RSS Feed

Tag Archives: povesti

Despre Lică Barbu, bunicul copilăriilor noastre veșnice, personaj în viitoarea mea carte

Posted on
55560653_2350391168523062_761656069909905408_n

Scriitorul și povestitorul Lică Barbu, preluare foto de pe Facebook 

Nu putea să lipsească din viitorul meu roman, inițial intitulat ȘAPTE, un alt personaj, la fel de real ca și altele dintre cele care își spun poveștile de viață, cu numele lor adevărate sau sub pseudonim. Bunicul principal din romanul meu, nu se poate detașa de vorba-lungă ce îl caracterizează. Iar personajul despre care vom vorbi acum, e numai bun să îți dezlege limba ori să te adoarmă cu vocea lui. Read the rest of this entry

Reclame

„Șapte”, între două lumi: Primul și singurul capitol publicat din următorul meu roman

alexandru-moser-bunicul

Lucrarea „Bunicul”, de Alexandru Moser Padina.

Notă: Acesta este primul și singurul capitol din următorul meu roman, care va fi dat publicității. Read the rest of this entry

Povestea mea și-a voastră înmulțită cu 3 pentru viitorul meu roman

Cam de vreun an mă ocup, profitând de toate situațiile care îmi vor aduce nu doar liniște sufletească dar și descărcări din mine și din mulți alții, pentru mine și pentru mulți alții, scuzați repetițiile Read the rest of this entry

Surâsul renăscut dintre lacrimile Verei

Posted on

Vera Minescu și băieții săi frumoși

Priviți fotografia de mai sus întâi cu puțină atenție. După opinia mea, spune totul. Se citește mândria, tristețea, bucuria, dragostea, familia, fericirea. Dacă doriți să citiți și ce scrie mai jos despre cele trei ființe superbe, nu e nicio problemă. Ia să vedem… Read the rest of this entry

Povestea cărţii fără titlu din viaţa fiecărui om

Expresia din prima parte a titlului ales de mine nu îmi aparţine, parţial. A spus-o, scris-o şi chiar recitat-o cineva care cerea o anume daltă de oţel pentru ca numele-i ” să fie săpat în stâncă „. Nici aceste cuvinte nu îmi aparţin. Sunt tot ale cuiva şi le regăsim în cea mai frumoasă rimă a vremurilor. O să vă spun la urmă celor ce poate nu ştiţi despre cine e vorba. Aţi observat că fiecare privire de om ascunde câte o poveste. Măcar una. Sau mai multe poveşti. Nu o dată, am auzit eu sau voi pe câte cineva spunând că la câte a pătimit şi prin câte a trecut în viaţă, ar putea scrie o carte. Un roman. Pentru foarte mulţi, este de fapt romanul vieţii. Vedeţi, oamenii nu pot să tacă. Nu se pot închide în ei. Într-un fel sau altul, ei comunică. Au anumite mesaje de transmis, poate că unii sunt predestinaţi pentru asta sau măcar aşa consideră ei. Şi se întâmplă să existe poveşti, frumos aşternute, în filele anumitor cărţi, multe de succes. Oamenii se regăsesc în ele. Măcar într-unul din capitole, ei tresar ca şi cum ar fi ” acolo ” şi după ce termină de citit, îşi rescriu măcar cu amintirile propria viaţă. Alţii îşi aştern amintirile chiar din viitor, paradoxal. Au viziuni de bun augur sau dimpotrivă. Ha, au ele obiectele vechi şi prăfuite povestea lor, d-apoi noi…

Mă gândeam că există obiceiul, pe care eu nu îl înţeleg, al privitului ” de sus „. Chiar cei care reuşesc în scriitură, cad în această capcană pe care ei înşişi o prevesteau celorlalţi. Comunicarea cu restul oamenilor este un lucru extrem de delicat. Poate că omul simplu, necunoscut, pe care îl vedem trecând pe lângă noi, are şi el ceva de spus  ori de povestit. Poate că privirile încruntate de la ghişeu care nu ne plac ascund poveşti triste şi când se intersectează cu  privirea clientului nerăbdător care aşteaptă la rând ostenit şi stresat la rându-i şi el de povestea vieţii lui, gata ura, măcar de moment. Poate că privirile zâmbitoare ale prezentatorilor tv sau ale vedetelor de pe scenă, au şi ele dureri reale, cu o anumită natură, în spate. Poate că vocile pline de energie şi de viaţă ce le auzim dimineaţa la câte un post de radio, nu sunt chiar aşa pline de energie. Noi le auzim, nu le vedem.

Poate că oamenii sortiţi să aibă câte un handicap, ştiu să ne spună povestea lor în alt fel şi ei chiar ne înţeleg deşi noi credem deseori că nu. Surdul aude uneori mai bine ca noi, la fel cum orbul vede aşişderea iar ologul merge mai bine căci sufletul omenesc şi forţa interioară, activează mereu simţuri şi poveşti nebănuite. Uite femeia aceea cu batic de care unii râd că e de la ţară, că nu poartă straie elegante, are şi ea povestea ei ca o carte. Tu da, prietene, eşti în pas cu timpurile, te îmbraci frumos şi îţi aşezi temeinic chipul. Dar hai să recunoaştem că nici eu şi nici tu nu vom fi în stare să frământăm cozonacii aceia îmbietori ai femeii cu batic. Hai să recunoaştem că nu toţi avem aceeaşi viaţă şi acelaşi gen de merite. Vedeţi voi, dragi prieteni, modestia oricărui om, ar trebui să fie subtitlul fiecărei cărţi despre viaţa noastră.

Fie că vorbim de iubiri ale existenţei noastre, fie că vorbim despre peripeţiile noastre pe unde ne ducem ori din ce am întâlnit, tot nu reuşim să găsim un nume de carte care să se potrivescă la unison. Este atât de mult şi de important pentru fiecare om să fie înţeles că poetul nostru a nimerit uimitor de bine versul, deşi se referea doar la sine uite că e valabil şi pentru fiecare chip de om ce pare să spună ca Ion Minulescu: ” Sunt un volum ce n-are titlu încă”.

Vă aştept şi pe pagina mea oficială de Facebook, clic AICI pe Adrian Melicovici Blog Oficial 

Citeşte şi  „A apărul noul meu roman, SECRETUL URIAŞULUI 160”

clara

%d blogeri au apreciat asta: