertate, educație, nonconformismul care se manifestă mai ales în capitolul 16, intitulat Soledad. Bunicul nu uită nici cum a început iubirea lui neobișnuită, nici pățania din iunie 1990, de la mineriadă și nici de personajele care au emigrat prin lume, nu doar românii. Lumea are aceleași metehne chiar și în 2060. Dar iubirea și fenomenele lumii sunt mereu prezente, cu remarcile-reproș de rigoare ale bunicului din capitolul „Cercul Negru”, al romanului. Cu întrebarea unuia dintre personajele principale, din timpul unei campanii umanitare: Cum ar fi să punem față în față lumea modernă și lipsită de griji cu aceasta tristă și săracă, măcinată de războaie inutile și foamete? Perfecțiunea nu există, coincidențele însă da. Inclusiv cea care insistă prin existența cifrei 7, număr care dă și titlul cărții.

Romanul se citește simplu datorită exprimării abrupte, fără veleități literare relevante însă în ansamblu, în jurul iubirilor din poveste, această simplitate-momeală provoacă întrebări fără un răspuns multora dintre noi, transmite anumite mesaje uneori și în limbaj mai popular dar niciodată cu rea intenție din partea mea, a autorului. Nu întâmplător, finalul romanului se reduce la o frază ce provoacă la optimism, deși aparține unui scriitor mai degrabă pesimist: Emil Cioran.

Sper că ce am scris mai sus va provoca un interes tuturor generațiilor și dorința de a fi achiziționată viitoarea mea carte, după momentul publicării ei. Sunt peste 5 ani și jumătate de când scriu la ea și nu întotdeauna în condiții optime, așadar au fost și întreruperi datorate vieții cotidiene în care fiecare luptăm pentru tot ce ne mai trebuie pe acasă. Pentru că eu sunt un om simplu și mai și muncesc așa cum mulți munciți, ori în țară ori în străinătate.

Adrian Melicovici, Italia.

Cine dorește să sponsorizeze apariția mai rapidă a cărții mele anul acesta, mă poate contacta în privat sau poate dona oricât dorește în contul meu din orice țară care aparține U.E, pe numele Adrian Melicovici, IBAN IT15MO708461623032003311648, Banca della Marca, Italia. Datele BIC pentru donatorii din afara Uniunii Europene: ICRAITRRU40. Mulțumesc.)

Mesaj dintre îngeri- Sufletul lui Sami

Posted on
Mesaj dintre îngeri- Sufletul lui Sami

Pe 13 martie anul acesta, scriam un status pe profilul meu de Facebook. În el, anunțam că o să scot o ediție digitală specială a revistei România Ta Diaspora, fondată de mine în 2014 și întreruptă în decembrie 2017. Am tagat autorii obișnuiți și unii au comentat, bucuroși, inclusiv cititori. Printre ei, scriitorul Iancu Samson, de la Cannes.

Zilele următoare, au început să vină câteva articole scrise de autori. Mereu prezent în privat, cu poveștile sale, multe reale, Sami întârzia de data aceasta. Zilele trecute, citesc o veste deloc fericită pe profilul prietenului meu, Gabriel Cristian Groman, un poet și salariat în Anglia, la Londra. Prima dată am crezut că cine știe, poate că e o glumă de 1 aprilie, însă treaba asta mi-a trecut fugitiv prin minte. Apoi am rămas stupefiat, trist, înmărmurit. Omul care mă făcuse în toți acești ani erou, pentru un proiect de al meu, dus la capăt în decembrie, 2019, nu mai era. Murise și noi aflam asta târziu, datorită familiei sale extrem de discrete și bineînțeles, îndurerate. Prietenul meu bun și nu doar al meu, după o lungă suferință cu afecțiunile sale, pierduse bătălia. Sami, cum îi spun prietenii și cunoscuții, ne-a lăsat pentru totdeauna, plecând într-o altă lume, a îngerilor. Știam de la el și nu numai că dorea să fie cenușă aruncată pe Promenade des Anglais. Astăzi, bunul Sami este cenușă dar suntem mulți care l-am iubit și nu vom reuși să-l uităm vreodată. Sufletul lui continuă să ne vorbească, așa cum a făcut-o întotdeauna.

În urmă cu aproape 9 ani, în timp ce mă îndreptam spre Roma, pe jos, plecat de la Târgoviște, în expediția interculturală Speranța Unui Vis, traversam deja Slovenia. Mă aflam în Murska Sobota neajutorat dar decis să înaintez. Un necunoscut mie, comenta pe blogul meu, unde relatam tot traseul și pățaniile mele. Pentru el, eu eram eroul care flutura steagul țării „perpedes”. Apoi m-a contactat și așa a ajuns ulterior unul dintre ajutoarele mele nesperate, ca să duc la bun sfârșit un proiect. Era Sami, care avea să devină inclusiv personaj real în romanul meu document intitulat „Pribeag pe drumul viselor.” Am și scris în 2013 pe acest blog materialul Ploaia din Murska Sobota și strălucirea lui Iancu Samson. Nu am mai întrerupt niciodată legătura. Mai mult, a început să scrie pentru revista mai sus amintită și chiar a primit prin poștă, un exemplar tipărit. Și pe urmă, fără să anunțe vreodată, mă suna pe video-chat, îmi cânta la chitară, îl ascultam și mă bucuram pentru bucuria lui, că a mai publicat o carte. Inclusiv săptămânile trecute a mai publicat ceva și pentru asta, era fericit.

Iancu Samson, scriitor

( 1953-2021)

Sincer, observ cu durere că ne cam ducem cu toții, rând pe rând. Mi-au murit mulți confrați scriitori, unul chiar în noaptea de revelion. Rămânem tot mai puțini într-o lume a contradicțiilor și erorilor divine, da, așa le numesc. Dumnezeu nu e drept întotdeauna, să mă lase în pace fanaticii religioși cu porcăriile astea. Chestia cu așa a fost să fie sau așa a decis Cel-de-Sus, pe mine mă revoltă, atunci când vorbim despre vieți curmate, ale unor oameni buni, care nu au făcut niciodată rău, nimănui, dimpotrivă, faptele bune i-au făcut remarcați și iubiți. Așa era și Sami, săritor, blând, afectuos, vulcanic arareori dar niciodată fără motiv.

În urmă cu peste 32 de ani, un tânăr din Craiova, cu un copil în spate, de numai câțiva ani, ajungea pe jos, la Paris. A plecat din România ca să își vadă de ale lui într-o societate liberă, de fapt, a fugit, ca atâția alții. Iancu Samson, a devenit un bijutier extrem de apreciat în Franța, măcar regional. Până și actrița Brigitte Bardot, cândva, i-a solicitat serviciile.

Ca mulți alți scriitori, visători și poate frumos naivi, Sami a avut poveștile lui romantice, povești de dragoste, unele mai lungi, altele mai scurte. Le-a trăit cu o intensitate adolescentină, până aproape de cei 68 de ani ai săi, cât avea acum. A fosta gazda perfectă a prietenilor lui și ai mei, a jucat șah sau table pe plajele de la Cannes sau în căsuța lui, a cântat și a grăit mereu cu frumosul din el, mereu tuturor. Nu era deloc ranchiunos, dușmănos. Se mulțumea să facă cele mai simple și frumoase lucruri din lume: Să iubească și să trăiască. Era mândru nevoie mare de familia lui și ne arăta deseori fotografii cu băiatul, cu nora, cu nepoții și cu cine mai știe cine.

Este dureros să aștepți în zadar un semn din partea unui om drag și acesta să nu mai vină. Este nedrept destinul și ne doare pe toți cei care l-am cunoscut cu adevărat să îl știm plecat așa, între stele, prea grăbit să ne întristeze. Dar pentru mine, moartea lui Sami, nu este reală. Un om atât de bun nu are cum să moară. Rămâne etern în amintirile noastre care ne ajung din urmă, în orice prezent, cu sau fără voia noastră. Pentru că Sami, este astăzi acel suflet călător care s-a vrut și știut dintotdeauna.

