RSS Feed

Tag Archives: opinii

Scurtă „călătorie” în viața și interiorul Ralucăi Jensen

14642315_1883465971874271_428336970132933386_n

Raluca Jensen, sursa foto: profilul său Facebook

M-am tot sucit și învârtit dacă ar fi cazul să scriu acest material pe o rețea social-media sau aici, pe vechiul și diversul meu blog. Cum însă mă aștept la comentarii de două cepe degerate de la oameni cu puțul gândirii niciodată curățat prefer să pot modera sau da spam fără milă pe posibilele răutăți ale unora. Read the rest of this entry

Anunțuri

Generații online: Despre bunicuțele de peste zeci de ani (I)

Generații online: Despre bunicuțele de peste zeci de ani (I)

gadgeturi-femei

Mă amuză când văd diferențele între generații, provocate deseori de către progresul omenirii din punct de vedere științific. Ele sunt inevitabile dar cine e de vină? După opinia mea nimeni. Sau poate incapacitatea multora de a înțelege că timpul nu stă pe loc. Astăzi voi vorbi despre bunicuțele viitorului. Read the rest of this entry

Răutatea versus bunătate

Posted on

 

sp4

Era gata să scriu ca pe o platformă informativă, respectiv Blasting News 😀

Bine v-am regăsit, dragii mei cititori!

Revin după o pauză ceva mai prelungită, am fost nevoit să întrerup aici puţin pentru că nu am timp, pur şi simplu. Mai am şi familie, job, ca şi alte probleme, cum au toţi oamenii. În plus, nu e chiar simplu să trăieşti din scris, motiv pentru care am şi două noi romane în pregătire pentru a fi publicate după cum am mai spus prin altă parte ori aici.

Tot în ultimele săptămâni, am aprofundat puţin problema răutăţii oamenilor versus bunătate. Aş fi curios să ştiu şi părerea unui specialist cu care m-am împrietenit virtual, numele său este Hanibal Dumitraşcu.

Trăind în străinătate, mi-e uşor să spun cu sinceritate că românii nu sunt deloc uniţi. Invidia, frustrarea, ironiile, luatul la mişto, sunt acolo, la locul lor. Bineînţeles că am cunoscut din fericire şi conaţionali foarte buni, cu un caracter aparte.

Nu am reuşit să dezleg o enigmă: De ce unii oameni, se reped să te pună la zid citind doar un titlu fără să se ostenească în a lectura textul scris de tine. Deseori, intenţiile unei postări sunt pozitive dar apare efectul bumerang.

O altă problemă descoperită la noi, mă rog, mai bine spus redescoperită, este invidia nejustificată, răutatea, chiar dacă tu faci ceva frumos ori util. Sau dacă ai vreo mică reuşită, legată de ceva atât din viaţă cât şi dintr-un domeniu.

Alt „mister”: Unde sunt români mulţi, apar şi mai-marii care se cred ei aşa şi vor neapărat să iasă în faţă. Îţi zâmbesc, te apreciază dar nu care cumva să iei microfonul, ca să zic aşa, că le umbreşti preamărirea. Unii s-au învăţat să te invite undeva DOAR în folosul lor, nu în folosul tău. Te invită la masă când eşti sătul, când eşti flămând nici habar nu au de tine.

Eu sunt un om simplu, ca oricare dar nu chiar atât de simplu încât să consider că un şef bugetar e mai interesant decât mine sau vreun personaj aflat într-o funcţie trecătoare. Nu mai sunt omul cu taraba, în acest moment. Şi nici cu sloganul. Vremurile acelea au trecut şi afirm cu sinceritate că mi-a făcut plăcere să o iau de jos, căci printre oamenii simpli găseşti adevărul şi nu în sălile cu lumini de la reflectoare dar umbre pe interes din culise.

Vedeţi, m-am încadrat perfect în cutuma mioritică: Am scris mai mult de răutate decât de bunătate. Chiar aşa: De ce bunătatea nu e un cuvânt fie şi tacit în comunicarea cu semenii noştri? Ce înseamnă bunătatea? Să fii bun am înţeles, mă refer la domeniul unde munceşti sau în ceva anume. Dar aici vorbesc despre inimă, despre onestitate, despre adevărul din fiinţa noastră!

Din nefericire, mai e mult până departe. Societatea încă mai are de evoluat. Bunătatea e lăsată la urmă, precum alocaţiile sociale ale copiilor sau cultura.

Răutatea, pentru moment, triumfă. Sună pesimist dar ar trebui să sune şi optimist. De ce? Pentru că măcar eu sau unul, altul, deci câte cineva, ne-am gândit să abordăm subiectul răutate versus bunătate.

Unii ar pune o întrebare cu amprentă parşivă: Când e bine să fii rău şi când bun? Ajungem la rolul conştiinţei dar aici e altă poveste şi vom discuta cu altă ocazie.

Poate vreţi să citiţi DE ACELAŞI AUTOR:

E clar! Toţi românii din străinătate se întorc acasă măcar o dată

Cum a ajuns nea Ilie din Poiana lui Iocan pe malul Tamisei. Mesaj pentru David Cameron, primul ministru al Marii Britanii

Drama oamenilor din Odobeşti

Copilul minune din România care uimeşte lumea IT de pe mapamond

 

Părerea mea despre Valentine’s Day, o zi a îndrăgostiților

images

Probabil că voi lua asupra mea un asalt de critici deși nu văd motivația, sincer vă spun. Personal cred că cei care tot insistă exagerat că această zi nu e a românilor, fac exces de naționalism ceea ce nu e cazul când vorbim despre o sărbătoare a iubirii. Noi, românii, am împrumutat după căderea regimului totalitar acum 25 de ani, multe lucruri urâte din Occident. Ziua Îndrăgostiților sau Valentine’ s Day cum i se mai spune nu e ceva urât. E un îndemn la iubire, la petrecerea uneor clipe frumoase alături de persoana iubită. Deci, care e problema că sărbătorim și noi deodată cu Occidentul această zi de 14 februarie? Dimpotrivă, noi, românii, suntem privilegiați pentru că tot în această lună sărbătorim și Dragobetele, sărbătoare autentică românească, în 24 februarie. Așa că Occidentul se iubește o singură zi :P, pe când noi de două ori. Mă rog, ar trebui să fie toate zilele sărbători ale iubirii, dar două sărbători ale iubirii cu ce strică? Nu ne fură nimeni țara și nici identitatea națională, dacă sărbătorim și pe 14 și pe 24 😀

Dar ca să înțelegem mai bine despre ce vorbim aicim, iată câteva detalii despre toate acestea, preluate de pe Wikipedia:

Dragobetele este o sărbătoare de origine dacică celebrată de români pe 24 februarie. Sărbătoarea de Dragobete este considerată în popor echivalentul sărbătorii Valentine’s Day (ziua Sfântului Valentin), sărbătoare a iubirii.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.

Ei bine, Ziua Îndrăgostiților din 14 februarie comemorează pe Sf. Dwynwen, sfântul patron al îndrăgostiților galezi. În Franța, o țară tradițional catolică, Valentine’s Day este cunoscută simplu drept Sfantul Valentin și este sarbatorită ca în restul țărilor occidentale. În Danemarca și Norvegia 14 februarie este cunoscută ca „Valentinsdag”. Nu este sărbătorită pe o scară largă, dar mulți oameni își fac timp pentru a petrece într-un mod romantic cu partenerul de viață sau trimit o felicitare unei iubiri secrete.

Așa că hai să nu amestecăm sentimentul iubirii cu naționalismul, hai să ne iubim și azi, și mâine și de Dragobete și mereu, că e ce avem mai frumos în viață: posibilitatea de a iubi, indiferent de religie, țară, an și vârstă!

Elena mi-e prietenă şi azi dar îmi dă like dintre îngeri

559466_281089481984266_1459259726_n

Nu sunt singurul care am această stare. Nu doar eu întâmpin această problemă, sunt convins de asta. Când intru pe reţeaua mea preferată de socializare, Facebook, uneori, am senzaţia că vorbesc şi cu îngerii. E real? E oare adevărat că le auzi glasul fără să-ţi dai seama şi îi vezi, fără să-i zăreşti? Fetele ei probabil că ştiu MULT  mai bine, şi sunt fete extraordinare, asta vă spun cu certitudine, căci mama lor a fost o eroină a vieţii şi luptei cu ea.

Astă vară, o colegă şi prietenă bună, a plecat dintre noi. Mereu tânără, frumoasă şi tolerantă, profesionistă şi închisă în suferinţa ei pentru a se deschide celor din jur, Elena Oprescu a rămas şi astăzi prietena mea, chiar dacă e ” dincolo „. Şi nu doar a mea. Nu i-a şters nimeni contul de Facebook deşi putea. A rămas acolo, ca o amintire mereu…prezentă…e cu noi, cu mine, cu ceilalţi colegi, prieteni…nu vă imaginaţi ce senzaţie de durere sau de tristeţe, fie ea şi trecătoare, mă încearcă atunci când din când în când, mai invit din listele de prieteni să dea like pe paginile mele. Mereu îmi apare Elena Oprescu şi în dreptul ei ” invită „. Şi eu nu pot să o invit… ştiu că nu are cine să mai butoneze de acolo…dar nu pot nici să o şterg din listă câtă vreme acel cont al ei există… mă simt doar bucuros printre lacrimi că da, e prietena mea şi e-n listă, nu?

Şi da, măcar mă mint frumos că distanţa până la îngeri nu e aşa mare iar viaţa de pe pământul nostru se întretaie cu viaţa veşnică, într-o existenţă a necunoscutelor stări de acum şi de mâine. S-au unit vieţile între ele iar moartea a învins doar atunci, în acea zi de august…de atunci, paşi de amintiri şi imaginea ei au rămas vii, ca şi acel cont de Facebook şi până se va încumeta cineva să i-l şteargă, eu mă bucur plângând în sinea mea.

Cât va exista contul unde scrie Elena Oprescu, voi şti şi mai mult că deşi e la îngeri, e ACOLO  şi e în lista mea de prieteni. Chiar dacă nu o pot invita nicăieri să îmi dea like. Oricum, ea ştie.

%d blogeri au apreciat asta: