Acum 5 ani, scriam tot aici, pe blog, așa, printre altele: În arc peste timp, Vera s-a ridicat din ea însăși, copleșită de durerea unei amintiri niciodată șterse și a rămas dreaptă și demnă în fața oricărei evidențe potrivnice. Dintre ceruri, Florin a zâmbit fericit, da, sunt sigur, când a văzut forța surorii lui. Forța disperării. Ambiției. Încrederii. Speranței. O face și acum. Și ea știe.
Mai târziu, tânăra femeie a devenit măcar meteoric, personaj de carte, pe la capitolul 17 al romanului recent scris de mine și publicat prin editura Itaca Publishing House. S-a întâmplat așa pentru că am ținut să amintesc măcar câteva persoane care s-au luat la trântă cu viața și tristețea. Într-un fel, au iertat ceea ce li s-a întâmplat nu neapărat declarativ ci mai corect spus, trăind. Vera a trăit. Mama ei, asemenea. Copiii, la fel. Iar Florin, zis Nr 1 pe când era încă în viață, a trăit și el mai departe, prin ei toți. O va face pentru totdeauna.
Vocea caldă a Verei am auzit-o direct, față în față, la Târgoviște, în vara lui 2017. Tot ce îmi aduc aminte mai bine, este forța pe care o emana încă de atunci și doar aștepta să se manifeste. Eu nu am lăsat să se vadă prea des admirația mea pentru femeia tânără care an de an, plânge mai mult ca niciodată, la fiecare 27 iulie. Însă ceva a rămas acolo, legătura aceea a destăinuirilor din care te trezești cumva besmetic și întrebându-te: Câte bătălii sufletești trebuie să mai ducă ea și familia, cu amintirea celui care nu mai este printre noi?
Pe 27 iulie 2013, presa televizată sau scrisă din Dâmbovița, relata despre un omor deosebit de grav, săvârșit la Picior de Munte. Doi prieteni din copilărie, foști colegi de școală, s-au luat la harță. Florin Minescu, zis Florin Nr 1, a fost găsit fără suflare pe o uliță, strada Păunei, prezentând urme violente de lovituri cu toporul. Suspectul: Mihai a lui Rizea, prietenul de o viață. În ziua de sâmbătă, organele de ordine au căutat cu câinii lupi suspectul, ore în șir. Suspectul, speriat, se ascunsese în pădure. A fost în zadar. Presa vremii mai scrie că ucigașul s-a întors acasă și a fost capturat.
Pe 30 iulie 2013, o comună întreagă a jelit necontenit, pe ultimul drum al lui Florin. Apoi, s-a lăsat o ceață imensă în viața familiei îndurerate. Portalul Târgoviștenews.ro, scria dramatic: L-au plâns cu lacrimi amare și mama și tatăl, surorile și prietenii dar și vecinii care au venit să își ia rămas bun. (…) Cu toții se așteptau să meargă la nunta lui, nu la înmormântare. Mama sa era sfâșiată de durere pentru că voia să îl vadă ginere, nu în sicriu.
Întâlnirea mea cu Vera, de acum câțiva ani, nu a fost o revelație ci o lecție de viață. Pe măsură ce o ascultam, se uneau și se desfăceau cerurile aievea, cu toată căldura toridă pe care o suportam. I-am prevăzut de atunci o ascensiune în viață, fără lipsuri, plină de obstacole pe care sigur va reuși să le depășească. Apoi relația s-a mai răcit dar nu pentru că așa am vrut noi ci pentru că fiecare mergea pe drumul său, spre vise, astăzi multe împlinite. Pentru că pentru Vera va fi întotdeauna timp. Gândiți-vă: O mamă cu doi copii mici, părinți aflați în permanent dor și zbucium, prieteni care erau învățați să glumească ori să descopere ce minunății a mai făcut Florin Nr 1 cu electronicele sale de care era pasionat să le dezmembreze ca să facă altele și mai și.
Este iulie și din nou tristețe și același dor nemărginit după tânărul rămas tânăr în amintirea tuturor. Este ceas de seară și din nou soarele se încăpățânează să apună mai greu, ca și cum ar vrea să lumineze calea celor care îl caută și astăzi pe cel care nu mai este. Iar apoi, zâmbetul Verei, cum își spune ea, se va întoarce, pentru tot ce a reușit singurică în acești 9 ani. Va strânge din pumni, se va sui la volanul mașinii pe care zici că o conduce de când lumea și va străbate sute de kilometri către îndatoririle, visele și împlinirile ei. Există și o mamă care o așteaptă mereu, în prag, există copii care vor avea ce povesti despre cea care le-a dat cea mai frumoasă și binecuvântată educație. Și mai există, discret și fără prea mult zgomot și Adi, care de aici, din Italia, îi dorește Verei și familiei sale, tot binele din lume. Prefer să rămân umbra care plânge pentru amintiri triste și care surâde fericit pentru zâmbetul Verei, inegalabil și totodată, plin de forță.
Mai prevăd ceva, iarăși: Peste ani și ani, Vera va scrie cumva povestea ei de succes, prefațată de cumplita dramă din acel fatidic 27 iulie 2013. Nimeni altcineva nu va putea să o facă în locul ei. Și nu pentru că trebuie să devină o scriitoare neapărat ci pentru că paginile acelei cărți vor fi deja umede de disperare și apoi de bucuria regăsirii, într-o existență fantastică, așa cum numai a Verei poate fi.
Iată cuvintele ei, posibilă autoare de roman incredibil, așternute în martie anul acesta: În vâltoarea vieții, sub presiunea atâtor decizii, liniștea a devenit un lux, trebuie să ne bucurăm de existență. Primește-o când vine, bucură-te din plin de ea. Îți oferă răgazul să respiri, să trăiești intens și plin cu energie bună. Îți dă odihnă și speranță de viață. ( Vera Minescu, preluare de pe Fb)
Este dificil să scrii despre cazul de mai sus, îmi imaginez deja chipul surorii îndoliate, parcurgând aceste rânduri, îmi mai imaginez sensibilitatea pe care și-o maschează cu o îndemânare incredibilă și orice aș scrie aici, nu va putea niciodată să se ridice la nivelul unei comemorări nobile. Fără să încerc măcar, îmi este imposibil să nu mă gândesc la amica mea de la Târgoviște, de câte ori este iulie. Cum scriam și în romanul Lanțuri, tot ce ne rămâne de făcut, este să învățăm să trăim. Vera, a învățat, prin propriile puteri și propria luptă. Și suntem mulți care ne mândrim cu ea, tot mai mulți! Până la urmă, trebuia să existe și o femeie Nr 1, ca și Florin dar de data aceasta, în maximă Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte!
Un material de Adrian Melicovici
Adrian Melicovici-scriitor 