Cu manuscrisul gata finalizat, un roman de suflet pentru Feleacu’ tot de suflet cu Cluj cu tot

Surse foto: Pinterest și bialog.ro. Imagine din comuna Feleacu’, județul Cluj

Ieri am terminat de scris cel mai frumos roman al meu, care o să apară în viitorul nu tocmai îndepărtat. Așa cred eu, că e cel mai frumos din tot ce am publicat. Va fi a zecea mea carte scrisă. Dar și cea în care am pus la bătaie, fără să mă străduiesc și chinui de fapt, suflet fără margini, trăiri care vor insufla multor cititori sper eu, alte trăiri. Pentru că acțiunea se desfășoară în zona Feleacu-Cluj. Este inspirat dintr-un fapt real care pe mine cel puțin, mă va marca toată viața. Este ceva așternut cu pasiune, strângere de inimă, teamă dar și bucuria că am reușit să devin foarte dornic să ajung anul viitor în cea mai frumoasă și veche așezare din județul Cluj. Romanul pe care l-am intitulat Fata din spatele cortinei are ca protagonistă și subliniez, personaj principal, o ființă din viața reală, care a copilărit și s-a autoeducat mai ales, în strălucitoarea istorie a așezării străvechi și plină de povești frumoase, încă nespuse. Este un roman de dragoste, poveste imaginară însă acompaniată de mărturii incredibile care se află dincolo de iubirea din carte. Pentru că fata din realitate se confruntă cu o problemă la fel de reală, pe care o stăpânește într-un mod extraordinar fără ca cineva să bănuiască bătăliile ei niciodată date în vileag.

E suficient să o cunoști doar preț de câteva minute pe tânăra din zonă ca să te întrebi, privind-o mai mult sau mai puțin discret în ochii ei minunați: Dar tu unde ai fost până acum? Vorbește despre Feleacu’ cu atâta mândrie și plăcere, că mintenaș îți trece prin cap să vezi locul acela unic în țară. Vorbește despre oamenii de acolo cu drag și niciodată până să apară această nouă carte a mea, nimeni nu va cunoaște cine le apără istoria, tradiția, frumusețea sufletească, omenia și iubirea față de tot ce înconjoară dealul acela mare cât un munte și semeț ca o Geneză continuă. Iar eu, voi ajunge negreșit la Feleacu’ și în Clujul la fel de drag, unde măcar o parte dintre bulevarde și câte o bucată de trotuar par parcă mai încărcate-mister-frumusețe de pașii celei despre care veți citi în foarte puține luni.

Manuscrisul, abia finalizat, l-am scris din Italia, unde locuiesc. Și unde minunăția de om simplu, Alesia pe numele din carte, alias de fapt Fata din spatele cortinei, se desfășoară ca un evantai de suflet pentru alte suflete. Te răcorește modestia și splendoarea din felul de a fi al micuței de la Feleacu’, pentru că deși nu mai e o adolescentă, statura o trădează însă personalitatea și felul de a fi, copleșește orice om, atâta e de plăcută cunoașterea ei îndeaproape. Imaginar, trăiește o poveste de dragoste neîmpărtășită cu personajul Grig, unde totuși, ca autor, am completat cu parțial lupta pentru ea însăși din viața reală. Fata din spatele cortinei este cea care se regăsește în bătăliile multor semeni care au nevoie măcar de o îmbrățișare în clipele disperării sau rătăcirii cauzate de afecțiuni care nici măcar la speranță nu mai îndeamnă.

Fata din spatele cortinei nu e niciodată falsă, nici în carte, nici în realitate. Este așa cum trebuie, sinceră, corectă, echilibrată și incredibil de empatică cu cei care ajung din nefericire, necăjiți și nu numai, pe holurile spitalului CFR din Cluj… Fata din spatele cortinei se dezvăluie amalgam de senzații și inspirații pentru orice scriitor care îi cunoaște măcar o mică parte din povestea existenței.

Răutăcioșii sau sarcasticii de serviciu vor spune ori în gând, ori direct, că autorul are o afecțiune cam anormală pentru o simplă localnică din Feleacu’. Așa, și? Dacă nu ar exista pasiunea, măcar un dram de sentimente, inteligența și nu numai, nu s-ar putea scrie o asemenea carte. Însăși soția mea admiră trăirile, receptivitatea, locurile descrise de Alesia dar mai ales inspirația pe care nu am mai avut-o niciodată când am scris o carte. Și da, vom veni împreună, să vedem totul din tot ce se poate, de la Feleacu’ până în istoriile Clujului și negreșit, vom trece și pe lângă spitalul unde oamenii trebuie să trăiască încrezători și să zâmbească măcar o secundă fericiți, până la ultima suflare.

Fata din spatele cortinei va pleca spre mii de cititori, încetul cu încetul, nu dintr-o dată. Și nu se va da înapoi să așeze între paginile sale măcar o fotografie sau două cu Dealul dealurilor, cu pietrele trovanți care cresc în cea mai lină tăcere, cu ce are mai sugestiv locul acela fantastic de unde a început povestea imaginară de dragoste.

Nu a fost ușor să comunic cu personajul din realitate dar îi mulțumesc infinit pentru toată deschiderea avută față de mine. Frumușica micuță de la Feleacu’- a fost în contact aproape zilnic cu mine, m-a ajutat să înțeleg lucruri extraordinare, care se află dincolo de iubirea imaginată în carte. Sunt mesaje pentru toți ceilalți. Pentru că cineva a visat-o, în roman și apoi ea a visat un vis. Chiar așa! Toți avem dreptul la vise frumoase! Toți! Toți avem dreptul să iubim, să ne fie dor, să ne bucurăm de fiecare zi, să luptăm cu problemele noastre care par distructive pentru că orice om are dreptul să închidă ochii fericit, fie că pleacă spre Rai din cauze naturale ori răpus de boli nedorite.

Îmi iubesc maxim personajul și îl ador în viața reală. N-ai cum altfel! N-ai cum! Nu există alternative față de ea, decât să o iubești în primul rând ca om și apoi, care are mai mult curaj dar mai ales inteligență și ca femeie. O îmbrățișezi măcar cu gândul pentru ardoarea cu care iubește dreptatea, adevărul, simplitatea fiecărei clipe care urmează și mai ales, ne îndeamnă pe toți să facem asta.

Clujul l-am mai văzut și o să îl mai văd când va fi momentul lansării oficiale a cărții. Însă mi-ar plăcea să iau autobuzul, să urc colinele acelea ca oricare suflet de om, care merge la oraș ori cu treburi, ori să admire și de departe locul frumos despre care scriu și de unde se vede peisajul de vis al comunității de oameni minunați, cum îi descrie ea de câte ori stăm de vorbă.

În carte, Fata din spatele cortinei este iubită și dorită. Sentimental sau afectiv. În realitate, merită prețuită și de asemenea, iubită și dorită. Căci o admiri și când îți zice nu dacă îi ceri ceva și o transformi în muza-iubire-de-semeni dacă îți spune da. Forța din viața reală a Fetei din spatele cortinei, este cu mult peste cea din carte. Nu știu dacă am reușit să mă ridic prin ce am scris la ceea ce merită această ființă. Pentru că viața bate cartea. Înțelegeți ce zic?

La Feleacu, o inimă bate pentru ea însăși dar întotdeauna și pentru ceilalți. Dorințele ei, sunt și ale milioanelor de femei care au dreptul să fie visate și iubite. Mesajele pe care le transmite mai departe de povestea de dragoste uimitoare sper eu, a cărții, sunt pentru toți ceilalți. În roman, nu e o iubire fracțiune de secundă ci una cerebrală, care te face să te gândești de 10 ori la cine este de fapt și cum este Fata din spatele cortinei. Și mai ales, te determină să te meriți întâi pe tine ca să meriți pe alții. Să te iubești și ajuți întâi pe tine ca să poți iubi și ajuta pe alții. În spatele cortinei, se ascund nu doar poveștile ei ci și ale tuturor. Romantismul uneori exagerat pentru cititorii neatenți ai viitoarei mele cărți, riscă, e drept, să determine concluzii pripite. Dar mai bine chiar și așa, decât să ocolești incredibila lecție de viață pe care cu generozitate deloc reținută și mai ales cu empatie, mi-a dăruit-o Fata din spatele cortinei de la Feleacu’.

Romanul va putea fi citit în puține luni și pe la anul, autorul, alături de soția lui, va veni și la Feleacu’ și Cluj. Ca să o mai îmbrățișeze odată pe micuța de care suntem mândri și ca să respirăm aerul satelor de pe dealul dealurilor. Și de ce nu, să dăm măcar un bună ziua, bună să vă fie inima, minunaților localnici de la Feleacu’.

Adrian Melicovici, este originar din Dâmbovița și astăzi un scriitor rezident la Miane, un sat de munte din Italia. A mai publicat 9 cărți până acum, 7 romane și 2 volume de poezii. Ultima sa carte a apărut la Dublin și a fost lansată oficial pe 3 septembrie anul curent, tot în Irlanda, este vorba de romanul șapte. Care poate fi achiziționat de aici prin comandă directă de oriunde din Europa.

Adrian Melicovici este membru al Societății Scriitorilor Dâmbovițeni din anul 2009 și membru onorific al celei mai vechi instituții culturale din Italia, La Camerata Dei poeti din Italia din decembrie 2012.

A efectuat expediția Speranța Unui Vis în anul 2009 prin care a parcurs pe jos distanța de la Târgoviște la Roma, 2200 km, cu steagul României la vedere, pentru a promova imaginea țării, a tuturor românilor și a militat astfel și împotriva violenței și a discriminării.

În anul 2016 a fost premiat cu trofeul Distincțiile Revistei Itaca-Dublin pentru romanul anului 2015-Secretul Uriașului 160, secțiunea proză.

Un material de Adrian Melicovici, Italia 8 septembrie 2022 și autor al viitorului roman în curs de apariție, Fata din spatele cortinei.

De pe Dealul pietrelor spre noua poveste

Acum vreo jumătate de secol, locuitorii s-au adunat unul câte unul pe tărâmul pietrelor care cresc, de la Începuturi și până dincolo de niciodată sosita apocalipsă. La început, a fost prima răsuflare. Apoi, glasul timpului s-a auzit deloc molcom, în istorii care au urmat, pe cărările celor care nici astăzi, nu se încumetă dacă nu să părăsească, măcar să uite aceste locuri. Dacă privești de undeva de sus, de foarte sus, mai toate hotarele și forma locului care a tresărit liniștit, din inimi de oameni-viață, vei avea ciudata senzație că e un elefant micuț, care deși nu trăiește aici, totuși până și el ar călca printre pietrele care cresc și de-a curmezișul ierbii care nu moare niciodată. Și pentru că împlinirea epocii și a naturii-suflare trebuia să aibă un nume, i s-a spus până în ziua de astăzi, Dealul Feleacu.

Cărarea coboară ușor, într-o senzație de lin, deși știți cum e, autobuzul care poartă spre Marele Vacarm oameni-deloc-pietre, nu se mai hurducă, măcar în închipuirea celor care izbutesc să privească pe geam și mai ales, să admire. Să admire în primul rând sosirea și nesosirea anilor din trecut până în viitorul mereu cald, răbdător, până când Dealul va mai avea și alte povești de spus, în cea mai deplină tăcere. Că de aici s-a lăsat întâi Cortina și apoi, s-a ridicat spledoare până în învolburarea Someșului care traversează cel mai frumos oraș transilvan: Clujul. Cartea-roman pe care îl scriu-pasiune și nerăbdare de buchisire întru înțelegerea Ei și a celor care o poartă zilnic în suflet, se răsfoiește așa, acolo, aici, până încoace, lângă preAlpii belunezi, unde o altă liniște, scrie odată cu mine. Sunt contemporan cu Fata din spatele cortinei, de mine numită așa și de alții acum și apoi, și când tiparul va forța de neoprit carte după carte legată și așteptată, atunci explozia bucuriei sufletești se va simți fără rănească, fără să lovească, fără să uimească. Va fi explozia-lăuntrică firească a celui care scrie acum și pentru cei care au cumva prilejul să rămână veșnic în biblioteca inimii: Clipa timpului care nu moare niciodată, ca și frumusețea acestor locuri și mai ales, a inimii celei cu numele vieții..

Pe bulevardele orașului, se poartă și astăzi bătălii nu tocmai contemporane ci mereu suflete-legate de noi, de mine, de voi și de toți ceilalți. Într-o zi, deloc prea târziu, apele Someșului mă vor avea musafir, laolaltă cu Dealul care pentru multe milenii, încă va mai aștepta chemarea altora, cu pietrele lui vii cu tot și cu oamenii frumoși care nu mor niciodată. Eu sunt zilnic acolo și voi, sunteți zilnic aici. Nu există depărtare-piedică și nici stavilă în fața chemărilor. Dintr-o curte simplă, cineva face aievea cu mâna scriitorului care a scris, trăit și astăzi, rescrie. Ca și Dealul Feleacu, mereu semeț, plin de „bine ai venit”, mie, vouă, tuturor. Este un loc blând, etern și mereu primitor, unde oamenii se nasc și mor, pentru reîncarnarea-suflet, întotdeauna fericiți!

Material de Adrian Melicovici, scriitor, Italia.

Și pentru ce? Și pentru cine?

Ar fi fost frumos să trăim în vremuri mai liniștite. Însă istoria lumii și a vieții ne determină să ne adaptăm la cruda realitate. Scriu mult mai rar aici, în ultimii ani. Ca tot omul, mă întreb ce voi face acasă și în viața de zi cu zi, în familie. Eu sunt unul dintre cei peste 7 miliarde de locuitori ai acestei planete. Vocea și părerile mele nu reprezintă nici măcar un fir de praf în societate. Pentru că mă confund cu omul simplu, neștiut și nevăzut la scară largă, din punct de vedere mediatic. Sunt parte din rândul maselor. Încerc să mă definesc cumva parte comună cu empatia manifestată față de cei din jur ori din alt colț de lume. Oricât aș vrea să fiu liniștit, nu reușesc.

Nu reușesc pentru că butonând telecomanda sau răsucind butonul aparatului de radio, în căutare de preferințe, este aproape imposibil să nu aflu noutățile deloc îmbucurătoare. Suferințele din alte colțuri de lume s-au mutat și mai aproape. La granițe, în buzunarul propriu, în suflet. Războiul nedeclarat însă animalic din spațiul răsăritean al Europei, mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ: Aud despre locuințe bombardate, ucidere de oameni simpli și nevinovați, explozii de bombe peste spitale, școli atacate, orfelinate, răpiri, acte pur și simplu imposibil de admis în Europa secolului 21. Lideri criminali de război obligă la moarte și devin paria unui moment istoric, tragic și evitabil înainte. Te trezești dintr-o dată bombardat ori speriat de sunetele sirenelor, te trezești prizonier în propria casă și apoi victimă. Marele exod al nevinovaților continuă. Marea remușcare a vinovaților, întârzie.

Ce vreau eu? Ce vrem noi, toți muritorii de rând, majoritatea sictiliți de politică și amintiri istorice groznice care ne prind din urmă? Vrem doar să ne trezim liniștiți dimineața, să mergem la serviciu, să ne relaxăm în weekend ori în familie ori cu prietenii, vrem să ne bucurăm de viață. Însă devenim obligați fără de voie să nu putem nega problemele create de alții. Carburantul, prețurile, liniștea interioară și exterioară, sar la stele primele în asociere cu frământările umane ale tuturor.

Criminalii nu vor asta. Ei nu sunt afectați de copiii rămași orfani ori uciși, de bolnavii de sub dărâmături, de foametea și viața de grotă nedorită a celor mistuiți de război. Criminalii vor numai putere și influență, fără să le pese de ce doresc oamenii cu adevărat.

Nu există câștigători într-un război. Doar suflete și vieți nevinovate distruse. Fericirea nu există în dictatură, așa cum nici dragoste cu forța nu se poate. Libertatea și gesturile umane plus umanitare definesc lumea pe care planeta asta nu a avut-o niciodată. Fericirea nu se obține prin frică și amenințări. Nu mai am chef mereu să scriu treburi romantice. Merg în mașină și pornesc radio ca să aud cine ce știe ce piesă muzicală plăcută. Schimb programele la televizor ca să descopăr vreun documentar istoric ori despre natură, sănătate etc. Numai că iar dau fără să vreau de imagini apocaliptice. Unii sunt mândri că au devenit criminali de război, așa cum au fost mulți alți dictatori sângeroși mai înainte. Ei sunt mulțumiți, au în sânge dorința de a face lumea nefericită ca să își satisfacă orgoliul. Noi, cei mai mulți și simpli, nu rămânem decât cu dorul de viață liniștită și poate întrebarea cui și de ce folosește războiul. Și pentru ce? Și pentru cine?

Sinopsis „Șapte…”: Pe când lumile față în față?

Toți avem povești de spus mai întâi nouă, apoi celorlalți. Pentru noi, ele sunt de fapt amintiri. Pentru ceilalți, pot fi ori descrieri plictisitoare, ori provocatoare de interes, numit la început, curiozitate. Apoi te absoarbe ce asculți când cineva vorbește despre un moment din viața lui. Extragi empatic pozitivul și negativul. Pilda și nepilda. Experiența și învățătura. Pe urmă, vrei să scrii ca și cineva, nu mai contează cine, un jurnal. Poate că toți am vrea să scriem jurnale. Ele devin fie cărți dezvoltate într-un parcurs literar inevitabil, fie niște foi așternute, acolo, ca să nu uiți cine ai fost, de unde ai venit, pățaniile existenței tale, clipele frumoase, tot ce ți se pare ție că ar fi de remarcat pentru tine în primul rând. Când scrii ceva, trebuie să te depășești tu pe tine, nu pe ceilalți. Asta am gândit când am început să scriu pentru viitorul meu roman, la finele anului 2016. Dar despre ce este vorba în „Șapte?” Încerc aici o descriere sumară, un sinopsis adică.

După ce au scăpat cu viață din Marele Val ucigaș, cei doi eroi și-au urmat viața, începută cândva, pe când aveau doar 16 ani. Apoi el, devenit bunic, scrie un jurnal impresionant după opinia lui. La un moment dat, apare un al doilea jurnal, al altcuiva. În jurul iubirilor și vieților cotidiene ale personajelor, principale sau de pe cuprinsul planetei, se întâmplă fenomene ale lumii, evenimente sociale și apariția repetată a cifrei perfecțiunii: 7. Pildele biblice, marii autori clasici și dialogurile aparent simpliste, dau fie culoare, fie învățăminte fiecărui cititor care se poate regăsi în viitorul meu roman, în măcar o descriere. Nu lipsesc tensiunea, suspansul, gândurile, simplitatea, complexitatea, controversele, scenele fierbinți sau acțiunea fictivă ori reală care se duce până după anul 2060. Un roman scris pe alocuri ca un film ce oferă cititorului imaginație, inclusiv din viața lui. Cartea propune un public larg, de toate vârstele. Generația a treia, își amintește. Generația a doua, retrăiește și speră continuu. Generația tânără, este provocată cu simplitatea și romantismul însă și ușor educată, prin introducerea unor clasici care au rămas moștenirea marilor învățături sau creații de astăzi.

Stângăciile inevitabil remarcate de un critic literar atent, sunt transformate în avantaje. Simplitatea devine complexitate rar dar sigur. Stilul abrupt al romanului oferă cititorului un plan epic împărțit în două părți, ale viitoarei cărți. În prima, intitulată „Salvarea și întoarcerea la viață”, de la Geneza adaptată simplist și pe scurt, până la nepotul orfan care își redescoperă bunicul, într-un jurnal ascuns de bătrân. Se dezvăluie catastrofa naturală din 2004, deci fapt real, apoi salvarea din iadul planetar dezlănțuit. Ușor-ușor, geografia, istorii scurte, se alătură întoarcerii la viața de zi cu zi, unde iubirea primează, atât între cei doi bunici cât și între tinerii care apar în prim plan. Încă din primele pagini, nepotul curios și orfan, află despre copiii timpului, care s-au născut pe alte meleaguri decât cele natale ale părinților. Familii mixte. Un anumit domn Jason vorbește despre câștigarea unui anumit tip de război de către generația tânără. Român la origine, bunicul din manuscris, ajunge să uimească pe nepot și astfel începe să fie scris un alt jurnal, fără să se bage de seamă de către primul cititor al memoriilor bătrânului: Nepotul Andy. Iar viața merge mai departe. Astfel, partea a doua, intitulată „Ultimul ecou”, se concentrează pe viața tinerilor îndrăgostiți de naționalități diferite, atrași reciproc fiecare de valorile țării de unde le provin părinții. Psihologia patriotismului (Naționalismului moderat ) încurcă fanatismul unora pentru că mulți copii născuți din familii mixte au de învățat istorii despre 3 țări chiar: Cea unde au emigrat ai lor și cele de unde provin. În partea a doua apar și controversele, nu sunt iertate insistențele în a da prioritate religiei, născută din teama de cineva care ar fi mai presus de noi toți.

Pe ansamblu, cartea propune multe mesaje, despre iubire, libertate, educație, nonconformismul care se manifestă mai ales în capitolul 16, intitulat Soledad. Bunicul nu uită nici cum a început iubirea lui neobișnuită, nici pățania din iunie 1990, de la mineriadă și nici de personajele care au emigrat prin lume, nu doar românii. Lumea are aceleași metehne chiar și în 2060. Dar iubirea și fenomenele lumii sunt mereu prezente, cu remarcile-reproș de rigoare ale bunicului din capitolul „Cercul Negru”, al romanului. Cu întrebarea unuia dintre personajele principale, din timpul unei campanii umanitare: Cum ar fi să punem față în față lumea modernă și lipsită de griji cu aceasta tristă și săracă, măcinată de războaie inutile și foamete? Perfecțiunea nu există, coincidențele însă da. Inclusiv cea care insistă prin existența cifrei 7, număr care dă și titlul cărții.

Romanul se citește simplu datorită exprimării abrupte, fără veleități literare relevante însă în ansamblu, în jurul iubirilor din poveste, această simplitate-momeală provoacă întrebări fără un răspuns multora dintre noi, transmite anumite mesaje uneori și în limbaj mai popular dar niciodată cu rea intenție din partea mea, a autorului. Nu întâmplător, finalul romanului se reduce la o frază ce provoacă la optimism, deși aparține unui scriitor mai degrabă pesimist: Emil Cioran.

Sper că ce am scris mai sus va provoca un interes tuturor generațiilor și dorința de a fi achiziționată viitoarea mea carte, după momentul publicării ei. Sunt peste 5 ani și jumătate de când scriu la ea și nu întotdeauna în condiții optime, așadar au fost și întreruperi datorate vieții cotidiene în care fiecare luptăm pentru tot ce ne mai trebuie pe acasă. Pentru că eu sunt un om simplu și mai și muncesc așa cum mulți munciți, ori în țară ori în străinătate.

Adrian Melicovici, Italia.

„Cine dorește să sponsorizeze apariția mai rapidă a cărții mele anul acesta, mă poate contacta în privat sau poate dona oricât dorește în contul meu din orice țară care aparține U.E, pe numele Adrian Melicovici, IBAN IT15MO708461623032003311648, Banca della Marca, Italia. Datele BIC pentru donatorii din afara Uniunii Europene: ICRAITRRU40. Mulțumesc.)

Mesaj dintre îngeri- Sufletul lui Sami

Pe 13 martie anul acesta, scriam un status pe profilul meu de Facebook. În el, anunțam că o să scot o ediție digitală specială a revistei România Ta Diaspora, fondată de mine în 2014 și întreruptă în decembrie 2017. Am tagat autorii obișnuiți și unii au comentat, bucuroși, inclusiv cititori. Printre ei, scriitorul Iancu Samson, de la Cannes.

Zilele următoare, au început să vină câteva articole scrise de autori. Mereu prezent în privat, cu poveștile sale, multe reale, Sami întârzia de data aceasta. Zilele trecute, citesc o veste deloc fericită pe profilul prietenului meu, Gabriel Cristian Groman, un poet și salariat în Anglia, la Londra. Prima dată am crezut că cine știe, poate că e o glumă de 1 aprilie, însă treaba asta mi-a trecut fugitiv prin minte. Apoi am rămas stupefiat, trist, înmărmurit. Omul care mă făcuse în toți acești ani erou, pentru un proiect de al meu, dus la capăt în decembrie, 2019, nu mai era. Murise și noi aflam asta târziu, datorită familiei sale extrem de discrete și bineînțeles, îndurerate. Prietenul meu bun și nu doar al meu, după o lungă suferință cu afecțiunile sale, pierduse bătălia. Sami, cum îi spun prietenii și cunoscuții, ne-a lăsat pentru totdeauna, plecând într-o altă lume, a îngerilor. Știam de la el și nu numai că dorea să fie cenușă aruncată pe Promenade des Anglais. Astăzi, bunul Sami este cenușă dar suntem mulți care l-am iubit și nu vom reuși să-l uităm vreodată. Sufletul lui continuă să ne vorbească, așa cum a făcut-o întotdeauna.

În urmă cu aproape 9 ani, în timp ce mă îndreptam spre Roma, pe jos, plecat de la Târgoviște, în expediția interculturală Speranța Unui Vis, traversam deja Slovenia. Mă aflam în Murska Sobota neajutorat dar decis să înaintez. Un necunoscut mie, comenta pe blogul meu, unde relatam tot traseul și pățaniile mele. Pentru el, eu eram eroul care flutura steagul țării „perpedes”. Apoi m-a contactat și așa a ajuns ulterior unul dintre ajutoarele mele nesperate, ca să duc la bun sfârșit un proiect. Era Sami, care avea să devină inclusiv personaj real în romanul meu document intitulat „Pribeag pe drumul viselor.” Am și scris în 2013 pe acest blog materialul Ploaia din Murska Sobota și strălucirea lui Iancu Samson. Nu am mai întrerupt niciodată legătura. Mai mult, a început să scrie pentru revista mai sus amintită și chiar a primit prin poștă, un exemplar tipărit. Și pe urmă, fără să anunțe vreodată, mă suna pe video-chat, îmi cânta la chitară, îl ascultam și mă bucuram pentru bucuria lui, că a mai publicat o carte. Inclusiv săptămânile trecute a mai publicat ceva și pentru asta, era fericit.

Iancu Samson, scriitor

( 1953-2021)

Sincer, observ cu durere că ne cam ducem cu toții, rând pe rând. Mi-au murit mulți confrați scriitori, unul chiar în noaptea de revelion. Rămânem tot mai puțini într-o lume a contradicțiilor și erorilor divine, da, așa le numesc. Dumnezeu nu e drept întotdeauna, să mă lase în pace fanaticii religioși cu porcăriile astea. Chestia cu așa a fost să fie sau așa a decis Cel-de-Sus, pe mine mă revoltă, atunci când vorbim despre vieți curmate, ale unor oameni buni, care nu au făcut niciodată rău, nimănui, dimpotrivă, faptele bune i-au făcut remarcați și iubiți. Așa era și Sami, săritor, blând, afectuos, vulcanic arareori dar niciodată fără motiv.

În urmă cu peste 32 de ani, un tânăr din Craiova, cu un copil în spate, de numai câțiva ani, ajungea pe jos, la Paris. A plecat din România ca să își vadă de ale lui într-o societate liberă, de fapt, a fugit, ca atâția alții. Iancu Samson, a devenit un bijutier extrem de apreciat în Franța, măcar regional. Până și actrița Brigitte Bardot, cândva, i-a solicitat serviciile.

Ca mulți alți scriitori, visători și poate frumos naivi, Sami a avut poveștile lui romantice, povești de dragoste, unele mai lungi, altele mai scurte. Le-a trăit cu o intensitate adolescentină, până aproape de cei 68 de ani ai săi, cât avea acum. A fosta gazda perfectă a prietenilor lui și ai mei, a jucat șah sau table pe plajele de la Cannes sau în căsuța lui, a cântat și a grăit mereu cu frumosul din el, mereu tuturor. Nu era deloc ranchiunos, dușmănos. Se mulțumea să facă cele mai simple și frumoase lucruri din lume: Să iubească și să trăiască. Era mândru nevoie mare de familia lui și ne arăta deseori fotografii cu băiatul, cu nora, cu nepoții și cu cine mai știe cine.

Este dureros să aștepți în zadar un semn din partea unui om drag și acesta să nu mai vină. Este nedrept destinul și ne doare pe toți cei care l-am cunoscut cu adevărat să îl știm plecat așa, între stele, prea grăbit să ne întristeze. Dar pentru mine, moartea lui Sami, nu este reală. Un om atât de bun nu are cum să moară. Rămâne etern în amintirile noastre care ne ajung din urmă, în orice prezent, cu sau fără voia noastră. Pentru că Sami, este astăzi acel suflet călător care s-a vrut și știut dintotdeauna.

În 2016, pe 30 noiembrie, Sami ne dezvăluia câteva gânduri, de fapt fragment de carte de a sa. Zicea așa: „Şi pentru că nu stă în putinţa noastră de a ne dezbăra de o înfăţişare urâtă, care ne deranjează uneori şi care alteori ne face să ne pierdem moralul şi ne bântuie cine ştie ce gânduri de sinucidere, eu mă corectez la început pe dinăuntru, dar, afară chiar că nu mai am nici o putere să-mi schimb înfăţişarea.
Nu, nu râde! Ştii cum este cu semnele? Este ca şi cum ai bate un cui într-o bucată de lemn, scoţi cuiul cu cleştele fără mari probleme, dar ce te faci, că rămâne gaura? Gaura aia o poţi astupa cu chit şi chiar cu vopsea, dar gaura e gaură, tot acolo rămâne! Uite o gaură ne-norocită „un semn” ! Urăsc singurătatea, asta să fie clar! Nu cred că există cineva care să poată trăi singur, singurel…
Iubesc nespus de mult pasiunile frumoase, oamenii sinceri şi cinstiţi.
Sunt un om pasionat să citesc în inimile oamenilor… 
În general, cititorule scump în ceea ce mă priveşte pe mine personal, eu sunt mulţumit de mine, sunt mulţumit chiar dacă nu mă crede lumea. Nici mai frumos decât mă prezint, nici cu o fire mai bună decât mă văd eu personal.
Conversaţia cu lumea bună, cu oamenii de societate, este una din plăcerile mele cele mai mari.”

Poate că Sami a citit și în sufletul meu, de mi-a rămas prieten apropiat, până dincolo de moartea sa fizică. Poate că mai niște mesaje de citit de la el, niște telefoane de primit, niște apeluri video în care să îmi scrie și să îmi cânte. Poate, de fapt sigur, are vreo fostă iubită sau foste iubite care îl plâng și regretă, odată cu mine. Căci s-a priceput și să iubească și să provoace și să enerveze, ca orice muritor frumos, într-o lume aparte, cum numai el a știut să și-o inventeze. Poate că cineva varsă o lacrimă, mai multe, acum, cu o strângere de inimă și durere nemărginită în alte suflete, rătăcite să-i ducă dorul și să îl mai îmbrățișeze, măcar o singură dată.

Cine știe, probabil că se va întâlni pe neașteptate prin Rai cu vreun Nichita Stănescu, să îi reamintească cu tâlc și modificat anume pentru el: „Auzi, bă, noi o să rămânem poeți toată moartea.”

Da, știu, viața merge înainte, cunosc placa. Însă nu poți spune asta cuiva care regretă enorm dispariția fizică a unui om drag. Și oricum, dacă vom continua să luptăm, noi, cei care l-am cunoscut, vom ști în următoarele noastre momente fericite că cineva, ne va reaminti: „Singura bogăție pe care o transporți toata viața împreună cu tine este inima. Ea simte bucuriile și supărările pe care ți le oferă destinul. Tot inima te face sa râzi și să plângi, pentru că ea este de milioane de ori mai puternică decât mintea. „. Când citim și recitim asta, știm deja că de acum, acesta este un mesaj dintre îngeri, adică sufletul lui Sami.

Rămas bun, Sami! Odihnă lină și da, într-o zi, ne vom reîntâlni. Că o fi ceva cenaclu și muzică și prin ceruri.

Un material de Adrian Melicovici, Miane, Italia, 3 aprilie 2021.

Nu te mai speria că ți se întâmplă asta, omule drag

 Niciunul dintre noi nu scapă de așa ceva, oricât ar fi de sănătos, realizat, împlinit.

Generalul-maior Ilie Gorjan (r) despre romanul meu „Lanțuri”

                               Foto: General-maior ILie Gorjan, captură Youtube