Așadar, nu îmi tace gura de când am devenit ușor, ușor, moșneag. Mă rog, un început de moșneag, pentru că încă mă țin bine, zic eu. În ce an spuneam că mă aflu deja când scriu toate astea? Ah, 2045. Citește în continuare „Povestea acestei fotografii făcute de mine. Apusul de Foc”
Dacă tu crezi în Dumnezeu,
atunci şi frunzele copacilor tot mai trişti
te vor răcori cu umbrele lor.
Fără verdele pădurilor, nu exişti!
S-au prins rădăcinile în pământul vieţii,
ca să-ţi arate sub soarele noii zile,
superba rouă, a dimineţii…
Se prind în cuiburi cu trudă făcute,
păsări din cer, cu dureri,
de acum, parcă prea nebăgate în seamă
şi da, tot mai mult neştiute.
Noi, oamenii tărâmului acesta,
care tronează în singurătatea planetară,
aidoma unui bătrân sihastru,
nu vedem geamătul chemării,
din al său profund şi unic albastru.
Adu-ţi credinţa din suflet şi bunătatea,
iubeşte tot ce-ai primit ca dar al existenţei,
căci numai tu, omule drag,
poţi repara chiar de azi, nedreptatea.
Ascultă…
Ascultă corul copacilor care cad seceraţi,
şi bocetul frunzelor fără vlaga de ieri,
un fierăstrău teribil ni-i face uitaţi,
cu codrii cu tot, care nu se vor mai legăna,
căci sunt bolnavi şi-n faţa mâinilor ce-i omoară,
au spaimă şi lacrimi, în nedorite dureri.
Curge apa izvoarelor din munţii ţării tale,
în scurgeri timide, triste şi tot mai domoale…
Zboară privighetorile pe sub cer
şi deasupra foştilor copaci tot mai în zadar..
Undeva, pe un vârf astăzi gol,
Nu mai e în picioare niciun copac, măcar!
Vreascuri uscate pe sub frunzele covorului
din toamna care vine mereu,
zac frumos aşteptând, ca un dar nemeritat,
să ne încălzească, în frigul pătrunzător…
Ce dacă e primăvară-vară…
Ce dacă evoluăm material.
Suntem condamnaţi la un ZERO spiritual
Dacă nu vom şti că vântul,
şi păsările, izvoarele şi ramurile,
fără frunze şi rădăcini,
ne vor pedepsi cu tristeţea lor.
Vrei să ieşi la iarbă verde artificială
în vacanţele viitorului?
Vrei să-ţi aduci cu tine vreascuri cumpărate,
din market-urile dispreţului faţă de ce mulţi nu pot?
Acesta nu e un poem populist!
Ia aminte tăietorule de păduri,
şi de frunze şi de rădăcini,
De azi vreau să fiu şi eu copac,
ca să te pot iubi în pace,
dacă mă vei înţelege că trebuie să exist!
Ah! Ai văzut tăietorule?
Au fugit păsările călătoare…
Nu mai au cuiburi,
nu ne mai cântă în zori de zi,
natura e muribundă…
au dispărut necuvântătoarele,
Dureri peste lacrimi abundă,
Tu vezi călăule de păduri, ce faci anume, vezi?
Îţi spun eu, frunza care plânge:
Este tabloul pe care-l pictezi!
Autor Adrian Melicovici
copyright@2015
Drepturile de autor sunt rezervate conform Legii 8/ 1996 si tot ce tine de protectia DDA
Dacă doriţi să citiţi şi câteva articole de opinie, clic pe titlurile de mai jos:
Şi rădăcinile stejarilor seculari au lacrimi, nu-i aşa?
Cobzarul român, de la colţul uliţei pe drumul străinătăţii
La Comăneşti se lansează „Înstrăinate privighetori” de Carmen Balmuş
Mesaj pentru Cameron! Deportările, Paganel, piratii, discriminarea şi ardelenii
Sorb roua din frunzele de-acum veştede
Ca pe un ultim vis de toamnă ce vii,
M-ascund în nectarul dorinţelor tale,
Să te iubesc în apusuri petale,
Şi să-ţi şoptesc în taina din urmă,
Că azi şi de ieri şi mereu voi face ceva simplu:
TE VOI IUBI!
Aleargă sălbatice flăcări în inimi atinse,
De anotimpul din suflet, în noul destin,
Mă plimb răvăşind veştede frunze ascunse,
Prin seri când te chem la sărutul miresmei,
De noi aşternut ca-n vreri nepătrunse…
Ti-aş face din stele un pat de sclipiri,
Iar tu mi-ai zâmbi ca o zână anume,
Te-aş cuprinde cu cerul în viaţa ce eşti,
M-aş striga eu pe mine, să ştiu că n-am nume,
Ce mai contează trecute-amăgiri,
Acum sunt aici şi tu mă citeşti,
Sunt cel care-am fost, sunt cel ce nu-l ştii.
Dar te dezmierd în alte poveşti…
Se uită spre noi păsări paradis,
Iar frunzele cad tot mai des peste ai noştri paşi,
Strigăm doar cu gândul, de suntem rămaşi,
În lumea unde doar noi am fi,
Poate că-i doar un vis,
Rugăm împlinirea:
Nu ne trezi…
Bat inimi- septembrie şi-n univers,
Mii de iubiri sunt aşternuturi de vers,
Se-nvârte bolta-nstelată deasupra tuturor,
Curg lacrimi de nemurire, pe obrajii fericirii,
Surâd chipuri şi ochi ce se caută,
În seri când neîncetat, trupuri tresaltă…
Iar eu mă ascult şi-nsetat mă aştern,
Peste zile când totu-i destin,
Şi-n clipa din urmă îmi spun
Că mi-e toamnă prin frunza dorului, etern!!!
Autor: ADRIAN MELICOVICI, 30 august, 2011
DREPTURILE SUNT REZERVATE
Adrian Melicovici-scriitor 