RSS Feed

Tag Archives: petrol

Uriașul 160 de la Moreni e gata să „erupă” și în Italia printr-un nou roman de-al meu

Posted on

sonda-in-flacari-la-moreni

Acestea sunt fragmente din romanul SECRETUL FOCULUI- URIAȘUL 160 la care scriu în prezent. Povestea este inspirată dintr-un fapt real, petrecut între anii 1929- 1932, când pe platoul din Ţuicani, Moreni, a izbucnit cel mai mare incendiu industrial al lumii. Copierea acestor texte este interzisă şi protejată de Legea Drepturilor de Autor.

OKLAHOMA, SUA, PERIOADA INTERBELICĂ

Myron începuse ceva plin de riscuri pentru o meserie. Căci era una neobişnuită din care trebuia să-şi asigure nu numai existenţa dar şi supravieţuirea. Inginerul american ştia deja să aducă speranţele în inima oamenilor speriaţi de flărările nimicitoare şi nu rareori, îl vedeai ieşind printre ruinele arzânde cu câte un copil speriat în braţe. Devenise un salvator providenţial în zona lui şi de fapt, de la mii de kilometri distanţă era solicitat fiind singurul pionier al acelui moment în stingerea incendiilor de pe câmpurile petroliere.

Acum, el se odihnea relaxat la marginea oraşului care tocmai fusese măturat de o tornadă nimicitoare. Tulsa din Oklahoma se afla în Aleea Tornadelor şi în zile senine cerul se întuneca brusc, aducând vârtejul apocaliptic în viaţa şi peste casele tuturor. Şedea cu capul între palme, gânditor, amintindu-şi de ultima dramă pe care nu o mai putuse evita. În zadar se luptase cu focul năprasnic în locuinţa familiei Brown. Cel mai mic dintre copiii celor doi părinţi năpăstuiţi murise ars ca scrumul sub privirile neputincioase ale lui Myron care pentru prima dată nu mai putuse să facă nimic pentru biata fetiţă. Jennifer murise la nici opt ani împliniţi, după ce tornada trecuse luând cu ea tot ce le era mai drag.

Deodată, un glas de copil se auzi lângă el:
– Bună ziua, domnule Myron.
Inginerul întoarse privirile şi zări un chip cunoscut. Era Catherine, fata unui vecin, care se mândrea tare mult cu ultima pălărie cumpărată de tatăl ei la ultimul bal.
– Hei, micuţo, da’ mândră te mai ţii cu pălăria aia. Îţi place.
– Da, domnule Myron.
– Şi, o porţi aşa..mereu? Nu ţi-e cald cu ea?
– Nu, domnule Myron. Tata spune că indiferent cum e vremea, trebuie să facem ce ne place şi ce trebuie.
Myron privi uimit către micuţa de lângă el şi încercă să înţeleagă vorbele ei cu tâlc.
– Cathy, se pare că Will te educă bine. Spune-mi, ştii să citeşti?
– Da, domnule Myron. Doar am 9 ani, nu credeţi că de acum sunt măricică?
Din nou Myron o privi uluit şi se delectă nevoie mare când o văzu pe Catherine cum face o reverenţă şi o zbugheşte către casă înapoi.
– La revedere, domnule Myron.
– Cu bine, micuţo. Apoi adăugă: măcar nu mi-a citit şi mie ce scrie în ziarul ăsta.
Ţinea în mână un ziar îngălbenit de vreme, găsit într-un colţ al curţii. Era unul englezesc şi deci de pe Vechiul Continent. Sus, cu litere de o şchioapă, scria clar: INCENDIUL DE LA MORENI, ANUL 1911. Apoi, citi şi subtitlul şi se scărpină după creştetul capului murmurând:
– E mult de atunci.  Cine ştie, poate că vremea focurilor veşnice nu a trecut. La urma urmei, am nevoie şi de bani, nu numai de faimă.

Moreni era o comună din România, aparţinând regiunii Ploieşti pe atunci. După ce se folosiseră de păcura găsită ca să ungă oiştile de la căruţe, pe vremea când acolo era doar un sat numit Moarile, localnicii înţeleseseră într-un târziu că aurul negru izvorăşte chiar sub picioarele lor. Dar Myron nu ştia decât tardiv despre toate acestea. Doar se mira cum de ajunsese acea hârtie în ograda lui de la ţară şi privind cerul senin, se lăsă tacticos în balansoar, trăgându-şi pălăria peste faţă. După câteva secunde, cum stătea el aşa tolănit, îndreptă arătătorul către pălărie şi o împinse în sus, descoperindu-şi ochii:
– E senin şi ok. Ia vezi, poate îmi faci vreo surpriză, adăugă el, adresându-se Creatorului. Nu apucă însă bine să rostească aceste cuvinte că se porni un vânt puternic dintr-o dată. Caii se învârteau în cerc bătând ameninţător cu copitele şi nechezând speriaţi în ţarc iar vitele făceau un vacarm de nedescris. Myron îşi făcu mâinile streaşină şi privi către orizont cu luare aminte. Nu văzu însă nimic suspect. Animalele se liniştiră şi ele. Nu era încă vremea unei alte tornade, ar fi fost prea de tot.

COMUNA MORENI ( MOARILE ), PLATOUL ȚUICANI, ROMÂNIA, PERIOADA INTERBELICĂ 

“Caleaşca închiriată de Myron şerpuia de acum printre colinele satului neştiut. Caii ştiau drumul pe de rost, birjarul nu trebuia să-i îndrume cu biciul de obicei. Dar acum, superbele animale, pe care nea Jan le îngrijea de câţiva ani cu maximă atenţie, se opriră brusc, adulmecând cu nările aerul tot mai cald.
– Dii mă, ce v-aţi oprit aşa? se miră birjarul doar smucind de căpăstru, fără să-i izbească.
– Hey, man, what hapennes? întrebă Myron, surprins şi el.
– Ce zice mă americanu’? se interesă Jan îndreptându-şi privirea spre Fane. Zi, mă, odată, că nu vreau să înnoptăm în mijlocul drumului.
– Hoo, bre’, stai să mă concentrez, să înţeleg ce spune, răspunse Fane la rându-i. El era ” ăla şcolit”, de prin partea locului şi cunoştea ceva engleză. Odată cu aflarea veştii că vor avea oaspeţi din America, îşi frecase mâinile la acel moment de bucurie: dolarii erau buni, pe criza care tocmai împânzise lumea. Fane era un tip care încerca să pară diferit de restul sătenilor, însă nu reuşea deseori. Tot lapte cu mămăligă şi brânză mânca seara adunat cu nevasta şi copiii în jurul unui castron imens, de unde fiecare apuc flămând, pînă când nu mai rămânea nimic pe fundul vasului. Mai nou, avuseseră bucuria să gătească o raţă sălbatică, pe care aproape că o prinsese din zbor când aceasta se prăvălise din văzduh, în preajma gigantului.
– Întreabă că ce s-a întâmplat, mnoa.
– Păi explică-i că animalele aşa fac mereu când ne apropiem de Uriaş. Na, dă-i o gură din asta, făcu celălalt întinzându-i o sticlă. Zi și tu că-i face bine pentru ce urmează.

– Ia mă, americanule.

Myron se uită lung și zâmbi. Apoi luă repede o înghițitură. Pe neașteptate-i dădură lacrimile.

– Good. Very good. Wisky…

– Ce wisky mă omule, e țuică bă, țuică făcută la cazan, râse Fane făcând cu ochiul.
Jan coborî şi mângâie caii începând să le vorbească precum unor oameni. Unul din ei, cel alb, scutură din cap şi bătu cu copitele în pământ. Un nor de praf se ridică deodată din această pricină iar Myron tuşi înnecat. Nu mai plouase de luni bune.
– Ok, ok! murmură el, încercând să pară că înţelege şi fără prea multe cuvinte ce se petrece.
Jan se sui din nou în caleaşcă şi deodată, caii o luară la trap, parcă încurajaţi misterios de ultimele cuvinte ale stăpânului
După ce coborâră valea din urmă, căldura crescu şi mai mult.
– Mnoa, până aici am putut să vă aduc. De acum, descurcaţi-vă singuri.
Myron îşi luă desaga la spinare şi, însoţit de Fane, porni la drum mai departe. Îşi şterse fruntea de sudoare.
– Water?
– Yes, thank you.
Fane ştia că americanului i se făcuse sete şi-i dădu bidonul. Kinley îl ridică deasupra gurii şi bău cu sete, îndelung. I se păru foarte bună.
– Ştiu că e apă bună, zise Fane, fără să-l mai întrebe ceva. Noi avem aici şi izvoare cu apa care iese parcă în ciuda petrolului, odată cu el, din pământ.

Myron se uită îndelung către un punct fix. Un punct care îl deruta cumva, pe măsură ce se apropia de el. Când se apropie, aproape că rămase mut. Pur şi simplu înlemnise. Crezuse că va vedea un foc obişnuit, pe care-l va stinge după câteva ore şi când colo, descoperea de ce recompensa e atât de mare. Nu, nu mai exista nicio sondă 160. Turla fusese azvârlită până la cer, în ziua marii urgii. Măsura cu privirea din pământ şi până către necuprinsul care acum devenise roşiatic. Nu, nu putea fi adevărat. Zgomotul devenea şi el tot mai puternic iar la un moment dat, Fane îi strigă direct în ureche:
– Opreşte-te breee…nu ne mai putem apropia. Ardem de vii.
– What? strigă şi Myron, neînţelegând.
” Whatu’ mătii”, îşi zise Fane în gând.
– Murim băăă, aia îţi spun. Dead.
– A, ok, ok. Home.
– Acasă, păi acasă vreau să te şi duc omule, de ăsta te ocupi după ce îţi faci planul.
Dar Myron nu mai asculta.
– Wait!
– Să aştept…bine, dacă te prăjeşti să nu zici că nu te-am avertizat.
Myron Kinley văzuse multe la viaţa lui. Flăcările aproape că-i deveniseră prietene. Dar acum, părea descumpănit. Nu putea să creadă că ochii săi văd aşa ceva. Uriaşul care se înălţa în faţa lui, era dincolo de tot ce îşi imaginase. Deodată, cerul se înroşi şi mai tare. Vântul începuse să bată cu putere şi se auziră ţipete de pretutindeni. Flăcările, se înălţară în acea clipă şi mai sus, la peste o mie de metri înălţime. Ai fi zis că e iadul pământean. Focul devenise din acea zi “gigantul de la 160″. Femei şi copii ţipau deopotrivă, în vreme ce câţiva bărbaţi, imprudenţi, căzură seceraţi de căldură. Myron se repezi spre unul dintre ei şi îl luă repede în cârcă, fugind înapoi. Ceva îl izbi peste frunte cu putere. Era o raţă sălbatică, secerată şi ea de focul mistuitor. Ai fi spus că a căzut gata friptă la pământ, cum spunea Topârceanu. Americanul izbuti să se ferească de propria-i dramă şi mai privi odată către gigantul de flăcări. Nu, aşa ceva nu credea să vadă vreodată, darămite să-l mai şi stingă.
Ochii săi rămăseseră ţintuiţi spre uriaşul de la 160, în vreme ce tot mai gânditor, murmura grav:
– Dumnezeule Mare şi Atotputernic… ”

Autor text ADRIAN MELICOVICI

Reclame

Pasiune si dorinta

Posted on

Un soare superb apunea şi Miron se hotărî: trebuia să meargă la han şi să profite de faptul că are la dispoziţie mai mult timp liber ca oricând. Iar imaginea lui Sarah îl atrăgea tot mai mult. Trebuia neapărat să o vadă, măcar cum îşi ţine mâinile pricepute puţin deasupra tejghelei şi turnându-i dintr-o sticlă mereu la îndemână, un pahar de wisky. Aşa că porni pe jos, agale spre locul cu pricina. Ai fi zis că şi acum visează căci deodată fu nevoit să se ferească de un autovehicul, al cărui huruit îngozitor îl avertiză neaşteptat că omenirea totuşi evoluase iar el rămăsese aproape singurul care aproape cu nostalgie mai călărea câte un armăsar mândru pe cărările Oklahomei. De această dată însă, fiind aproape de han, preferase să-şi lase credinciosul animal acasă. Vehiculul motorizat îl depăşi acoperindu-l într-un nor de praf după ce se feri din calea sa.
-Hei, Miron, vrei să mori într-un fel aşa stupid? îi strigă un bărbat cu capul ieşit pe geamul maşinii. Tu eşti un erou, ai uitat? mai adăugă.
Nu, nu vroia să moară stupid, cum fusese întrebat. Şi nici măcar nu se considera un erou. Era doar un tip cu chef de un păhărel şi o aprigă dorinţă de a privi măcar în această seară în ochii tinerei şi fermecătoarei Sarah. La urma urmei, avea dreptate şi Jim: prea era timid ca un puşti deşi abia intrase într-a treizecea primăvară. Ce-ar fi să îşi facă mai mult curaj, gândea el. Adică se arunca nebuneşte între flăcările nimicitoare, îşi risca viaţa în locuri şi momente cumplite iar în faţa unei femei ce făcea? Era un nimeni, timid şi înroşindu-se precum amurgul. Hotărât lucru, trebuia să distrugă acest „ mit” al lipsei sale de curaj în faţa frumoasei Sarah. Să dea pe gât un pahar de wisky, să aştepte un moment prielnic şi să-i spună direct şi bărbăteşte cât de mult o place.Va bea şi al doilea pahar de wisky, dacă acesta era preţul curajului său inexistent până în seara aceea. În plus, tot mergând şi apropiindu-se de han, îşi mai zise că în fond şi la urma urmei, nu va fi prea greu, mai ales că ea va fi cea care-i va turna în pahar şi deci va avea timp să-i observe reacţia feminină. Aşa că iuţi pasul şi ajungând în faţa hanului, îşi suflecă mânecile, apoi intră brusc şi hotărât printre portiţele de lemn care parcă şi ele „ uimite” de acest aşa zis curaj, încă mai continuau să se bălăngăne de o parte şi de cealaltă a pragului. Aproape toate mesele erau ocupate iar vacarmul dinăuntru încetă deodată, toate privirile aţintindu-se asupra lui, inclusiv a lui Sarah, care rămase cu un pahar în aer, privindu-l cu ochii întredeschişi, de parcă ar fi ghicit ce bătălii se dăduseră mai înainte în sufletul său de bărbat îndrăgostit.
– Buna seara tuturor, spuse Miron scoţânduşi totodată pălăria în faţa tinerei. Dar o scoase atât de larg încât în secunda când depărtă mâna dreaptă mai mult, se auzi o împuşcătură care îl provocă să reacţioneze, trăgând şi el la rându-i într-o direcţie neştiută. Cineva îi găurise pălăria iar el, nefiind un cowboy şi pistolar de meserie nici atât, nimerise tavanul cârciumii de unde o pisică miaună îndelung, speriată de acest nou venit. Hohote de râs izbucniră în jurul său iar Sarah râdea la rându-i. Miron se încruntă şi bătu ca un copil în podea cu piciorul. Cineva îl potoli însă:
– Hai, omule, nu fi supărat, amicul tău Jim a făcut un pariu cu Sarah că îţi nimereşte pălăria drept în mijloc. Ia vezi, unde e găurită? Alte hohote de râs se auziră dar el tot nu pricepea. Îşi culese pălăria de pe podea şi privi: adevărat, Jim nimerise bine.
– E împuşcată în mijloc, spuse el, mirat.
Din nou toţi cei prezenţi izbucniră în râs şi hohotele nu mai conteneau. Apoi se făcu brusc linişte când o voce spuse:
– Sarah a pierdut pariul, acum trebuie să se ţină de cuvânt.
– Pariul? îtrebă Miron. Dar nu îl mai auzea nimeni. Toţi cei prezenţi strigau de acum la unison:
– Sarah, Sarah, Sarah!
– Hai Sarah, de mult nu am mai văzut o aşa minunăţie, să te vedem, zise unul.
– Da, da, să se ţină de pariu Sarah şi să o vedem la treabă, spuse altul.
– Ai promis că va dura cel puţin două minute, Sarah! Se mai auzi.
– Aşa este, să nu trişezi, Sarah!
Sarah se apropie de Miron încet şi privindu-l cu un zâmbet năucitor, în aplauzele celor prezenţi.
– Nu uita că numărăm Sarah, imediat cum începi.
– Şi să fie cum ai promis, Sarah: cu pasiune şi dorinţă, spuse şi năzdrăvanul Jim.
Miron era singurul care nu înţelegea nimic. Nu mai ştia dacă să fie furios sau nu, aproape că uitase şi pentru ce anume venise el acolo. Iar în clipele următoare, uită de tot: Sarah îl cuprinsese cu mâinile pe după gât şi privindu-l fix îl întrebă:
– Hei, eroule, dai un sărut de două minute pentru un pariu?
Miron nu mai apucă să rostească nicio vorbuliţă. Tânăra îl cuprinse cu buzele şi în aplauzele tuturor, îl sărută prelung, făcându-l să viseze de-a binelea.
– Au trecut deja patruzeci de secunde…
– O sută douăzeci, pariul a fost respectat de Sarah.
– Trei minute…. spuse unul îngândurat…
– Sarah, nu e nevoie să te sacrifici atât, zise cineva, pariul a fost pentru două minute.
– Patru minute…. măiculiţă, ce mai „ pupătură”…
– Sarah, noi credem tu îl placi de-a binelea pe tipul ăsta. E un tip de treabă.
– Cinci minute…cinci minute oameni buni, nu credeam că Sarah ne poate arăta aşa „ performanţă”, mai spuse unul făcând cu ochiul…
– Dau un rând la toată lumea pentru încă 5 minute, se trezi unul strigând. Dar nu apucă să mai spună nimic: primi o lovitură direct între picioare.
– Dăi şi acum, poftim, spuse Sarah, care râse apoi, împingându-l pe scaun.
– Ben, îi strigă unul, mai bine stai cuminte că te lasă blonda în pagubă şi apoi o să te pârască şi lui Mary, care te va părăsi fiindcă nu vei mai reuşi să-i mai faci un băiat.
În vreme ce Miron se dezmeticea începând să înţeleagă ce se întâmplă, toţi râseră de păţania lui Ben, lovit crunt de Sarah. În acea seară, veselia era la ea acasă iar fiecare îşi văzu de ale lui în vreme ce Sarah, profitând de un scurt răgaz, îl trase pe Miron de mână, aproape poruncindu-i să se aşeze cuminte acolo, în faţa ei, ca să se privească reciproc. Apoi îl întrebă galeş, dând impresia că mai nimic nu s-a întâmplat cu puţin înainte:
– Un wisky, d-le Kinley?
– Un…
– E în ordine, d-le Kinley. Poftiţi, îi întinse tânăra paharul.
– Dar adineauri…
– Adineauri nu s-a întâmplat nimic, d-le Kinley, am mai destins şi noi puţin atmosfera. Am pierdut un pariu şi a trebuit să îl respect. Trebuia să te sărut două minute fără oprire, domnule Kinley.
– Şi câte au fost? A fost unul doar, aşa-i?
„ Prostule, atât de mult ţi-a plăcut?”, gândi fata, după care îi mai trânti un pahar în faţă:
– Mai ia un pahar, domnule Kinley, poate te prinzi până la urmă ce şi cum şi cât a durat…
Amicul său Jim se apropie şi întrebă direct:
– Sarah, spune-mi, pentru ce a durat cinci minute sărutul şi nu două?
– Ei bine Jim, răspunse fata zâmbind într-un fel aparte, a strigat unul că trebuie să fie ceva cu…pasiune şi dorinţă. Dar tu ştii deja asta.
– Ei şi? Nu înţeleg, se scărpină Jim nedumerit în creştetul capului.
– Păi… Jim, două minute a fost pasiunea şi celelalte trei, dorinţa. Nu-i aşa, domnule Kinley? „

Aţi citit un fragment din viitorul meu roman, SECRETUL FOCULUI ( aşa se va numi în final şi nu Secretul lui Miron, după o atentă meditare). Este vorba despre un erou care a venit in Romania incercand sa stinga uriasul 160, sonda cu un foc de câteva sute de metri înălţime. Roman inspirat dintr-un fapt real.

Secretul focului

Parcă niciodată nu am scris atât de pasionat un manuscris, într-atât este de amplă în imaginaţia mea istoria acelor timpuri când pe platoul Ţuicani ( foto din arhiva vremii alăturat), din Moreni, România, în oraşul meu de origine, a izbucnit cel mai mare incendiu industrial din istoria lumii. Romanul pe care îl voi lansa în acest an, este unul la care lucrez cu viteza melcului, aşa este de multă nevoie de informaţie pentru a reuşi o capodoperă literară fără de cusur.

Nu am pretenţia că voi şi reuşi într-o modalitate egală cu perfecţiunea. Dacă în primul roman al meu, Ecouri din Sodoma şi Gomora, imaginam povestea de dragoste dintre doi adolescenţi care s-au cunoscut în vremea mineriadelor din iunie 1990 şi s-a consfinţit pe deplin la New York abia peste 11 ani, în vremea atentatelor, în Secretul lui Myron ( Secretul focului), sau cum s-o numi cartea mea până la coadă, totul este inspirat dintr-un fapt real.

În 1929 izbucneşte focul nemuritor la sonda 160 înălţându-se până la un kilometru spre cer, la un moment dat. Un personaj la fel de real, Myron Kinley, soseşte de peste ocean, tocmai din Valea Tornadelor, Tusla, statul american Oklahoma. Uriaşul din faţa lui este însă invincibil. Amănuntele picante din această poveste nu lipsesc căci Myron a fost atras de frumuseţea dezarmantă a româncelor. Dar şi româncele, multe dintre ele, sunt atrase de recompensa lui Myron oferită de guvernul român, 50 mii dolari, o sumă considerabilă pentru acea vreme. Folclorul românesc, aurul negru, legendele micului oraş de pe malul Cricovului Dulce, vin să ofere cititorilor mei peste câteva luni o carte scrisă într-un stil clasic, deloc postmodernistă, gen Pe Aripile Vântului sau ceva asemănător. De această dată însă, o lume întreagă îşi va reaminti prin intermediul cărţii mele viitoare de un episod al secolului XX, când flacăra de la Moreni, înălţată şi eternă, inspiră scenarii hollywoodiene, însăşi regizori sau actori de pe coastele californiene traversând Atlanticul ca să-l vadă pe acel Bruce Willis al timpurilor alături de gigantul de flăcări pe care încearcă să îl stingă împreună cu eroii români.

Scriu din mai 2010 la această carte, uneori doar câteva rânduri la o lună, semn că nimic nu-i uşor atunci când vrei să te numeşti scriitor cu adevărat. Dar mă străduiesc să le fac cititorilor mei, cu ajutorul lui D-zeu, o supriză plăcută, în aşa fel încât, într-o zi de an 2011, să fie fericiţi că au în biblioteca personală SECRETUL FOCULUI. Nu vor citi numai o carte ci vor vizualiza cu imaginaţia şi un film fabulos, îndrăznesc să spun, anilor ’30.

%d blogeri au apreciat asta: