RSS Feed

Tag Archives: poet

Iuliana, poeta iubirii și nemuririi sufletești

49267131_220158278933186_5887255828909522944_n

Iuliana Dinte, poet și prozator

Notificare: Materialul despre Iuliana este acolo unde scrisul e italic, prima parte este un fragment din cartea la care lucrez și unde ea va fi personaj în cel puțin un capitol.
„Trecea mereu pe lângă vitrina aceea unde în loc de pantaloni, fuste, rochii, costume și alte accesorii cotidiene, tronau strălucind coperți multicolore. Mai ales, seara, când își făcea veacul prin zonă, se oprea îngândurat privind dincolo de sticla întotdeauna luminată. Read the rest of this entry

Reclame

Uite ce mai fac eu, mulțumesc de interes unora

 

Bine v-am regăsit în 2018! Dacă să zicem prin 2006 când m-am apucat de scris pe  bloguri era o situație, în ce mă privește, prin 2010 ea s-a mai schimbat. Read the rest of this entry

Povestea cărţii fără titlu din viaţa fiecărui om

Expresia din prima parte a titlului ales de mine nu îmi aparţine, parţial. A spus-o, scris-o şi chiar recitat-o cineva care cerea o anume daltă de oţel pentru ca numele-i ” să fie săpat în stâncă „. Nici aceste cuvinte nu îmi aparţin. Sunt tot ale cuiva şi le regăsim în cea mai frumoasă rimă a vremurilor. O să vă spun la urmă celor ce poate nu ştiţi despre cine e vorba. Aţi observat că fiecare privire de om ascunde câte o poveste. Măcar una. Sau mai multe poveşti. Nu o dată, am auzit eu sau voi pe câte cineva spunând că la câte a pătimit şi prin câte a trecut în viaţă, ar putea scrie o carte. Un roman. Pentru foarte mulţi, este de fapt romanul vieţii. Vedeţi, oamenii nu pot să tacă. Nu se pot închide în ei. Într-un fel sau altul, ei comunică. Au anumite mesaje de transmis, poate că unii sunt predestinaţi pentru asta sau măcar aşa consideră ei. Şi se întâmplă să existe poveşti, frumos aşternute, în filele anumitor cărţi, multe de succes. Oamenii se regăsesc în ele. Măcar într-unul din capitole, ei tresar ca şi cum ar fi ” acolo ” şi după ce termină de citit, îşi rescriu măcar cu amintirile propria viaţă. Alţii îşi aştern amintirile chiar din viitor, paradoxal. Au viziuni de bun augur sau dimpotrivă. Ha, au ele obiectele vechi şi prăfuite povestea lor, d-apoi noi…

Mă gândeam că există obiceiul, pe care eu nu îl înţeleg, al privitului ” de sus „. Chiar cei care reuşesc în scriitură, cad în această capcană pe care ei înşişi o prevesteau celorlalţi. Comunicarea cu restul oamenilor este un lucru extrem de delicat. Poate că omul simplu, necunoscut, pe care îl vedem trecând pe lângă noi, are şi el ceva de spus  ori de povestit. Poate că privirile încruntate de la ghişeu care nu ne plac ascund poveşti triste şi când se intersectează cu  privirea clientului nerăbdător care aşteaptă la rând ostenit şi stresat la rându-i şi el de povestea vieţii lui, gata ura, măcar de moment. Poate că privirile zâmbitoare ale prezentatorilor tv sau ale vedetelor de pe scenă, au şi ele dureri reale, cu o anumită natură, în spate. Poate că vocile pline de energie şi de viaţă ce le auzim dimineaţa la câte un post de radio, nu sunt chiar aşa pline de energie. Noi le auzim, nu le vedem.

Poate că oamenii sortiţi să aibă câte un handicap, ştiu să ne spună povestea lor în alt fel şi ei chiar ne înţeleg deşi noi credem deseori că nu. Surdul aude uneori mai bine ca noi, la fel cum orbul vede aşişderea iar ologul merge mai bine căci sufletul omenesc şi forţa interioară, activează mereu simţuri şi poveşti nebănuite. Uite femeia aceea cu batic de care unii râd că e de la ţară, că nu poartă straie elegante, are şi ea povestea ei ca o carte. Tu da, prietene, eşti în pas cu timpurile, te îmbraci frumos şi îţi aşezi temeinic chipul. Dar hai să recunoaştem că nici eu şi nici tu nu vom fi în stare să frământăm cozonacii aceia îmbietori ai femeii cu batic. Hai să recunoaştem că nu toţi avem aceeaşi viaţă şi acelaşi gen de merite. Vedeţi voi, dragi prieteni, modestia oricărui om, ar trebui să fie subtitlul fiecărei cărţi despre viaţa noastră.

Fie că vorbim de iubiri ale existenţei noastre, fie că vorbim despre peripeţiile noastre pe unde ne ducem ori din ce am întâlnit, tot nu reuşim să găsim un nume de carte care să se potrivescă la unison. Este atât de mult şi de important pentru fiecare om să fie înţeles că poetul nostru a nimerit uimitor de bine versul, deşi se referea doar la sine uite că e valabil şi pentru fiecare chip de om ce pare să spună ca Ion Minulescu: ” Sunt un volum ce n-are titlu încă”.

Vă aştept şi pe pagina mea oficială de Facebook, clic AICI pe Adrian Melicovici Blog Oficial 

Citeşte şi  „A apărul noul meu roman, SECRETUL URIAŞULUI 160”

clara

Treziti viaţa la viaţă

Posted on

Mă cheamă suspinul din ultimul strigăt,
Când mi-am auzit chemarea,
Şi nimeni nu mi-a răspuns.
Am vorbit cu mine rostind
Deasupra tuturor gândurilor,
Că eu însumi aş putea fi acel strigăt,
Răsunând ca un ecou deasupra lumii,
Mai aproape de univers,
Mai aproape de împlinire.

Visaţi cu mine de-acum, în neştire,
Zburaţi către infinitul din voi,
Dansând prin freamăt continuu,
De aduceri aminte, din viitor,
Şi din voi.

Nu eu şi nimeni nu scrie poemul acesta,
Doar timpul şi cearta că iubirea a devenit
O banalitate.
Asta nu-i eternitate!
Să simţi şi să spui sunt două lucruri diferite.
De aceea, dacă vă minţiţi sufletul,
Mai bine lăsaţi-le nerostite.

Treziţi viaţa la viaţă,
Şi scuturaţi clepsidra nerăbdării,
Să cearnă doar dorinţele voastre,
În dimineţi când încă visaţi,
Şi-n nopţi senine şi-albastre.

Poezia s-a transformat în necunoscut,
Şi când am înţeles că oamenii,
Încă văd versul ca pe o marfă
În vitrina indiferenţei,
Aş fi vrut să-i întreb:
De ce căutaţi eticheta cu preţul?
De ce în secolul involuţiei spirituale,
Credeţi că veţi putea plăti ca la market,
Cămările inimii voastre?
De ce nu vă priviţi în oglinda frumuseţii,
Şi rupeţi vraja neuitării,
De ce vă pierdeţi în argumente docte,
Şi puneţi în orice vers,
Şi trăiri,
Şi rătăciri,
Eticheta că-i totul patetism?

Plâng strigăte încă neauzite,
Sunt strigătele dragostei din voi,
Plâng cărţile prăfuite între monitoare,
Unde orice pagină îngălbenită,
Suspină, surâde tot mai rar,
Şi o doare…

Desenaţi-vă şi voi odată cu mine,
În misterul neştiut al rătăcirii,
Doar aşa vom înţelege-mpreună,
Secretul nemuririi.

Îmbrăţişaţi-vă propriile umbre,
Care nu v-au părăsit niciodată.
Coloraţi-vă visurile cu speranţele renăscute,
Să plouă cu clipe în fiecare,
Să ardă soarele cu raze dureri neştiute,
Să tune chemarea mea,
Chemarea voastră,
În fulgere cascadă,
Pe cerul spre care privim dintotdeauna.

Şi poate că cine ştie,
Într-o zi,
Împreună vom şti,
Şi ne vom regăsi.

Cineva o să rostească la ceas târziu:
Fiţi strigăte- păsări,
Fiţi necuvinte din şoapte,
Fiţi voi,
Şi-ntr-o zi,
Nimeni nu va mai dori să-nţeleagă,
Ce va fi mai apoi.

Autor poem: Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate
20 august, 2011.

%d blogeri au apreciat asta: