RSS Feed

Tag Archives: parinti

ÎMBRĂȚIȘAREA LACRIMILOR – de Adrian Melicovici

ÎMBRĂȚIȘAREA LACRIMILOR – de Adrian Melicovici

2368370319_3155226c33_b

Să mă scald
în primăvara ultimului cuvânt
Ar fi ca și cum m-aș despărți
de cea mai frumoasă ploaie.
Ăsta da legământ: să nu uiți
Ultimele cuvinte de mamă grijulie,
sub răsuflări târzii și tot mai rare.
Și-aș mai sta,
cât ai respira,
și-aș mai ști,
vremuri de nevinovăție,
când ne creșteai obraznici și copii. Read the rest of this entry

Reclame

Scrisoare către mama mea: Icoana respectului

08290009

Ştiu ce înseamnă să ai copii, să vrei să le oferi mai mult şi să nu poţi, aşa cum ţi-ai fi dorit. Măcar trăieşti cu mulţumirea sufletească, aceea pe care o ai şi tu, şi alţii, că i-ai dat viaţă şi ai încercat să le dai educaţie, înclinaţie pentru respect faţă de cei din jur. Ştiu ce înseamnă să fii departe, într-o ţară străină şi să ţi se pară că lor nu le pasă ori că te-au uitat. Dar eu nu te-am uitat, mamă. Ştiu că nu ai fost obişnuită să stai atâta timp fără mine şi mă bucur enorm că îţi pot spune lucrurile astea şi aici şi în faţă, căci deşi nici tu nu mai crezi, ne vom vedea.  Ţi-o fi ţie frică de avion dar mie nu. Tot ce te rog eu e să trăieşti, cât te mai lasă Dumnezeu, deşi anii trec iute peste tine şi boala nu te lasă. Să apuci să mai vezi măcar ultima mea carte pe care încerc să o termin acum şi să o public, apoi să mai trăieşti ani mulţi ca să te bucuri de bucuriile mele aşa cum eu m-am bucurat când am ştiut că am o mamă unică!

Să ştii că am cunoscut mulţi oameni frumoşi, aici în Italia. Cum se şi întâmplă, unii, câţiva acolo, răi. Din fericire, oamenii frumoşi sunt mii şi îi înţeleg de ce au forţa de a învinge în viaţă. Mulţi dintre ei nici nu mai au mame şi taţi cărora să le scrie, cum pot eu acum. Ar trebui ca fiecare dintre noi să le scriem părinţilor, chiar şi după ce ei nu mai sunt aici, ci la îngeri, pentru că raiurile uneori îşi dau întâlnire, cel pământean cu cel ceresc, în vise şi în doruri şi în amintiri.

Ne vom vedea curând, mamă.  Foarte curând. Alţii nu pot spune asta, cum nu au putut spune chiar de foarte tineri. S-au autoeducat şi s-au făcut oameni mari singuri. Viaţa în străinătate e frumoasă dacă ştii să rişti, să suferi şi apoi să îţi decizi bucuriile care apar, negreşit.

Dar mai frumoase sunt amintirile când mă băteai fără să mă loveşti tare cu nuiaua la fund sau când mă certai că e târziu şi nu trebuie să umblu ca ” derbedeii” pe străzi noaptea 😀 Sau când mergeam vara împreună să culegem mure şi măceşe, să facem suc, să faci dulceaţă, sau când mă chemai acum ani mulţi să te ajut să tragem de căruţul plin cu gogoşari sau varză să-i punem în butoiul de plastic sau borcane să facem murături. Sau când mergeam prin anii 80 la mamaie şi ne trântea ditamai mămăliga tare, tare şi o făcea felii cu aţă, ah ce bune erau jumările cu ouă în mijlocul codrilor.  Sau când îmi rupeai foile că am greşit temele pentru acasă şi ” caietul de curat ” trebuia să fie de curat. O mai ţii minte pe d-na Hotomega de la şcoala primară? Sau pe educatoarea Bănulescu?

Sau îmi mai place să îmi amintesc cum ne uitam toţi la ” Om bogat, om sărac ” pe televizorul cu lămpi. Apoi eu am început să citesc ” Crimă şi pedeapsă ” de Dostoievski sau ” Roşu şi negru ” de Stendhal şi apoi ” Singur pe lume ” şi apoi ” Scrinul negru ” al lui Călinescu şi tot aşa şi tu mamă ai început să nu prea mă mai înţelegi dar ştiai că e de bine.

Te voi iubi mereu mamă, şi cât eşti în viaţă şi când nu vei mai fi pentru că nu-i aşa, noi, purtăm sufletele noastre mereu după ce am pierdut şi uneori, după ce n-am avut. Mulţi nu au simţit nici cearta părintească, nici îmbrăţişările nici dragostea unei mame. Orfanii au ajuns mari şi ştiu asta. De aceea, sunt fericit că exişti şi voi fi fericit mereu, până dincolo de viaţa mea proprie, când îmi voi aminti că o mamă e o mamă, un tată e un tată şi în general, un părinte e icoana în care trebuie să-mi privesc respectul.

Pe curând, mamă. Te iubesc!

Zori spre steaua care nu se stinge

Privesc spre lumina din suflet, ca să o las iar victorioasă, în cea mai frumoasă surpriză a destinului. Mă alint cu strălucirea nemuritorului dor spre care mă poartă paşii ultimei poveşti de viaţă şi de frumos din povestea clipelor pe care mi le-ai dăruit, ca un balsam al neaşteptării. Dar din dar al neprevăzutului s-a înfiripat în zorii primăverii din sufletul meu şi acum, astăzi şi aici, şoptesc cu gândul şi inima cuvintele chemării spre raiul pământean, până azi adormit în existenţa noastră. O floare care îşi deschide în cel mai frumos chip cu putinţă petalele, plânge sub greutăţile vieţii şi vreau să-i dăruiesc puterea de a surâde din nou şi pentru totdeauna.

Nu am pierdut nimic din ce n-am avut şi nu vom mai pierde niciodată nimic din ce putem avea. Spirala zilelor care vin se răsuceşte spre cerul dorinţelor  tale şi sus, un chip tot mai luminat, ne priveşte tristeţile, lăcrimând pentru ele dar zâmbeşte fericit să ştie că fata lui s-a făcut mare şi tot mai puternică. Clădesc prin soarele timpului cartea vieţii tale, ca să fie o lume întreagă mândră de tine şi de neîncetata luptă pe care o duci cu aşteptarea şi de fiecare izbândă, oricât de mică, a ta.

Se aude râul lacrimilor tale din seri de neadormire pentru că ştii, ele vor nu vor mai fi decât ale bucuriei, cât eu sunt aici şi cât mă vei dori lângă sufletul tău. Se mai aude un strigăt din chemarea noastră, poate că este şi sigur este binecuvântarea unui Dumnezeu care te-a adus între noi oamenii, în viaţa mea, ca să ne încânţi şi să ne faci fericiţi cu împlinirea visurilor din nopţi albe şi zile pe care ţi le doresc tot mai senine. Azi noapte am întrebat Destinul cine eşti şi mi-a răspuns că ochii tăi vor surâde etern începând din cea mai frumoasă Noapte a Speranţelor.

” Zori spre steaua care nu se stinge”
poezie proprie scrisă în memoria şi cinstirea eternă a tatălui lui Cristina Florentina Zidaru.

Părinte care ai plecat,
Spre un tărâm nemuritor,
Am să-ţi vorbesc, ca niciodat’
Deşi mi-e greu, şi nu uşor.

Dormi lin în lumea unde eşti,
Fii liniştit, veghez la ea,
Să-i dăruiesc în noi poveşti,
Cât voi putea şi exista,

Speranţe şi nu vorbe-n vânt,
Iubire, gând, chiar nemurire,
Din tot ce pot şi tot ce sunt,
Cinstindu-te în amintire.

O, ştiu că înţelegi,
Temeri şi aşteptări deşarte,
Dar vreau de azi să ne dezlegi,
Să fim doar NOI, până departe.

Să-i spui aievea într-un vis,
Ce mândru eşti acum de ea,
Iar eu, din nopţi de nedescris,
Spre alt curaj o voi purta.

Deschide cerul să ne vezi,
Distanţa, ştii, ne cam desparte,
Dar în curând ai să mă crezi,
Dreptatea cerului, mereu se-mparte.

Pentru frumosul tău copil,
Eşti steaua care nu se stinge,
În zori, când mă înclin umil,
Ştiind că nu o pot atinge.

Priveşte, spune, nu-i aşa,
Că minunată îţi e fata?
Şi poate chiar te-aş mai ruga,
Priveşte-ţi astăzi şi nepoata.

Acum te las, căci ţi-am vorbit,
Cum mă pricep şi fii convins,
Că astăzi, din alt răsărit,
Fetita ta iar A ÎNVINS!

Şi astfel, gândul meu de astăzi, însă nu cel de pe urmă, a fost purtat la sărbătoarea dragostei, către toate zările sufletului meu. Şi parcă văd lacrimi de dor pe un chip şi mai văd, uşor, dar sigur, şi surâsul încrederii că în viaţă, iubirea adevărată şi dovezile pe care scurgerea timpului le aduce, pot dărâma orice tristeţi. Căci acestea sunt trecătoare, iar bucuriile pe care ziua de mâine ni le poate aduce, sunt nebănuite şi nesperate, Cris! AI GRIJA DE TINE!!!

Şi un cântec extraordinar, grecesc, pe gustul lui AIA MICA

Lacrimi de mama si surasul de lemn al domnului Flo

NOTIFICARE: Orice asemănare de nume din acest material este absolut întâmplătoare.

Prieteni, poate că unii dintre voi, măcar unul sau doi, vă mai amintiţi de fostul şi ” defunctul” ca să zic aşa BLOG AL SUFLETELOR al meu. Acolo mai scriam asemenea poveşti, reale, descrise chiar de persoanele care mă contactau. De această dată, o să vorbim despre, hai să-i zicem, domnul Flo. Şi nu numai. Cine este acest domn? Din câte ştiu eu, un personaj insensibil şi total rupt de realitatea unui suflet adevărat, vis-a-vis de cea care îi este soţie şi mamă a doi copii superbi. Cărora EA le-a dat viaţă şi nu el.

Domnul Flo are doi copii, cum spuneam, împreună cu o fiinţă minunată, care astăzi este nedreptăţită în mod injust de un destin normal că nedorit. Domnul Flo nu prea s-a priceput să merite iubirea acestei femei. Nici măcar nu s-a străduit. Mai mult decât atât, s-a detaşat de orice dorinţă şi clipă simplă de fericire, uitând că în sufletul celei de lângă el, se află multe lucruri minunate. Nici vorbă să ia seamă, un anumit număr de ani, despre aleasa inimii lui, din urmă cu mai bine de 12 ani. Domnul Flo îşi imaginează în secolul 21 că încă mai predomină patriarhatul. Îşi doreşte o mamă la doi copii, o nevastă la cratiţă şi dacă se poate, să fie prizoniera unei familii clar aflate în declin. Nu militez aici pentru destrămarea unei căsnicii. Dar…când domnul Flo, doar pentru că nevasta nu vrea şi nu poate să îl mai iubească, din motive care cel puţin pentru mine sunt justificate, recurge la metode mizerabile, repet, mizerabile de a forţa o dragoste nemeritată şi oricum pierdută, să îmi fie cu iertare, nu mai pot fi de acord. Pentru că domnul Flo este un mare imbecil şi caracterul mai mult ca sigur nu este punctul său forte. Pe scurt, ce face acest om?

Ei bine, soţia lui are un job şi încă unul bunicel. E plecată foarte des la job. Altădată iese să se mai aerisească şi oricum, le face cam pe toate acasă, cu toate că domnul Flo nu prea mai merită. Aşa că omul nostru, cu mămica aproape de apartamentul propriu, fuge mintenaş la ea şi turuie cât e ziua de lungă despre propria soţie, câte în lună şi în stele. Ceea ce este şi mai grav, e faptul că turuie şi în faţa copiilor, profitând deseori dar chiar şi pe faţă de situaţia aşa zisului tată care vezi Doamne, e cu familia. Să ai o soţie şi să o prezinţi aproape obsesiv numai prin vorbe grele în faţa copiilor, a rudelor ei, a rudelor lui, a prietenilor, să strigi în magazin în ajun de Crăciun şi să o mai laşi şi cu bagajele, singurică, în ditamai magazinul, mi se pare că discutăm aici despre un dobitoc cu D mare.
Domnul Flo nu ştie ce înseamnă o vorbă frumoasă, o atenţie cât de mică, o plimbare la un spectacol sau sub clar de lună, măcar de ochii lumii, cu soţia sa. Şi când mai încearcă, se vede din avion că e o ipocrizie pe faţă. Domnul Flo nu e sensibilizat de jurnalele nevestii, de visele ei, de ceea ce şi-a dorit şi poate că îşi mai doreşte de la viaţă. Domnul Flo nu mai ştie să ofere o noapte romantică, ca altădată. Nu. Dumnealui vrea doar ca nevasta să stea cu şorţul prin casă, cu papucii în picioare, probabil că şi cu fusta până la genunchi, că de, e mamă. Ea trebuie să facă totul, să spele, să calce, să gătească, ba chiar să plătească facturi sau să facă cumpărăturile. El doar la o bere în faţa tv şi în rest, pizda măsii, ce atâtea fumuri pe capul sotiei? Plimbare? O rochie nouă? Un dans? O melodie? O poezie? Un teatru? O vizită undeva? Ferească sfântu, păi e criză domnule, ce, asta mai e nevastă şi mamă? Cam aceasta este concepţia de lume, viaţă şi familie a domnului de care facem aici vorbire. Mai bine să trăncăne el continuu, să o facă de doi lei pe la rudele ei, pe la amici, pe la mămicuţa lui unde eu bănui că încă mai suge cu biberonul…nevasta doar în casă şi cu copiii, ATÂT. Ea nu mai are voie să fie femeie, nici măcar în pat. Până şi acolo trebuie să fie ” aptă” puţinele minute în care domnul Flo doar simulează iubirea, deja termen străin pentru el.

Soţia lui? Păi să vedem, cine este ea? Ei bine, o mamă care îşi ţine jobul, îşi iubeşte copiii, care a stat prin spitale cu ei şi şi-a blestemat zilele în clipe de mare chin părintesc, în vreme ce domnul Flo probabil că ciocnea pasiv o sticlă de bere şi surâzând a tembel cu băieţii. Mai mult, soţia lui nu stă nici ea bine cu sănătatea. Spitale, zile pe patul de spital, dorul de copii, grija, o lupta interioară aproape dusă la extrem…Ea nu a putut fi mereu lângă ei, prin urmare. Pentru că domnul Flo s-a priceput ca nimeni altul să o determine să caute refugiu în altă parte. Băi fraţilor, dacă vă spun pe cine e gelos şi furios acest domn, vă faceţi cruce: PE INTERNET! da, dacă tot e prizoniera permanentă, afară de cazul când e la job, măcar pe net să îşi mai clătească şi ea ochii. Pfuai, nici asta nu mai are voie. Probabil că domnul Flo deja a bătut toba la mămiţica, la soacră, la cumnat sau cumnate, el ştie ce are, la amici şi normal că şi la copii. Soţia lui e o mare „belea” pentru că stă pe net din când în cînd…

Astăzi, această fiinţă chinuită este sub un adevărat „asediu” interior dar şi exterior. Copiii sunt cu ochii pe ea, că aşa le-a zis domnul Flo. Părinţii, rudele, de o parte şi de alta, au aflat de la domnul Flo că nevasta nu execută ordinele. Nu stă în cap. Nu e cu casa. Dar…nu prea a ştiut să vorbească despre iubire acest personaj…nu prea a încercat să o înţeleagă…Iar soţia lui astăzi plânge. Lacrimile ei se răsfrâng şi asupra celor care ştiu cât de mult minte domnul Flo, în toate direcţiile. Mi-aş dori ca fetita acestei fiinţe, să înţeleagă cine i-a dat viaţă, cine şi-a sacrificat-o nu de mult, cine era altădată viaţă şi acum doar un chip trist, cuprins doar de o amărăciune cum numai aşa nu ar fi avut nevoie de sărbători. Ai zice că oamenii ăştia, care nu pricep că o femeie mai are nevoie şi de altceva decât de prizonierat sunt musulmani. E grav ca propriul soţ să îţi întoarcă împotrivă proprii părinţi, doar pentru că domnul Flo a ştiut să mintă sau să caute cu tot dinadinsul motive oarecum credibile, pentru a o desconsidera în faţa tuturor. Atenţie, mai vrea şi copiii…ei bine, aici, intervin EU. I-as spune mamei ei aşa: doamnă, dacă Flo e atât de bun tată şi soţ, de ce soţia lui e mereu tristă şi are lacrimi şiroaie pe obraji? I-as spune soacrei lui aşa: băi cucoană, când o naşte şi fi-tu la opt luni şi s-o chinui ca nora-ta luni întregi prin spitale, ani de-a rândul, atunci să mănânci atâta borş. Le-aş spune amicilor lui de pahar sau de şuetă: băi fraierilor, voi l-aţi întrebat pe ăsta cât îl ţine? Vă spun eu: cât strănuţi. Pentru ăsta vreţi să mai existe sentimente?

De curând,domnul Flo a făcut-o lată. Deşi bunurile, conform legii, obţinute după căsătorie, sunt comune, a binevoit să ia şi să ducă hăt, numai el ştie unde şi ce bruma era prin casă, ba chiar şi actele de tot felul…acesta este domnul Flo. Dar el zâmbeşte când e întrebat. Un zâmbet de lemn. Domnul Flo vrea dragoste cu sila şi o slugă, nu o soţie. Mai mult ca sigur la el florile sunt doar simple buruieni, cuvintele sensibile, doar o pierdere de vreme, iar mângâierile sincere doar metode ca să îşi refacă doar când el are chef hormonii. Domnul Flo râde când aude o poezie frumoasă. Domnul Flo e vesel că are deseori ocazia să rămână singur cu copiii acasă ( deseori ea e la job)  şi să o ” îmbârlige” pe soţie la greu, ca să fie el cel văzut ok de toată lumea.

Cel puţin pentru mine e o seară tristă. Extrem de tristă. Am uitat de belelele mele cât ai clipi. Cineva are nevoie de mine. Pentru că în niciun caz nu voi tolera să mai văd lacrimile acestei mame în faţa zâmbetului prostesc şi de lemn al domnului Flo.

I-aş mai spune domnului Flo ceva: omule, roata se învârte şi Dumnezeu nu doarme. Soţia ta nu va mai fi mult timp nedreptăţită şi ştii de ce? Pentru că ai un zâmbet fals, de lemn…şi Dumnezeu ţi-l vede şi pe ăsta. Nu meriţi soţia pe care o ai.

Dragoste de mama PARTEA A DOUA

Posted on

Copiii sunt lumina sufletelor noastre. Aşa a fost şi pentru ea. Cum ar fi putut altfel? Cert este că după 3 luni de zile, băieţelul nu putea ţine capul sus. ” Am avut un an cumplit, povesteşte tânăra mămică. Am mers zi de zi la un centru de copii cu dizabilităţi întrucât copilul meu nu putea ţine capul la 3 luni. Am făcut gimnastică, 3 ore pe zi, una gratis şi două plătite, pentru că eram disperată. L-am cărat în acel ham un an de zile. Zi de zi visul meu era să îl văd tot mai bine…”

Visele…ce întorsătură ia percepţia acestui cuvânt uneori, când problemele vieţii apar pe neaşteptate şi ne aduc în suflet amărăciune şi disperare. Unii visează cu totul altceva. Cu toţii avem dreptul să visăm. Dar cu toţii avem obligaţia să facem asta uneori, când Dumnezeu ne trimite câte o încercare. Dacă noi credem în El şi în visele noastre, atunci trecem peste anumite obstacole. Visăm să iubim şi să fim iubiţi. Visăm să avem o viaţă fericită, visăm să avem de toate. Dar niciodată nu visăm altceva înainte să se şi întâmple. Mama băieţelului visa altfel de apusuri de soare, altfel de dimineţi. Visa să se trezească într-o bună zi şi copilul ei să poată rosti în sfârşit, cuvântul magic, acea vrajă care nu se va mai rupe niciodată. Cuvântul MAMĂ. Visa ca sănătatea băieţelului să dea semne de revigorare, visa să primească veşti bune şi copilul să surâdă fericit. Un copil nevinovat, dar atât de iubit…

” I-am făcut tot ce se putea face. Tomograf, rmn, toate examenele din lume…nu avea nimic neurologic. I-a fost afectată motrocitatea fină. I-au făcu toate injecţiile din afară, cumpărate numai eu ştiu cum. Am reuşit să am un copil sănătos după mulţi ani de muncă şi efort. Încă îmi mai stăruie în minte amintirea acelui an în care toţi îmi spuneau că nu o sa îşi mai revină. Nu ştie nimeni ce simţi ca mamă când treci prin toate acestea, mai spune mama băieţelului. ”

Astăzi, băieţelul căruia o să-i spunem Andrei, deja vorbeşte şi îşi strânge mama în braţe. Începe să cunoască literele, încetul cu încetul, la vârsta de 6 ani. Îşi lipeşte obrăjorii de cei ai mamei şi emană din el către ceilalţi multă dragoste, izvorâtă din sacrificiu, voinţă, crezul că lucrurile vor fi normale într-o bună zi. Dar povestea nu se încheie aşa. Mămica a înţeles repede care este menirea ei pe această lume. Odată cu grija faţă de sănătatea băieţelului, a studiat şi Psihologia. De curând, a luat şi licenţa.

” Pentru el am ales psihologia, spune ea. Am înţeles că aşa îmi pot ajuta copilul mai mult. ” Şi în acest moment, ea visează să creeze poate un centru pentru copii cu dizabilităţi. De fapt, s-ar putea spune că poate fi un centru al împlinirii viselor. Mama băieţelului a făcut un efort supraomenesc, ani de-a rându-l: serviciu, tratamentul copilului, educaţia celuilalt copil, o fată şi o facultate în paralel. Sume enorme de bani cheltuite doar pentru un crez şi un vis pe care numai o DRAGOSTE DE MAMĂ le poate împlini. Un timp în afara dimensiunii reale, e greu de înţeles cum poţi îngriji un copil, cum poţi merge la job, cum poţi învăţa şi cheltui şi cu o facultate. Dar ea nu s-a lăsat. Le-a făcut pe toate şi a ştiut să ţină timpul în loc.

Frumuseţea acestei fiinţe, al cărui nume ar trebui scris cu majuscule, este fără de margini, căci ea pleacă din interior. Sufletul ei este de fapt oglinda unei mame adevărate care a sfidat suferinţa, a ştiut să îşi păstreze tinereţea, reală dealtfel, a transformat lacrimile deznădejdii în cele ale fericirii. Când îţi vorbeşte, aproape că plângi şi zâmbeşti odată cu ea, într-atât de puternic este impactul cu viaţa reală, aceea pe care mulţi nu o văd, din cauze mai mult sau mai puţin cunoscute. Tânăra mămică este „prizoniera” propriilor ambiţii. Ambiţii de admirat, pentru că astăzi, din când în când, ea oferă clipe de neuitat unor ascultători, dar şi celor din jur care o iubesc, înţelegând că lumea ei, este de fapt lumea speranţelor, de acum împlinite. Sunt convins că Andrei va ajunge departe, într-o bună zi. Sunt convins că sensibilitatea acestei femei minunate se va răsfrânge asupra multor suflete, ca un imbold al trăirilor izvorâte din realitatea grea pe care a trăit-o. Dar a învins.

Ea a învins timpul, neîncrederea, boala, a învins doar prin nemărginita-i dragoste. Iubirea este leacul cel mai de preţ pentru împlinirea unor vise. Iubirea nu poate fi învinsă de nimeni şi de nimic. Vorbim despre iubirea de mamă. Această poveste reală poate fi un exemplu pentru toţi cei care nu reuşesc să înţeleagă faptul că în viaţă, fără încredere şi o luptă dârză, nu poţi învinge obstacolele nedorite.

Andrei a transformat prin glasul lui de copil, prin paşii tot mai siguri pe care-i face, prin zâmbet şi nu numai, acea casă, dintr-una a suferinţei, într-o casă a fericirii. Căci aceasta este fericirea. Să plângi cu sufletul împăcat că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă ca părinte şi că ai reuşit. Nu contează ziua cand vei reuşi. Cel mai mult contează să crezi şi să acţionezi, convins că va fi mai bine.

Să nu plângeţi citind aceste rânduri care sunteţi mai sensibili. Mai bine zâmbiţi cu încredere în voi, căci din fericire, pentru noi, oamenii, Dumnezeu a creat şi acel sentiment sublim, care se numeşte, ca şi povestea noastră, DRAGOSTE DE MAMĂ.

SFARSIT

%d blogeri au apreciat asta: