RSS Feed

Tag Archives: oameni

Generalul-maior Ilie Gorjan (r) despre romanul meu „Lanțuri”

Posted on


                               Foto: General-maior ILie Gorjan, captură Youtube
Read the rest of this entry

Reclame

„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

Posted on
„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

646x404

 

Fragment din romanul meu în curs de apariție. Inspirat dintr-un fapt real de acum 37 de ani din România și cine știe, poate că și din situații asemănătoare ale prezentului. Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

„Haideți și râdeți de mine timpuri rele ale prezentului…și trecutului, mai nou ale viitorului…haideți, veniți, aduceți cu voi ironia și neînțelegerea, răutatea și ura, că dacă nu voi mai fi eu vreodată, voi credeți că lumea o să fie așa cum trebuie, frumoasă și fără de păcate…Veniți, sunt aici, de când vă așteptam la prima mea condamnare…pentru ce să mai zâmbesc? O faceți voi în locul meu și râdeți în hohote de suferința și nefericirea că m-am trădat întâi de toate pe mine dar niciodată pe ceilalți! Eu mi-am luat responsabilitatea destinului în mâini nu am făcut legăminte deșarte. Cât a mai rămas până la ultima și cea mai fericită clipă a vieții mele? Stați…vă văd așa fericite…ce de chipuri mulțumite că au știut să mă pedepsească și să îmi aducă cred ele, suferință. Da, știu, unii au obiceiul să facă rău altora pentru a-și răzbuna propriul trecut. Din propria mea vină v-ați găsit vinovatul pentru tot ce n-ați avut și reușit voi. E ușor să distrugi sufletul unui om dar e greu să înțelegeți că libertatea mea, e mult mai mare ca a voastră…Șușotiți timpurilor pe la spatele meu dar eu nu vă mai aud. Ați pierdut demult bătălia cu sinceritatea și puterea pe care o am acum. De fapt, voi v-ați pierdut pentru că ați permis lașitatea, minciuna. Oamenii aceia răi, ziceau că sunt sărac și uite de aceea am trăit cu impresia că fără ei pot schimba lumea. Dar nu au făcut nimic ca să mă lase să dovedesc că nu e deloc așa. Iar aici, între lanțurile acestea, mi-e mai bine decât în fața trădării.
Se ridică anevoios ca să caute o biată bucată de hârtie. Pentru el era importantă, căci acolo era sinceritatea lui și cea mai frumoasă întrebare. Doamne cât crezuse în fericirea care va fi doar pentru că a putut răspunde cu bucurie la ceea ce își dorise de la început. Bâjbâia prin întuneric și nu găsi ceea ce căuta. În foaia aceea galbenă se aflau cuvinte scrise de el, chiar atunci, în noaptea când fusese întrebat. Erau parte din averea lui sufletească devenită prea repede o amintire dureroasă și imposibil de suportat. Așa că a mai avut puterea să se bucure atunci când i s-a spus că zilele sale sunt numărate. A fost ultima oară când a râs tare și zgomotos, spunându-le călăilor săi:
– Voi vă vindeți pe un pachet de Carpați sau pe ce vă bucură de moment. Sunteți naivi! Eu nu voi putea fi vândut nici acum și nici după ce îmi veți curma viața!
– Stai jos deșteptule, îl repezise unul din gardieni. Ține-ți gura aia.
– Când nu mai ai nimic de pierdut, degeaba mai taci, analfabetule, se răsti deținutul groaznicei închisori și al vieții. Apoi râse iar.
Amintirea aceasta îl făcu să se mai liniștească puțin. Într-un fel, paznicii închisorii aveau dreptate prin comportamentul lor: Nu oricine e capabil să înțeleagă inutilitatea propriilor greșeli. Ei greșeau mai mult decât el, crezându-se norocoși ai vieții doar pentru că își puteau permite mai mult decât alții. Și pentru că le-a spus adevărul, s-au simțit jigniți. Unul i-a dat brânci și atunci s-a rostogolit în râsetele celorlalți. Altul l-a apucat de lanțurile care-i țineau mâinile imobilizate și a tras de ele cu toată forța, ca să-l chinuie și mai tare. Dar el nu mai simțea nimic. Sângele îi țâșnise de la încheietura mâinilor și deodată simți cum cineva îi răstoarnă ditamai găleata metalică de apă peste cap.
-Lasă-l mă’ că ne prinde șefu’, și-așa ca mâine va fi istorie.
Istorie? Se întrebă și el ce poate însemna asta. Care istorie de viață merită reținută mai mult? Avea o istorie frumoasă, la rându-i, curmată de alții după ceva vreme. În timp ce încă mai căuta bilețelul cu întrebarea primită i se derulau imagini peste imagini…prima privire…prima îmbrățișare…primul sărut, primele clipe frumoase petrecute împreună și toate poveștile ce ea i le mărturisea în cea mai frumoasă tinerețe. Apoi chipul i se întunecă mai tare decât ultima noapte a urgiei. Auzea reproșuri și vedea chipul unor oameni care nu îl considerau demn de iubirea lui.

Toată căsnicia lui se transformase într-un coșmar al destinului. De ce nu pot fi doi oameni împreună liniștiți, fără să se amestece alții? De ce aduce bogăția mulțumire lacomilor lumii? De ce a trebuit ca copilul acela nevinovat să sufere fără motiv? Avea din ce să își câștige existența. Ea, la fel. De ce un perete în plus sau o casă impunătoare ar aduce mai multă iubire? Ei o aveau deja pe a lor. De ce cunoscuți, părinți sau rude, vedeau marea împlinire doar în câțiva ani de facultate făcuți ori în funcția cuiva? În groapă plecăm cu ce avem în inimă nu cu băgăcioasa lume sau cu averile. Iar când două persoane trag în aceeași direcție, oricât de greu le-ar fi la început, tot vor izbuti.

Toți oamenii de pe pământ au dorințele lor și oare câtora dintre ei le-ar place să se amestece în viața lor materialismul și străinii sau chiar apropiații?
Lui nu-i mai păsa. Se eliberase prin faptele sale criminale condamnându-se pe el. Oamenii aceia acum nu mai existau, el le grăbise sfârșitul în cel mai puternic acces de furie. Abia după ce i-a văzut că nu mai mișcă și-a dat seama că pe el însuși s-a ucis. Ar fi capabilă judecata morală să-i înțeleagă disperarea de atunci? Care judecător ar fi îndrăznit să spună „Da, domnule, omul a fost adus în starea asta, a fost provocat, nu aș fi vrut să fiu în locul său mai înainte. Și acum, nici atât. Oricum trebuie pedepsit că doar a ucis trei oameni, oricât ar fi fost de răi”.
Pe drumul existenței noastre, căutăm răspunsuri și soluții. Cum să supraviețuim? Cum să izbutim o viață mai frumoasă? Cum să primim ce ne dorim dacă noi nu știm să oferim necondiționat? Tânărul din Ploiești gândea și nu mai putea lăcrima. Se enervase căutând foaia de hârtie și din nou se împiedică în lanțurile care-i ținteau picioarele. Se întâmplă ceva. Îi trecu niște gânduri prin minte și spuse grav:
– Eu măcar îmi văd lanțurile, știu ce și cine mă leagă. Voi, oameni din afara zidurilor unde sunt încarcerat, nu le vedeți. Și le simțiți deseori mai dureros decât mine.
În clipa aceea, vrând să își tragă cumva picioarele, simți ceva. Pierdută cine știe de când, foaia mult căutată de hârtie, se făcu simțită. I se lipise de picior și abia acum descoperise. Scoase un chibrit primit pe ascuns și îl aprinse. Apoi citi cu voce tare ce îl întrebase ea la început: „Crezi că pot face parte din planurile tale de viitor ca să nu îmi fac degeaba iluzii?”. Răspunsul fusese „Da”. Iar acum, după întâmplările care s-au petrecut, totul devenise cu adevărat o iluzie. Viitorul nu avea să mai existe. Și din acea secundă, el a încetat să mai zâmbească vreodată. Nici nu ar mai fi avut de ce și nici timp. Îi mai rămăsese doar pocăința de pe urmă laolaltă cu dragostea sa și cu resemnarea că a greșit când a judecat pe alții și a trecut la fapte.

Fragment din romanul în curs de apariție al autorului Adrian Melicovici Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

Totul e live, ca și viața noastră. Gânduri și decizii

Posted on
Totul e live, ca și viața noastră. Gânduri și decizii

ajuta-te-singur

Se întâmplă des ca unii să îți pună inteligența la încercare scriindu-ți niște opinii sau vorbindu-ți cu sugestiile altora care nu te-au văzut și cunoscut niciodată. Oamenii nu țin toți la drum când ajungi la un acord omenesc și deseori de suflet, crezi tu, cu ei. Își fac impresii și eventualii „sfătuitori” sunt pe dinafara problemei în totalitate câtă vreme ei nu au știut vreodată să afle decât ceea ce li s-a spus. Așa că vina nu le aparține lor ci acelora care le spun doar ce vor să se afle. Ba te și jignesc alții doar din auzite și nu din cunoscute. Read the rest of this entry

Răutatea versus bunătate

Posted on

 

sp4

Era gata să scriu ca pe o platformă informativă, respectiv Blasting News 😀

Bine v-am regăsit, dragii mei cititori!

Revin după o pauză ceva mai prelungită, am fost nevoit să întrerup aici puţin pentru că nu am timp, pur şi simplu. Mai am şi familie, job, ca şi alte probleme, cum au toţi oamenii. În plus, nu e chiar simplu să trăieşti din scris, motiv pentru care am şi două noi romane în pregătire pentru a fi publicate după cum am mai spus prin altă parte ori aici.

Tot în ultimele săptămâni, am aprofundat puţin problema răutăţii oamenilor versus bunătate. Aş fi curios să ştiu şi părerea unui specialist cu care m-am împrietenit virtual, numele său este Hanibal Dumitraşcu.

Trăind în străinătate, mi-e uşor să spun cu sinceritate că românii nu sunt deloc uniţi. Invidia, frustrarea, ironiile, luatul la mişto, sunt acolo, la locul lor. Bineînţeles că am cunoscut din fericire şi conaţionali foarte buni, cu un caracter aparte.

Nu am reuşit să dezleg o enigmă: De ce unii oameni, se reped să te pună la zid citind doar un titlu fără să se ostenească în a lectura textul scris de tine. Deseori, intenţiile unei postări sunt pozitive dar apare efectul bumerang.

O altă problemă descoperită la noi, mă rog, mai bine spus redescoperită, este invidia nejustificată, răutatea, chiar dacă tu faci ceva frumos ori util. Sau dacă ai vreo mică reuşită, legată de ceva atât din viaţă cât şi dintr-un domeniu.

Alt „mister”: Unde sunt români mulţi, apar şi mai-marii care se cred ei aşa şi vor neapărat să iasă în faţă. Îţi zâmbesc, te apreciază dar nu care cumva să iei microfonul, ca să zic aşa, că le umbreşti preamărirea. Unii s-au învăţat să te invite undeva DOAR în folosul lor, nu în folosul tău. Te invită la masă când eşti sătul, când eşti flămând nici habar nu au de tine.

Eu sunt un om simplu, ca oricare dar nu chiar atât de simplu încât să consider că un şef bugetar e mai interesant decât mine sau vreun personaj aflat într-o funcţie trecătoare. Nu mai sunt omul cu taraba, în acest moment. Şi nici cu sloganul. Vremurile acelea au trecut şi afirm cu sinceritate că mi-a făcut plăcere să o iau de jos, căci printre oamenii simpli găseşti adevărul şi nu în sălile cu lumini de la reflectoare dar umbre pe interes din culise.

Vedeţi, m-am încadrat perfect în cutuma mioritică: Am scris mai mult de răutate decât de bunătate. Chiar aşa: De ce bunătatea nu e un cuvânt fie şi tacit în comunicarea cu semenii noştri? Ce înseamnă bunătatea? Să fii bun am înţeles, mă refer la domeniul unde munceşti sau în ceva anume. Dar aici vorbesc despre inimă, despre onestitate, despre adevărul din fiinţa noastră!

Din nefericire, mai e mult până departe. Societatea încă mai are de evoluat. Bunătatea e lăsată la urmă, precum alocaţiile sociale ale copiilor sau cultura.

Răutatea, pentru moment, triumfă. Sună pesimist dar ar trebui să sune şi optimist. De ce? Pentru că măcar eu sau unul, altul, deci câte cineva, ne-am gândit să abordăm subiectul răutate versus bunătate.

Unii ar pune o întrebare cu amprentă parşivă: Când e bine să fii rău şi când bun? Ajungem la rolul conştiinţei dar aici e altă poveste şi vom discuta cu altă ocazie.

Poate vreţi să citiţi DE ACELAŞI AUTOR:

E clar! Toţi românii din străinătate se întorc acasă măcar o dată

Cum a ajuns nea Ilie din Poiana lui Iocan pe malul Tamisei. Mesaj pentru David Cameron, primul ministru al Marii Britanii

Drama oamenilor din Odobeşti

Copilul minune din România care uimeşte lumea IT de pe mapamond

 

De neuitat, pe 2 decembrie 2012 ” pribeag pe drumul viselor” în Arezzo

1044791_471694329590446_18338344_n Nu prea e loc de uitat, anumite zile, în perioada octombrie-decembrie 2012 în viaţa mea. Cu riscul să plictisesc cititorii, revin la expediţia SPERANŢA UNUI VIS prin care am mers până la Roma, pe jos din România. A piedi, cum spun italieni. 2 decembrie este o zi de asemenea specială. Este ziua când am ajuns la Arezzo, venind de undeva dinspre Florenţa- Carbonille. Este ziua când după ce am cunoscut o persoană deosebită, cu o seară în urmă, am nimerit între lacrimi şi bucurie, între suflete şi inimi tresăltând ca un freamăt de dor faţă de ce era în urma mea şi bucurie faţă de ce întâlnisem. Cu o seară în urmă, în zona Carbonille, prins de ploaie, am tras la o pensiune unde patroana unui bar alăturat mi-a spus că e un magazinaş al unor românce alături. Vă daţi seama cum m-am simţit. Eu m-am dus acolo…fata vorbea numai în italiană deşi eu m-am adresat direct româneşte…apoi când i-au plecat clienţii m-a ascultat. Era normal să aibă puţină suspiciune, văzând un individ obosit, hăituit dar fericit că o aude şi o întâlneşte deşi nu o cunoştea. O chema Gabriela Năstase. Avea o bonetă pe cap şi în câteva minute a înţeles povestea mea. I-am pus filmuleţul sugestiv pe laptop şi a înţeles. A înţeles că omul din faţa ei nu e un pierde vară ci un scriitor român care vine din ţara lui pe jos cu steagurile la vedere ale României şi Italiei, pe braţe. A înţeles că acest om simplu e de la Târgovişte şi mai apoi a înţeles să fie un SUFLET  şi de o ospitalitate neaşteptat de frumoasă. Mi-a dat să mănânc carne, în ditamai tava şi credeţi-mă că nu am făcut economie. Nu m-a lăsat până nu am mâncat tot. Apoi mi-a întins 30 de euro. ” Să fie şi de la mine să te ajute puţin”, mi-a spus. Mai mult, a venit şi Lucia sora ei, cu iubitul şi am făcut poze. Aparatul s-a stricat şi fotografiile s-au rătăcit în memoria pierdută a laptopului. La plecare, mi-a făcut câteva sandvişuri mari, imense şi a luat de pe raft tot ce credea că mă poate ajuta, portocale, apă minerală, suc. Nu o mai interesa că mi le oferă şi îşi face puţină pagubă. Eram impresionat şi abia acum află, citind aceste cuvinte, scrise aici şi acum, că a doua zi dimineaţa am plecat prin ploaie cu ochii umezi, gândindu-mă la ea şi la bunătatea ei şi rugându-mă la Dumnezeu să îi fie bine ei şi surorii şi tuturor celor dragi ei…. Trăgeam de rucsacul pe roţi, cumpărat de Corina din Bologna cu sete şi drumul era lung…zeci de kilometri până la Arezzo…Arezzo era un ocol…expediţia devia din drumul drept la insistenţele lui Eliana…Eliana se certase cumva cu Mihaela Grădinaru pe Facebook dar nu mai contează motivele. Mihaela Grădinaru după ce a citit cartea mea şi-a cerut scuze de la Eliana la ea pe profil…oamenii ştiau şi ştiu să fie frumoşi atunci când vor… Şi da, a dat la un moment dat soarele… ceva mă atrăgea spre Arezzo…nu ştiam ce…nu mai conta…rucsacul de acum tras pe rotile şi în spinare ca înainte se tocise într-o parte….era mai greu…mergeam, plângeam şi zâmbeam…eram în drum spre o comunitate de români…spre un loc necunoscut… Şi a început o furtună…m-a făcut ciuciulete cum se spune…nici ploaia nu mai reuşea să mă dea înapoi…era decembrie şi fulgera…Eliana din Arezzo m-a sunat…un şofer care-i promisese că vine cu ea spre mine să mă ducă la o festa se răzgândise…apoi a apărut alt şofer…iertare să îmi fie nu mai îmi amintesc numele…era un om de treabă….în apropiere de Arezzo a dat soarele iar…şi iar…şi într-un târziu, a apărut Eliana…ha, nu mai eram obosit…nu mai eram ud deşi apa curgea de pe mâneci…i-am zis îmbrăţişând-o şi văzând-o prima oară: – De ce n-ai spus soro că eşti aşa frumoasă? :)) Şi de atunci a rămas sora mea. M-a dus la o festa. Era de fapt sărbătoarea de Ziua Naţională sărbătorită cu întârziere de 24 de ore, era o duminică…acolo chipuri noi…doamne elegante….oameni necunoscuţi şi eu rupt de foame de la drum…de poftă…în faţă era un ecran mare pe care proiectau filme…imagini…dar în spate de tot…ditamai tăvile cu bunătăţi….la vedere…aşa că nu m-am abţinut şi m-am repezit să iau ceva: – Vă rog să aşteptaţi până după ce se termină, mi-a zis o doamnă blondă privindu-mă cu reproş. Mai târziu am aflat că o cheamă Doina Bălan şi aşa a aflat şi ea că eu eram românul care vine pe jos din ţara lui ca să cunoască străinătatea, ca să se dea mare cu steagul ţării lui…ca să le vorbească de Târgovişte. O doamnă tare vorbăreaţă şi cu dialog politic prezenta şi arăta ce şi cum. Se cântase imnul României. O pianistă mică din zonă urma să concerteze. Era Denisa Curtaşu. Pe doamna cu aere de politician am aflat că o cheamă Aurelia Ceoromila. Dar aerele erau  un paravan de fapt. A fost foarte primitoare cu mine, tare amabilă şi a fost de acord să îmi dea cuvântul ca să mă prezint la microfon dar să şi proiecteze filmuleţul cu imagini din expediţia mea. Şi am vorbit…cu lacrimi în ochi, plin de emoţie, am început să citesc mesajele păstrate pe mobil de la românii care îmi fuseseră alături…aşa s-au auzit la microfon numele lui Iancu Samson, Corina Dumitrescu, Mihaela Grădinaru şi alţii….şi oamenii au aplaudat…şi au înţeles… Mi-am făcut poze cu ei…şi-au făcut poze cu mine….o doamnă tot blondă, invita la un revelion la hotelul ei…o chema Violeta Hristu…o fiinţă tot dragă…apoi Jojo, Viorel Moldovan şi un copil mic cu ochelari dar drăgălaş au venit alături de mine…apoi Andra, copilul era al unei alte doamne, cu D  mare, Nicoleta Simion…apoi un tip solid, mamă ce m-am speriat când i-am văzut privirea prima oară…credeam că mă ia pe sus şi mă aruncă de la etaj…când colo ce să vezi…era super sensibilul Giuseppe..al Elianei..italianul de care mi-e dor şi după ce mă întorc cu spatele la el…şi nu pot să o uit nici pe Mihaela Asavei…braşoveancă super…din ce îmi amintesc… Şi a doua zi, după toate astea, Aurelia mă ducea la primarul Fanfani, vorbea tot italiană când traducea româneşte, dar haios şi amintiri uite că rămase frumoase…apoi un suflet superb…Lidia Fichiosi… care mi-a cumpărat un cărucior să pun rucsacul în el să mă deplasez mai uşor…spre Roma…mi-a scris un bileţel şi eu l-am păstrat….toţi aceşti oameni au semnat în Caietul Speranţei, au scris în el…am semnăturile lor… Mai sunt şi alte nume de amintit, de exemplu Titus…etc etc… unele nu realizează că mereu le-am pomenit…altele au înţeles să scrie frumos despre mine, să scrie frumos din talentul lor…Manuela Pană a fost prima româncă ce a scris despre  mine… mi-a citit Eliana de la distanţă mai târziu articolul ei…ea a venit de la Firenze….nu mai intru în amănunte…toţi cei de mai sus amintiţi şi nu doar ei au devenit personaje în cartea mea scrisă despre toate astea, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR… Pe 2 decembrie 2012, am cunoscut deci la Arezzo oameni printre oameni…stele care nu se sting…şi am scris repede, acest articol despre ce a fost atunci, aşa cum mă şi deplasam… VĂ MULŢUMESC MULTUMESC, DRAGILOR! Uite şi un post scriptum: toţi cei de mai sus, sunt personaje în romanul meu. Astăzi locuiesc în Italia şi deja am mai fost la ei o dată, au cumpărat toţi cartea mea, vorbesc cu majoritatea dintre ei şi nu uit nici măcar o zi să mă gândesc la acea zi şi la ei…deşi pare greu de crezut… UIte, mai jos fotografii cu semnăturile şi cuvintele câtorva dintre ei, fotografii ca şi coperta cărţii despre ce v-am povestit. 559752_373231972770016_134284160_nDSCF3745DSCF3748DSCF374612617_444949822221656_1277056829_n312740_444950155554956_1480006950_n537671_444949988888306_45117229_n999320_471687286257817_1780638684_n943762_450199628406583_305083083_n29566_373000852793128_415787824_n

%d blogeri au apreciat asta: