Cu manuscrisul gata finalizat, un roman de suflet pentru Feleacu’ tot de suflet cu Cluj cu tot

Surse foto: Pinterest și bialog.ro. Imagine din comuna Feleacu’, județul Cluj

Ieri am terminat de scris cel mai frumos roman al meu, care o să apară în viitorul nu tocmai îndepărtat. Așa cred eu, că e cel mai frumos din tot ce am publicat. Va fi a zecea mea carte scrisă. Dar și cea în care am pus la bătaie, fără să mă străduiesc și chinui de fapt, suflet fără margini, trăiri care vor insufla multor cititori sper eu, alte trăiri. Pentru că acțiunea se desfășoară în zona Feleacu-Cluj. Este inspirat dintr-un fapt real care pe mine cel puțin, mă va marca toată viața. Este ceva așternut cu pasiune, strângere de inimă, teamă dar și bucuria că am reușit să devin foarte dornic să ajung anul viitor în cea mai frumoasă și veche așezare din județul Cluj. Romanul pe care l-am intitulat Fata din spatele cortinei are ca protagonistă și subliniez, personaj principal, o ființă din viața reală, care a copilărit și s-a autoeducat mai ales, în strălucitoarea istorie a așezării străvechi și plină de povești frumoase, încă nespuse. Este un roman de dragoste, poveste imaginară însă acompaniată de mărturii incredibile care se află dincolo de iubirea din carte. Pentru că fata din realitate se confruntă cu o problemă la fel de reală, pe care o stăpânește într-un mod extraordinar fără ca cineva să bănuiască bătăliile ei niciodată date în vileag.

E suficient să o cunoști doar preț de câteva minute pe tânăra din zonă ca să te întrebi, privind-o mai mult sau mai puțin discret în ochii ei minunați: Dar tu unde ai fost până acum? Vorbește despre Feleacu’ cu atâta mândrie și plăcere, că mintenaș îți trece prin cap să vezi locul acela unic în țară. Vorbește despre oamenii de acolo cu drag și niciodată până să apară această nouă carte a mea, nimeni nu va cunoaște cine le apără istoria, tradiția, frumusețea sufletească, omenia și iubirea față de tot ce înconjoară dealul acela mare cât un munte și semeț ca o Geneză continuă. Iar eu, voi ajunge negreșit la Feleacu’ și în Clujul la fel de drag, unde măcar o parte dintre bulevarde și câte o bucată de trotuar par parcă mai încărcate-mister-frumusețe de pașii celei despre care veți citi în foarte puține luni.

Manuscrisul, abia finalizat, l-am scris din Italia, unde locuiesc. Și unde minunăția de om simplu, Alesia pe numele din carte, alias de fapt Fata din spatele cortinei, se desfășoară ca un evantai de suflet pentru alte suflete. Te răcorește modestia și splendoarea din felul de a fi al micuței de la Feleacu’, pentru că deși nu mai e o adolescentă, statura o trădează însă personalitatea și felul de a fi, copleșește orice om, atâta e de plăcută cunoașterea ei îndeaproape. Imaginar, trăiește o poveste de dragoste neîmpărtășită cu personajul Grig, unde totuși, ca autor, am completat cu parțial lupta pentru ea însăși din viața reală. Fata din spatele cortinei este cea care se regăsește în bătăliile multor semeni care au nevoie măcar de o îmbrățișare în clipele disperării sau rătăcirii cauzate de afecțiuni care nici măcar la speranță nu mai îndeamnă.

Fata din spatele cortinei nu e niciodată falsă, nici în carte, nici în realitate. Este așa cum trebuie, sinceră, corectă, echilibrată și incredibil de empatică cu cei care ajung din nefericire, necăjiți și nu numai, pe holurile spitalului CFR din Cluj… Fata din spatele cortinei se dezvăluie amalgam de senzații și inspirații pentru orice scriitor care îi cunoaște măcar o mică parte din povestea existenței.

Răutăcioșii sau sarcasticii de serviciu vor spune ori în gând, ori direct, că autorul are o afecțiune cam anormală pentru o simplă localnică din Feleacu’. Așa, și? Dacă nu ar exista pasiunea, măcar un dram de sentimente, inteligența și nu numai, nu s-ar putea scrie o asemenea carte. Însăși soția mea admiră trăirile, receptivitatea, locurile descrise de Alesia dar mai ales inspirația pe care nu am mai avut-o niciodată când am scris o carte. Și da, vom veni împreună, să vedem totul din tot ce se poate, de la Feleacu’ până în istoriile Clujului și negreșit, vom trece și pe lângă spitalul unde oamenii trebuie să trăiască încrezători și să zâmbească măcar o secundă fericiți, până la ultima suflare.

Fata din spatele cortinei va pleca spre mii de cititori, încetul cu încetul, nu dintr-o dată. Și nu se va da înapoi să așeze între paginile sale măcar o fotografie sau două cu Dealul dealurilor, cu pietrele trovanți care cresc în cea mai lină tăcere, cu ce are mai sugestiv locul acela fantastic de unde a început povestea imaginară de dragoste.

Nu a fost ușor să comunic cu personajul din realitate dar îi mulțumesc infinit pentru toată deschiderea avută față de mine. Frumușica micuță de la Feleacu’- a fost în contact aproape zilnic cu mine, m-a ajutat să înțeleg lucruri extraordinare, care se află dincolo de iubirea imaginată în carte. Sunt mesaje pentru toți ceilalți. Pentru că cineva a visat-o, în roman și apoi ea a visat un vis. Chiar așa! Toți avem dreptul la vise frumoase! Toți! Toți avem dreptul să iubim, să ne fie dor, să ne bucurăm de fiecare zi, să luptăm cu problemele noastre care par distructive pentru că orice om are dreptul să închidă ochii fericit, fie că pleacă spre Rai din cauze naturale ori răpus de boli nedorite.

Îmi iubesc maxim personajul și îl ador în viața reală. N-ai cum altfel! N-ai cum! Nu există alternative față de ea, decât să o iubești în primul rând ca om și apoi, care are mai mult curaj dar mai ales inteligență și ca femeie. O îmbrățișezi măcar cu gândul pentru ardoarea cu care iubește dreptatea, adevărul, simplitatea fiecărei clipe care urmează și mai ales, ne îndeamnă pe toți să facem asta.

Clujul l-am mai văzut și o să îl mai văd când va fi momentul lansării oficiale a cărții. Însă mi-ar plăcea să iau autobuzul, să urc colinele acelea ca oricare suflet de om, care merge la oraș ori cu treburi, ori să admire și de departe locul frumos despre care scriu și de unde se vede peisajul de vis al comunității de oameni minunați, cum îi descrie ea de câte ori stăm de vorbă.

În carte, Fata din spatele cortinei este iubită și dorită. Sentimental sau afectiv. În realitate, merită prețuită și de asemenea, iubită și dorită. Căci o admiri și când îți zice nu dacă îi ceri ceva și o transformi în muza-iubire-de-semeni dacă îți spune da. Forța din viața reală a Fetei din spatele cortinei, este cu mult peste cea din carte. Nu știu dacă am reușit să mă ridic prin ce am scris la ceea ce merită această ființă. Pentru că viața bate cartea. Înțelegeți ce zic?

La Feleacu, o inimă bate pentru ea însăși dar întotdeauna și pentru ceilalți. Dorințele ei, sunt și ale milioanelor de femei care au dreptul să fie visate și iubite. Mesajele pe care le transmite mai departe de povestea de dragoste uimitoare sper eu, a cărții, sunt pentru toți ceilalți. În roman, nu e o iubire fracțiune de secundă ci una cerebrală, care te face să te gândești de 10 ori la cine este de fapt și cum este Fata din spatele cortinei. Și mai ales, te determină să te meriți întâi pe tine ca să meriți pe alții. Să te iubești și ajuți întâi pe tine ca să poți iubi și ajuta pe alții. În spatele cortinei, se ascund nu doar poveștile ei ci și ale tuturor. Romantismul uneori exagerat pentru cititorii neatenți ai viitoarei mele cărți, riscă, e drept, să determine concluzii pripite. Dar mai bine chiar și așa, decât să ocolești incredibila lecție de viață pe care cu generozitate deloc reținută și mai ales cu empatie, mi-a dăruit-o Fata din spatele cortinei de la Feleacu’.

Romanul va putea fi citit în puține luni și pe la anul, autorul, alături de soția lui, va veni și la Feleacu’ și Cluj. Ca să o mai îmbrățișeze odată pe micuța de care suntem mândri și ca să respirăm aerul satelor de pe dealul dealurilor. Și de ce nu, să dăm măcar un bună ziua, bună să vă fie inima, minunaților localnici de la Feleacu’.

Adrian Melicovici, este originar din Dâmbovița și astăzi un scriitor rezident la Miane, un sat de munte din Italia. A mai publicat 9 cărți până acum, 7 romane și 2 volume de poezii. Ultima sa carte a apărut la Dublin și a fost lansată oficial pe 3 septembrie anul curent, tot în Irlanda, este vorba de romanul șapte. Care poate fi achiziționat de aici prin comandă directă de oriunde din Europa.

Adrian Melicovici este membru al Societății Scriitorilor Dâmbovițeni din anul 2009 și membru onorific al celei mai vechi instituții culturale din Italia, La Camerata Dei poeti din Italia din decembrie 2012.

A efectuat expediția Speranța Unui Vis în anul 2009 prin care a parcurs pe jos distanța de la Târgoviște la Roma, 2200 km, cu steagul României la vedere, pentru a promova imaginea țării, a tuturor românilor și a militat astfel și împotriva violenței și a discriminării.

În anul 2016 a fost premiat cu trofeul Distincțiile Revistei Itaca-Dublin pentru romanul anului 2015-Secretul Uriașului 160, secțiunea proză.

Un material de Adrian Melicovici, Italia 8 septembrie 2022 și autor al viitorului roman în curs de apariție, Fata din spatele cortinei.

Povestea mea din ultimele luni și povestea care ar urma. „ȘAPTELE” tuturor

Subsemnatul, în octombrie 2019.

Este ceva timp de când nu am mai trecut pe aici să scriu ceva. Astăzi, despre iureșul ultimelor luni și iureșul care ar trebui să urmeze. Primul nedorit și al doilea despre ambiție și muncă.

Povestea din tine…

E o poveste ca oricare,

ar spune restul lumii, nu?

Dar nu-i aşa…

Te-aş întreba…

Vreo amintire ce te doare?

Vreo bucurie rătăcită?

Vreun amănunt, ca drept scăpare?

De câte ori îţi răsfoieşti,

prin inimă, pagini de viaţă,

tu le cuprinzi, le aranjezi,

şi-apoi, rămân în tine,

mereu, o carte de poveşti

cu-acelaşi titlu: VIAŢĂ!

Las’ că e bine!

Poate că ai călătorit mult mai puţin,

decât nădejdile-cascadă,

speranţe în buchet de clipe,

ce stau într-una, nesfârşite,

să le trăieşti la infinit,

Cât sufletul îţi e senin.

Toate trăirile au fost şi-or fi, binevenite.

La început, ai fost copil,

şi mai târziu, ai înflorit,

în seri de îndoieli sau cine ştie,

liniştite.

Apoi ai înţeles răceala lumii,

singurătatea dorinţei tale uneori,

printre privirile discrete ale lunii…

Ca fiecare, te-ai şi îndrăgostit,

Şi tot aşa, alt început,

în urma câte unui banal sfârşit.

Îţi place să fii propria ta carte,

îţi place să fii zilnic o poveste,

Câte ai de vorbit cu-al tău destin…

Urăşti să vezi în jurul tău venin,

urăşti să te constaţi caz izolat,

de bunătate şi de toleranţă.

Urăşti până şi-această discrepanţă…

 

Faci ochii roată şi vezi mii de zâmbete,

e adevărat, unele sunt sincere-n priviri,

Dar ceva te îndeamnă, totuşi să urăşti:

e o realitate: multe-s măşti!

Poate şi ăsta e magnetul trăitului prin amintiri…

Povestea sufletului tău,

are foi multe şi e lungă,

ţi-am spus şi acum două-trei poeme,

să nu cumva să laşi vreun semn de carte,

fii cea mai bună prietenă a ta,

asta da parte!

Ce volum mare ar ieşi din tine,

să strige către strigătele păsări,

CITIŢI-MĂ şi dincolo de priviri,

să mă păstrez frumoasă-n voi, ca amintiri!

Nu-mi îndoiţi coperţile tablou,

şi nici ce scrie înăuntru, acum…

E tot ce am mai bun:

Un suflet, drept ecou.

De acelaşi autor citeşte şi SEMNUL DE CARTE DIN SUFLETUL TĂU

AUTOR: ADRIAN MELICOVICI @DREPTURILE REZERVATE, ITALIA, 2015

Întoarcerea în altă viaţă

PRIMUL CAPITOL DIN VIITORUL MEU ROMAN ”  Secretul focului- Uriaşul 160 ” inspirat dintr-un fapt real. Este şi ultima oară când redau public fragment din el, restul citeşte cine doreşte când voi publica cartea. Autorul.

Ce mai ploua. Era un noiembrie obişnuit când rafalele de vânt se luptau între ele prevestind parcă iarna care oricum, pe versanţi, începuse să se facă simţită. Ai fi putut crede că s-au rupt cerurile după soarele zilei înălţat mincinos de frumos deasupra oraşului. Ea îşi câştigase singură unicul răgaz al serii şi ar fi dorit să şi-o facă diferită de ceea ce obişnuia.  Prea era aglomeraţie pe străzi, pe mesele din birouri,  multe cifre şi prea într-una. Acum însă, era linişte.  Opri televizorul pe care oricum nu-l urmărea niciodată. Normal, ceva trebuia să se audă în surdină, ca o intervenţie împotriva stresului cotidian sau cine ştie, plictiselii.  Se privi în oglindă din instinct. Unde era fetiţa neştiutoare care plecase departe? Îşi observă zâmbetul de pe chip, un zâmbet pe care aproape nimeni nu i-l vedea niciodată. Dar ea şi-l cunoştea. Văzu pe măsuţa din mijlocul camerei o piatră. Ciudat, nu îşi mai amintea nici ea cum ajunsese acolo, tot ce ştia era că urcase cu cineva pe un deal aşezat de-a curmezişul închipuirii. În acel loc, auzise despre o întâmplare. Poate că de acolo i se rătăcise piatra prin poşetă. Poate că o ducea prin simplitatea ei într-o lume care o atrăgea. Pe câteva pagini învechite, rupte chiar la colţuri, arse uşor, erau aşternute rândurile amintirilor netrăite niciodată.

Ochii i se închideau fără de voie dar nu dormea. Era absentă din prezent. Fugise, găsind tunelul timpului. Când văzu o căruţă plină de păcură se opri. Nici măcar în trecut nu vroia să se murdărească însă în mod bizar, omul care biciuia calul înjurând de mama focului i se părea mai curat în suflet decât cei din timpul ei. Era anul 1929 şi primăvara albise coroanele pomilor ca într-o poveste a rodului pământesc. Casele din satul Moreni erau îngrămădite de-a lungul Cricovului Dulce. Cu câteva luni înainte, apele învolburate  intraseră în casele localnicilor.  Munca lor fusese distrusă măcar în parte dar viaţa a mers înainte. La câteva sute de metri distanţă, era un vacarm neobişnuit. Aurul negru devenise provocarea prezentă a lumii şi în marginea platoului de la Ţuicani se descoperiseră zăcăminte neaşteptate…specialiştii confirmaseră că la sonda 160, lăcomia mai marilor poate fi învinsă.

Avea doar zece anişori când un individ murdar din cap până-n picioare, o repezi cu vorba:

– Fugi de-aici fetiţo, iar ai aşteptat să adoarmă Petrică şi să fugi? Lasă păpădia aia că acuşi te mai văd şi surdă!  Hai, fugi…

Fetiţa fugi dar păpădia nu o lăsase din mână. Nea Lupa mereu i se adresa aşa şi nu-nţelegea ce tot are cu ea. Nu avea de unde să ştie că zona e periculoasă. Tot ce o interesa era să se plimbe printre firele de iarbă şi să culeagă flori. Să le ţină strâns între mânuţe şi-apoi să le aşeze într-o cutie mică cu apă. Era necăjită, în sinea ei, nici izvorul din pădure nu mai era limpede ca acum un an. Până să moară regele Ferdinand, şi-amintea că tatăl ei o ducea acolo şi-o punea să ţină cu grijă o ulcică plină. Odată o scăpase din mână şi cioburile i se împrăştiaseră în jur. Ce mai ceartă a trebuit să suporte. Petrică-i fusese şi tată dar şi mamă căci rămăsese orfană de ea de la naştere.

Deodată, totul se întrerupse. Întoarsă în timp, femeia revenise în secolul douăzeci şi unu bruscată de sunetul telefonului mobil. Îl privi cu ură, deşi ea nu ura niciodată. Se repezi să-l închidă şi-apoi încercă iar să fugă în cealaltă viaţă. Vroia să ştie, să-şi amintească ceea ce nu trăise niciodată. Era dornică de lumea aceea, unde fiecare păpădie însemna enorm pentru copilul din ea şi unde chiar şi cioburile sparte ale ulciorului o aduceau mai aproape de glasul pământului. Privi hârtiile arse şi insistă să existe acolo, în locul unde trăise cândva.

– Cred că iar vrei să ţii mâinile întinse, aşa-i, obraznico? Unde-ai fost?

Se întoarse mirată, nefiind obişnuită să i se vorbească aşa de către vreunul dintre colegi. Surpriză însă: în oglindă revăzu iar fetiţa şi pe mâniosul Petrică, tatăl ei. Reuşise din nou.

– Acum nu mai plec de aici, murmură ea temându-se să nu mai dispară din lumea aceea.

–  Hai na, încearcă numai, să vezi atunci cum o să te pedepsesc, spuse Petrică.  Vino-ncoa că eşti mânjită toată pe faţă şi lasă buruienile alea. Aşa, stai aci aplecată.

Petrică turnă puţină apă într-un lighean şi umezindu-şi palmele bătătorite o şterse pe chip.

– Muzgurit-o ce eşti, râse el adăugând: şterge-te bine cu cârpa asta, hai, că eşti fată mare de-acuma.

Fata închidea ochii deranjată de apa rece şi îşi trecu mulţumită bucăţica de prosopel peste ei. De fapt, era o lavetă. În acele vremuri, unele lucruri, aparent neînsemnate, existau ca un lux cotidian prin casele ţăranilor iar şerveţelele erau descoperite mai mult prin conacele boierilor.

– Hai, mişcă-te mai repede, îi strigă taică-său. Ia-ţi opincuţele astea să nu te mai văd desculţă că numa’ de doctoricit nu-mi arde acum. Leacurile costă.

– Da’ mi-alunecă, răspunse ea.

– Când ţi-oi aluneca io acuma un dos de palmă să vezi ce bine mergi. Hai, ţine-te de mâna mea nu mai sta aşa fixă ca o ipotenuză. Parc-ai fi măta-mare, numa aia şedea aşa ţapănă de ziceai c-a rămas cu sânii blocaţi în piept.

– Tati, cum adică ipotenuză?

– Adică eşti o figură din aia ca la tablă la şcoală şi n-ai decât baza.

Petrică era un autodidact printre ai lui şi chiar dacă îndruga deseori numai aiureli până şi acestea erau considerate vorbe de duh. Sondorii ştiau că e priceput la toate dar despre suferinţele înaintaşilor săi nu aflaseră încă decât din Biblie. Nici nu aveau cum să ştie nici ei ce urma. Nimeni şi nimic nu prevestea jertfa mondială de peste ani a evreilor.  În Moreni, oamenii se respectau şi munceau cot la cot vorbind aceeaşi limbă, a nevoilor şi mulţumirilor ori nemulţumirilor de suflet. Şi nu doar în Moreni.

– Dă mâna-ncoace, fetiţo. Aşa. Hai, ţine pasul cu mine.

Se lăsă purtată de mersul legănat şi parcă nervos al tatălui, mai mult chinuindu-se să ţină pasul cu el. Era puternic, avea umerii mari şi pe tâmpla dreaptă-i atârna veşnic o şuviţă de păr de acum alb de la necazuri şi lupta cu viaţa şi responsabilităţile. Oricât de mult i-ar fi furat din timp, niciodată nu ieşea nebărbierit din casă. Se rădea tacticos în faţa unui ciob de oglindă, smuls de la o maşină veche. Mersese şi el cu o drăcie din aia odată, cum îi zicea el. Atâta se speriase că lasă iute pământul în urmă încât strigase la şofer:

-Măi Ivane, tu-ţi turbinca mătii, mă tu vrei să mă faci roată de rezervă, opreşte că mai bine merg fără grijă pe potecă.

– Bine măi, dacă zici tu, mnoa, mergi aşa, cu îndărătul gândirii, zisese şi celălalt apăsând deodată pe claxon.

– Aoleu, omule, ai lebede-n motor?

– Dă-te bă jos sau stai aici, da’ nu mă mai ţine pe loc.

Şi asta fuse. Acum, Petrică era nevoit să-şi ia copilul după el, nu mai avea curaj să lase fata singură acasă. Câinele unui vecin intrase în urmă cu vreo săptămână în curte şi-n lipsa lui fetiţa ţipase speriată ore-n şir cu zăvorul tras pe dinăuntru. Când se întorsese acasă, câinele scăpat cu lanţul de gât încă mai lătra îndârjindu-se să forţeze intrarea, contrar obiceiului. Dar Petre nu bruscă animalul. Îl chema Pazon şi lătra răguşit, uitându-şi urletul în aer vreme de minute bune.

De acum ajunsese aproape de Ţuicani şi intră cu copilul într-o colibă. O dădea în grija Mariei de la un timp.

– Hei, Ana, ai venit?

– Mergi cu mine după toporaşi? întrebă fata.

– Nu, fetiţa mea, astăzi ne jucăm aici, se aude că umblă ăştia la 160.

Petrică nu apucă să se îndepărteze de ele. Fu culcat la pământ de ditamai zguduitura şi din cer era bombardat cu bucăţele de pământ. Abia se ferea de ele. Strigăte disperate se auzeau din toate direcţiile în vreme ce o voce mai puternică decât toate celelalte răsuna descurajator peste tot platoul:

– E gaz, e gaz…petrolul ne-a minţit.

O coloană de foc să înălţă cu putere în vreme ce Ana şi Maria se ţineau una pe cealaltă îmbrăţişate cu mîinile la urechi. Fetiţa vroia în altă parte, la linişte, acolo, pierzându-se în poieniţa ei cu flori şi cu păpădii. Vroia să bea apă cu ulcica de la izvor şi mai vroia chiar ca taică-său să-i şteargă faţa cu cârpa. Maria o învăţase un joc ciudat pentru ea dar tare-i plăcea, se numea ” şotron „. Trebuia să facă exact ce-i plăcea ei uneori, să sară aşa… într-un picior. Apoi să ajungă la capătul desenului conturat cu băţul pe nisip şi să se întoarcă tot sărind. Şi mai multe. Îl văzu pe Petrică prăvălit la pământ şi acoperit de praf şi pietre, fără nicio suflare, atunci când se încumetă să privească pe geamul barăcii. Dar Petrică trăia. Fetiţa nu-l pierduse şi pe el deci încă mai avea timp de copilăria ei şi de şotron ori de suflat în păpădii.

Ne aflăm din nou în secolul douăzeci şi unu.  O femeie puternică în viaţa de zi cu zi, stă nemişcată. Ea trăieşte şi retrăieşte un trecut. Nu ar mai vrea să plece din el. În 1929, oamenii erau parcă altfel. Iar povestea pe care o afla pe acele hârtii vechi o fascina. Trebuia să ştie totul. Trebuia să vadă totul şi deja vedea diferenţele dintre lumea de acum şi timpurile care nu se vor mai întoarce niciodată. Vroia să ştie mai multe despre ce fusese atunci. Deja auzea strigăte disperate şi-i mirosea a brânză de la ciobanii români şi a ţuică de prună. Nu se dădea în vânt după ele dar istoria Uriaşului le cuprindea pe toate iar tornadele din Oklahoma ai fi spus că purtaseră cu ele mesajul unei lumi ce urma să se unească cu taman noroaiele şi zâmbetul totuşi de speranţă al celor din Ţuicani cum că focul nimicitor va fi învins. Apoi i s-a părut că a adormit, visând tumultul unor vremuri în care nu trăise niciodată. Doar bunicii. Plecase departe, undeva în trecut. De cealaltă parte a lumii, un pompier tânăr tocmai salvase o altă fetiţă, dintr-un incendiu şi curios, tot petrolier. Şi acolo era acelaşi an: 1929.

( Aţi citit capitolul 1 din romanul  ” Secretul focului- Uriaşul 160 „, autor Adrian Melicovici

Drepturile sunt rezervate conform legii drepturilor de autor. )

iar pentru a putea citi stilul forţat ” duplicitar ” al romanului puteţi citi şi un alt capitol scris în el, aici, adică PASIUNE ŞI DORINŢĂ

Cand viata iti surade

Ce poate fi mai frumos decât să visezi continuu? Nu costă nimic. Iar dacă existenţa noastră devine aievea ca o metaforă, atunci privim sus, către înaltul astral şi rostim fericiţi: ” Îţi mulţumesc Doamne!”

„Născut din dorinţa de a umbla în locuri pline de pericol, Myron avea în el acea chemare care îi striga la nesfârşit: „du-te şi mai salvează o viaţă. Oamenii au nevoie de tine. Trebuie să fii mereu între ei ca să-i cunoşti şi ca să te ştie.” Aproape de el se afla un gigant nemilos, care omorâse suflete nevinovate. Privea flăcările care se înălţau până dispăreau în cerul cenuşiu şi îşi muşca buzele temător. Americanul Myron Kynley traversase oceanul ca să se umple de glorie şi mai ales de bani însă nu, nu era uşor. Devenise aproape o obsesie să reuşească. Trebuia să-i salveze pe aceşti români simpli şi ospitalieri de blestemul aurului negru, care acum îşi striga cu forţă tributul pentru setea miilor de chipuri strânse în jurul focului etern. În toamna acelui an 1932, anotimpurile continuau să nu mai existe. O mână se lăsă pe umărul lui Kynley:

– V-am adus ceva de mâncare, domnule.

Americanul temerar se întoarse brusc. Era Costică Lupa. Privi farfuria aburindă şi îşi aminti că da, îi este foame.

– Miroase bine, rosti el.

– Sărmăluţele cu mămăliga noastră au au ajuns vestite domnule, spuse Lupa. Luaţi. Beţi şi o gură din asta.

– Wisky? întrebă Myron.

– Ce wisky bre?Ţuică.

– Ţuică?

Kynley bău repede o gură şi apoi rămase cu ea căscată.

– Water…please.

– Apă bre? Imediat. Da’ ce credeai mata, că noi nu suntem mai breji?

O voce răguşită se auzi de alături.

– Costică, ce zice mă americanu’?

– Zice că vrea apă. I-a ars gâtul.

– Spune-i bă că de fapt e palinca adusă din Baia.

– Very good, mai apucă Myron să rostească.

– No, atunci dacă-i ” veri gud” vezi să nu te matoleşti, bă americanule. Ia-o încet.

Cel care vorbise apropiindu-se de ei era Vasile, sondorul care era gata să plece către altă lume în dimineaţa când turla de la 160 fusese azvârlită de erupţia necontrolată câteva sute de metri în sus, făcând scântei şi provocând incendiul pe care de peste doi ani, nimeni nu mai reuşise să îi vină de hac. Flacăra de pe platoul din Ţuicani ardea necontenit. Myron nu ştia că înaintea lui, sosiseră câteva englezoaice curioase. Mâncaseră brânză cu mămăligă fierbinte şi le plăcuseră. ” Cioban of Romania”, avea să spună un poet, pe numele său George Topârceanu, mai târziu.

Myron mai bău o gură de ţuică şi îşi suflecă mânecile ridicându-se.

– Unde te duci bre’? întrebă Vasile scărpinându-se în creştetul capului.

– Să mă apropii puţin. Trebuie să mă privească şi el pe mine.

– Cine să te privească? întrebă Lupa.

– Focul.

– Astâmpără-te omule, că suntem sătui de jelanie. O să ai şi ocazia asta.

– Ţine-l tu, Costică, să nu facă vreo trăznaie. Aţi cherchelit americanu’. Proştilor.

Cei trei bărbaţi se întoarseră şi priviră spre femeia care se apropiase de ei. O tânără tare drăguţă, cu pletele-n vânt şi o târnă agăţată de umăr. Avea o floare prinsă de o şuviţă şi arăta ca un basm al meleagurilor. Ochii negri şi strălucitori îl cercetau pe Myron insistent care rămăsese uimit uitând şi de el şi de foc.

– Doamne, zise el gânditor, nu ştiam că româncele sunt atât de frumoase. „

– Lasă româncele tu’, zise şi femeia care-l auzi. Mai bine chibzuieşte cu atenţie cum să stingi flacăra asta. Hai, americanule, mai adăugă ea uitându-se galeş, sunt sigură că tu o să îi vii de hac. Tu trebuie să ştii SECRETUL FOCULUI.”  ( fragment din romanul scris de mine care va fi publicat in toamna acestui an).

Scriind la acest roman, mă gândesc cu uimire câtă forţă poate emana din noi înşine, câtă dorinţă nu de afirmare ci de a spune o poveste incitantă şi adevărată de viaţă cititorilor. Uneori, mă gândesc că inspiraţia nu vine neapărat din ambiţia de a fi ceva. Este acel sentiment care te cuprinde şi prin care încerci să le aduci aminte oamenilor ce a fost undeva, cândva. Să le transmiţi un mesaj. Mă gândesc uneori fericit că dacă nu primim la timp ceea ce dorim, atunci există şi acel revers al medaliei, când simţi că eşti protejat şi încurajat de o forţă necunoscută. Este o clipă unică, clipa când zâmbeşti mulţumit în sinea ta şi îţi spui că da, întotdeauna neprevăzutul îţi aduce suprize plăcute. Este clipa CÂND VIAŢA ÎŢI SURÂDE.