În 2016, pe 30 noiembrie, Sami ne dezvăluia câteva gânduri, de fapt fragment de carte de a sa. Zicea așa: „Şi pentru că nu stă în putinţa noastră de a ne dezbăra de o înfăţişare urâtă, care ne deranjează uneori şi care alteori ne face să ne pierdem moralul şi ne bântuie cine ştie ce gânduri de sinucidere, eu mă corectez la început pe dinăuntru, dar, afară chiar că nu mai am nici o putere să-mi schimb înfăţişarea.
Nu, nu râde! Ştii cum este cu semnele? Este ca şi cum ai bate un cui într-o bucată de lemn, scoţi cuiul cu cleştele fără mari probleme, dar ce te faci, că rămâne gaura? Gaura aia o poţi astupa cu chit şi chiar cu vopsea, dar gaura e gaură, tot acolo rămâne! Uite o gaură ne-norocită „un semn” ! Urăsc singurătatea, asta să fie clar! Nu cred că există cineva care să poată trăi singur, singurel…
Iubesc nespus de mult pasiunile frumoase, oamenii sinceri şi cinstiţi.
Sunt un om pasionat să citesc în inimile oamenilor… 
În general, cititorule scump în ceea ce mă priveşte pe mine personal, eu sunt mulţumit de mine, sunt mulţumit chiar dacă nu mă crede lumea. Nici mai frumos decât mă prezint, nici cu o fire mai bună decât mă văd eu personal.
Conversaţia cu lumea bună, cu oamenii de societate, este una din plăcerile mele cele mai mari.”

Poate că Sami a citit și în sufletul meu, de mi-a rămas prieten apropiat, până dincolo de moartea sa fizică. Poate că mai niște mesaje de citit de la el, niște telefoane de primit, niște apeluri video în care să îmi scrie și să îmi cânte. Poate, de fapt sigur, are vreo fostă iubită sau foste iubite care îl plâng și regretă, odată cu mine. Căci s-a priceput și să iubească și să provoace și să enerveze, ca orice muritor frumos, într-o lume aparte, cum numai el a știut să și-o inventeze. Poate că cineva varsă o lacrimă, mai multe, acum, cu o strângere de inimă și durere nemărginită în alte suflete, rătăcite să-i ducă dorul și să îl mai îmbrățișeze, măcar o singură dată.

Cine știe, probabil că se va întâlni pe neașteptate prin Rai cu vreun Nichita Stănescu, să îi reamintească cu tâlc și modificat anume pentru el: „Auzi, bă, noi o să rămânem poeți toată moartea.”

Da, știu, viața merge înainte, cunosc placa. Însă nu poți spune asta cuiva care regretă enorm dispariția fizică a unui om drag. Și oricum, dacă vom continua să luptăm, noi, cei care l-am cunoscut, vom ști în următoarele noastre momente fericite că cineva, ne va reaminti: „Singura bogăție pe care o transporți toata viața împreună cu tine este inima. Ea simte bucuriile și supărările pe care ți le oferă destinul. Tot inima te face sa râzi și să plângi, pentru că ea este de milioane de ori mai puternică decât mintea. „. Când citim și recitim asta, știm deja că de acum, acesta este un mesaj dintre îngeri, adică sufletul lui Sami.

Rămas bun, Sami! Odihnă lină și da, într-o zi, ne vom reîntâlni. Că o fi ceva cenaclu și muzică și prin ceruri.

Un material de Adrian Melicovici, Miane, Italia, 3 aprilie 2021.

Nu te mai speria că ți se întâmplă asta, omule drag

descarcare-1 Niciunul dintre noi nu scapă de așa ceva, oricât ar fi de sănătos, realizat, împlinit. Read the rest of this entry

Generalul-maior Ilie Gorjan (r) despre romanul meu „Lanțuri”

Posted on


                               Foto: General-maior ILie Gorjan, captură Youtube
Read the rest of this entry

„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

Posted on
„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

646x404

 

Fragment din romanul meu în curs de apariție. Inspirat dintr-un fapt real de acum 37 de ani din România și cine știe, poate că și din situații asemănătoare ale prezentului. Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

„Haideți și râdeți de mine timpuri rele ale prezentului…și trecutului, mai nou ale viitorului…haideți, veniți, aduceți cu voi ironia și neînțelegerea, răutatea și ura, că dacă nu voi mai fi eu vreodată, voi credeți că lumea o să fie așa cum trebuie, frumoasă și fără de păcate…Veniți, sunt aici, de când vă așteptam la prima mea condamnare…pentru ce să mai zâmbesc? O faceți voi în locul meu și râdeți în hohote de suferința și nefericirea că m-am trădat întâi de toate pe mine dar niciodată pe ceilalți! Eu mi-am luat responsabilitatea destinului în mâini nu am făcut legăminte deșarte. Cât a mai rămas până la ultima și cea mai fericită clipă a vieții mele? Stați…vă văd așa fericite…ce de chipuri mulțumite că au știut să mă pedepsească și să îmi aducă cred ele, suferință. Da, știu, unii au obiceiul să facă rău altora pentru a-și răzbuna propriul trecut. Din propria mea vină v-ați găsit vinovatul pentru tot ce n-ați avut și reușit voi. E ușor să distrugi sufletul unui om dar e greu să înțelegeți că libertatea mea, e mult mai mare ca a voastră…Șușotiți timpurilor pe la spatele meu dar eu nu vă mai aud. Ați pierdut demult bătălia cu sinceritatea și puterea pe care o am acum. De fapt, voi v-ați pierdut pentru că ați permis lașitatea, minciuna. Oamenii aceia răi, ziceau că sunt sărac și uite de aceea am trăit cu impresia că fără ei pot schimba lumea. Dar nu au făcut nimic ca să mă lase să dovedesc că nu e deloc așa. Iar aici, între lanțurile acestea, mi-e mai bine decât în fața trădării.
Se ridică anevoios ca să caute o biată bucată de hârtie. Pentru el era importantă, căci acolo era sinceritatea lui și cea mai frumoasă întrebare. Doamne cât crezuse în fericirea care va fi doar pentru că a putut răspunde cu bucurie la ceea ce își dorise de la început. Bâjbâia prin întuneric și nu găsi ceea ce căuta. În foaia aceea galbenă se aflau cuvinte scrise de el, chiar atunci, în noaptea când fusese întrebat. Erau parte din averea lui sufletească devenită prea repede o amintire dureroasă și imposibil de suportat. Așa că a mai avut puterea să se bucure atunci când i s-a spus că zilele sale sunt numărate. A fost ultima oară când a râs tare și zgomotos, spunându-le călăilor săi:
– Voi vă vindeți pe un pachet de Carpați sau pe ce vă bucură de moment. Sunteți naivi! Eu nu voi putea fi vândut nici acum și nici după ce îmi veți curma viața!
– Stai jos deșteptule, îl repezise unul din gardieni. Ține-ți gura aia.
– Când nu mai ai nimic de pierdut, degeaba mai taci, analfabetule, se răsti deținutul groaznicei închisori și al vieții. Apoi râse iar.
Amintirea aceasta îl făcu să se mai liniștească puțin. Într-un fel, paznicii închisorii aveau dreptate prin comportamentul lor: Nu oricine e capabil să înțeleagă inutilitatea propriilor greșeli. Ei greșeau mai mult decât el, crezându-se norocoși ai vieții doar pentru că își puteau permite mai mult decât alții. Și pentru că le-a spus adevărul, s-au simțit jigniți. Unul i-a dat brânci și atunci s-a rostogolit în râsetele celorlalți. Altul l-a apucat de lanțurile care-i țineau mâinile imobilizate și a tras de ele cu toată forța, ca să-l chinuie și mai tare. Dar el nu mai simțea nimic. Sângele îi țâșnise de la încheietura mâinilor și deodată simți cum cineva îi răstoarnă ditamai găleata metalică de apă peste cap.
-Lasă-l mă’ că ne prinde șefu’, și-așa ca mâine va fi istorie.
Istorie? Se întrebă și el ce poate însemna asta. Care istorie de viață merită reținută mai mult? Avea o istorie frumoasă, la rându-i, curmată de alții după ceva vreme. În timp ce încă mai căuta bilețelul cu întrebarea primită i se derulau imagini peste imagini…prima privire…prima îmbrățișare…primul sărut, primele clipe frumoase petrecute împreună și toate poveștile ce ea i le mărturisea în cea mai frumoasă tinerețe. Apoi chipul i se întunecă mai tare decât ultima noapte a urgiei. Auzea reproșuri și vedea chipul unor oameni care nu îl considerau demn de iubirea lui.

Toată căsnicia lui se transformase într-un coșmar al destinului. De ce nu pot fi doi oameni împreună liniștiți, fără să se amestece alții? De ce aduce bogăția mulțumire lacomilor lumii? De ce a trebuit ca copilul acela nevinovat să sufere fără motiv? Avea din ce să își câștige existența. Ea, la fel. De ce un perete în plus sau o casă impunătoare ar aduce mai multă iubire? Ei o aveau deja pe a lor. De ce cunoscuți, părinți sau rude, vedeau marea împlinire doar în câțiva ani de facultate făcuți ori în funcția cuiva? În groapă plecăm cu ce avem în inimă nu cu băgăcioasa lume sau cu averile. Iar când două persoane trag în aceeași direcție, oricât de greu le-ar fi la început, tot vor izbuti.

Toți oamenii de pe pământ au dorințele lor și oare câtora dintre ei le-ar place să se amestece în viața lor materialismul și străinii sau chiar apropiații?
Lui nu-i mai păsa. Se eliberase prin faptele sale criminale condamnându-se pe el. Oamenii aceia acum nu mai existau, el le grăbise sfârșitul în cel mai puternic acces de furie. Abia după ce i-a văzut că nu mai mișcă și-a dat seama că pe el însuși s-a ucis. Ar fi capabilă judecata morală să-i înțeleagă disperarea de atunci? Care judecător ar fi îndrăznit să spună „Da, domnule, omul a fost adus în starea asta, a fost provocat, nu aș fi vrut să fiu în locul său mai înainte. Și acum, nici atât. Oricum trebuie pedepsit că doar a ucis trei oameni, oricât ar fi fost de răi”.
Pe drumul existenței noastre, căutăm răspunsuri și soluții. Cum să supraviețuim? Cum să izbutim o viață mai frumoasă? Cum să primim ce ne dorim dacă noi nu știm să oferim necondiționat? Tânărul din Ploiești gândea și nu mai putea lăcrima. Se enervase căutând foaia de hârtie și din nou se împiedică în lanțurile care-i ținteau picioarele. Se întâmplă ceva. Îi trecu niște gânduri prin minte și spuse grav:
– Eu măcar îmi văd lanțurile, știu ce și cine mă leagă. Voi, oameni din afara zidurilor unde sunt încarcerat, nu le vedeți. Și le simțiți deseori mai dureros decât mine.
În clipa aceea, vrând să își tragă cumva picioarele, simți ceva. Pierdută cine știe de când, foaia mult căutată de hârtie, se făcu simțită. I se lipise de picior și abia acum descoperise. Scoase un chibrit primit pe ascuns și îl aprinse. Apoi citi cu voce tare ce îl întrebase ea la început: „Crezi că pot face parte din planurile tale de viitor ca să nu îmi fac degeaba iluzii?”. Răspunsul fusese „Da”. Iar acum, după întâmplările care s-au petrecut, totul devenise cu adevărat o iluzie. Viitorul nu avea să mai existe. Și din acea secundă, el a încetat să mai zâmbească vreodată. Nici nu ar mai fi avut de ce și nici timp. Îi mai rămăsese doar pocăința de pe urmă laolaltă cu dragostea sa și cu resemnarea că a greșit când a judecat pe alții și a trecut la fapte.

Fragment din romanul în curs de apariție al autorului Adrian Melicovici Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

%d blogeri au apreciat: