RSS Feed

Tag Archives: povesti

Surâsul renăscut dintre lacrimile Verei

Posted on

Vera Minescu și băieții săi frumoși

Priviți fotografia de mai sus întâi cu puțină atenție. După opinia mea, spune totul. Se citește mândria, tristețea, bucuria, dragostea, familia, fericirea. Dacă doriți să citiți și ce scrie mai jos despre cele trei ființe superbe, nu e nicio problemă. Ia să vedem… Read the rest of this entry

Anunțuri

Povestea cărţii fără titlu din viaţa fiecărui om

Expresia din prima parte a titlului ales de mine nu îmi aparţine, parţial. A spus-o, scris-o şi chiar recitat-o cineva care cerea o anume daltă de oţel pentru ca numele-i ” să fie săpat în stâncă „. Nici aceste cuvinte nu îmi aparţin. Sunt tot ale cuiva şi le regăsim în cea mai frumoasă rimă a vremurilor. O să vă spun la urmă celor ce poate nu ştiţi despre cine e vorba. Aţi observat că fiecare privire de om ascunde câte o poveste. Măcar una. Sau mai multe poveşti. Nu o dată, am auzit eu sau voi pe câte cineva spunând că la câte a pătimit şi prin câte a trecut în viaţă, ar putea scrie o carte. Un roman. Pentru foarte mulţi, este de fapt romanul vieţii. Vedeţi, oamenii nu pot să tacă. Nu se pot închide în ei. Într-un fel sau altul, ei comunică. Au anumite mesaje de transmis, poate că unii sunt predestinaţi pentru asta sau măcar aşa consideră ei. Şi se întâmplă să existe poveşti, frumos aşternute, în filele anumitor cărţi, multe de succes. Oamenii se regăsesc în ele. Măcar într-unul din capitole, ei tresar ca şi cum ar fi ” acolo ” şi după ce termină de citit, îşi rescriu măcar cu amintirile propria viaţă. Alţii îşi aştern amintirile chiar din viitor, paradoxal. Au viziuni de bun augur sau dimpotrivă. Ha, au ele obiectele vechi şi prăfuite povestea lor, d-apoi noi…

Mă gândeam că există obiceiul, pe care eu nu îl înţeleg, al privitului ” de sus „. Chiar cei care reuşesc în scriitură, cad în această capcană pe care ei înşişi o prevesteau celorlalţi. Comunicarea cu restul oamenilor este un lucru extrem de delicat. Poate că omul simplu, necunoscut, pe care îl vedem trecând pe lângă noi, are şi el ceva de spus  ori de povestit. Poate că privirile încruntate de la ghişeu care nu ne plac ascund poveşti triste şi când se intersectează cu  privirea clientului nerăbdător care aşteaptă la rând ostenit şi stresat la rându-i şi el de povestea vieţii lui, gata ura, măcar de moment. Poate că privirile zâmbitoare ale prezentatorilor tv sau ale vedetelor de pe scenă, au şi ele dureri reale, cu o anumită natură, în spate. Poate că vocile pline de energie şi de viaţă ce le auzim dimineaţa la câte un post de radio, nu sunt chiar aşa pline de energie. Noi le auzim, nu le vedem.

Poate că oamenii sortiţi să aibă câte un handicap, ştiu să ne spună povestea lor în alt fel şi ei chiar ne înţeleg deşi noi credem deseori că nu. Surdul aude uneori mai bine ca noi, la fel cum orbul vede aşişderea iar ologul merge mai bine căci sufletul omenesc şi forţa interioară, activează mereu simţuri şi poveşti nebănuite. Uite femeia aceea cu batic de care unii râd că e de la ţară, că nu poartă straie elegante, are şi ea povestea ei ca o carte. Tu da, prietene, eşti în pas cu timpurile, te îmbraci frumos şi îţi aşezi temeinic chipul. Dar hai să recunoaştem că nici eu şi nici tu nu vom fi în stare să frământăm cozonacii aceia îmbietori ai femeii cu batic. Hai să recunoaştem că nu toţi avem aceeaşi viaţă şi acelaşi gen de merite. Vedeţi voi, dragi prieteni, modestia oricărui om, ar trebui să fie subtitlul fiecărei cărţi despre viaţa noastră.

Fie că vorbim de iubiri ale existenţei noastre, fie că vorbim despre peripeţiile noastre pe unde ne ducem ori din ce am întâlnit, tot nu reuşim să găsim un nume de carte care să se potrivescă la unison. Este atât de mult şi de important pentru fiecare om să fie înţeles că poetul nostru a nimerit uimitor de bine versul, deşi se referea doar la sine uite că e valabil şi pentru fiecare chip de om ce pare să spună ca Ion Minulescu: ” Sunt un volum ce n-are titlu încă”.

Vă aştept şi pe pagina mea oficială de Facebook, clic AICI pe Adrian Melicovici Blog Oficial 

Citeşte şi  „A apărul noul meu roman, SECRETUL URIAŞULUI 160”

clara

PLOAIA DE LACRIMI DIN NOAPTEA FERICIRII

Posted on


Lasati pietrele sa planga…lasati vantul sa va stearga lacrimile…lasati aceste doua inimi frante si uniti-le voi, intr-un intreg…dar fiti fericiti pentru iubirea voastra imposibila…
Alice plecă aproape imediat cum se făcu dimineaţă iar Alex rămase uimit de această grabă neaşteptată. Dar nu era dezamăgit în sufletul lui. Se aşeză în faţa computerului şi căută din nou până când, intrând pe profilul unui bărbat care tocmai îi făcuse Iulianei mult rău, fie şi virtual, descoperi o fotografie mică, foarte mică. Era ea, precis, se gândea. O mări puţin însă claritatea dispărea imediat. Nu se distingea decât o fată blondă şezând picior peste picior pe pat şi privind spre obiectiv…
Alex intră pe messenger şi îl căută pe Teo, amicul lui secret şi mereu devotat, un om cu mult mai în vârstă ca el şi la care ţinea foarte mult. Era online, din fericire…îi scrise să îl sune dacă poate şi asta se şi întâmplă.
– Ia zi, măi Alex, care e treaba?
– Vreau să mă ajuţi cu o poză. Să mi-o măreşti şi să-i redai claritatea, mai adăugă în timp ce deja îi trimisese prietenului său micuţa poză, atât de mică încât nici pentru avatar nu era bună. În fotografie era prietena lui, Iuliana cu care nu se putea întâlni nicicum. Nu fusese bun de nimic în acea zi. Ştia şi simţea că nu e acasă…
– Măi Alex, spuse în telefon deodată Teo, nu pot să-i fac nimic…se vede neclar…am încercat 2 programe şi nimic.
Alex se întristă. Nu putea să o vadă deloc nici măcar aşa pe cea care parcă se ferea să nu i se arate vreodată…
– Off…ce rău îmi pare…spuse el şi mai trist…
– Auzi, ia stai puţin, îl mai amăgi Teo încă o dată. Ia stai…stai în faţa computerului…încerc să-i fac ceva…
Chipul lui Alex se lumină. Speranţa de a o vedea pe Iuliana în acea fotografie renăscuse.
– Hai, dă save…îl îndemnă celălalt…
Şi din nou se necăji…Iuliana se vedea neclar, o dată cu fotografia….
– Nu merge, Teo….nu merge…la naiba…la naiba…să o ia naiba de tehnică…
– Măi Alex, nu mai înjura măi că uneori nici tehnica nu poate face minuni. Dar de ce e aşa important să o vezi clar pe fata asta? Ştii bine că dacă îţi pui mintea ajungi direct în poarta ei într-o oră. Tu poţi să afli şi ce visează omul, parcă nu se ştie…
– Teo…e ceva privat…nu e o anchetă…nu pot să fac asta…nu pot intra cu bocancii in viata ei…
– Dar ea de ce nu vrea să vă vedeţi? Unei femei, dacă-i place şi doreşte neapărat, îi vin soluţiile imediat şi face pe naiba în patru şi tot ajunge la acel bărbat. Şi invers. Mă rog, zic şi eu…aaa…….
– Ce-i? De ce zici “aaa”…?
– aaa…..
– Teo, nu mă zăpăci şi tu chit că nu eşti blond şi nu prea mai ai nici măcar păr pe cap…deci?
Teo râse cu poftă la auzul acestor cuvinte însă Alex era mai furios ca oricând.
– Nu mai râde atâta că mă enervezi, vorba ei, mă enervează râsul tău. De ce tot scoţi sunetele alea ?
– Măi Alex, mi-am adus aminte că are frate-meu din Maroc un program mai avansat, cică ar fi de la “băieţi” din ăştia cu ochii albaştri…stai să văd dacă mă poate ajuta, uite că e online, mare noroc ai. Ia zi, cum e cu scăldătoarea aia de la naşterea ta? Mai râse Teo, pentru care problema lui Alex nu părea aşa de interesantă ci mai degrabă amuzantă. Ce atâta efort ca să vezi o femeie într-o poză?
– Super, ia zi…ţi-l trimite?
– Da, dar va dura puţin, oricum nu garantez nici cu ăsta.
– Băi tu o să mă omori pe mine,îl repezi Alex, o să meargă sau nu? Nu vezi că poza asta nu are nici măcar 100 pe 100 pixeli? E ea în ea, e îngeraşul meu drag, vreau să îl văd…
– Până la îngeraşi te mănâncă sfinţii măi Alex, mai râse Teo. Gata, acum încerc să o prelucrez…să vedem…ufff….ce aiurea…
– Ce mai e frate aiurea? Izbucni Teo aflat în pragul unui atac de panică parcă…
– Nu a mers măi omule, nici acum, dar ţi-o trimit, e mărită cât un A 4, na, vezi şi tu că eu tot nu văd nimic clar ba chiar e şi mai rău…
– Păi şi atunci de ce mi-o mai trimiţi? se înfurie Alex.
– Dă băiatule save şi vezi, că parcă i se disting puţin hainele….
Alex dăduse save de ceva secunde. Şi se auzi strigând şi în telefon şi singur:
– Aoleu mamăăăăăă…
– Ce ai măi nebunule?
– Aoleu mamăăăăăăăăăă…..
– Alex, te simţi ok?
– Aoleu mamăăăăăăă…stai să beau puţină apă…spuse el după ce cu greu se dezlipi de imaginea Iulianei care acum se vedea perfect în fotografia mărită de mai multe ori. Era o blondă frumoasă, foarte încântătoare, ba chiar “ city” cum îi spusese o prietenă…Stătea pe pat picior peste picior privind probabil către digitala cu care fusese fotografiata. Alex o vedea în premieră în toată splendoarea ei. Era acea prietenă cu care timpul nu avea niciodată măsura trecerii pentru că se oprea locului, aşa cum aproape că era să i se oprească inima curiosului şi îndrăgostitului Alex. O mai văzuse şi în alte fotografii dar în aceasta…

Chipul fetei din fotografie îl însoţea peste tot, în acea amiază, din secunda în care reuşise să o vadă. Vorbise de nenumărate ori cu ea, dar fata avea ceva aparte, un aer de mister ademenitor, nevorbindu-i niciodată despre ea. Nu ştia unde se află, cu cine este, de unde vine şi unde se duce. Nu ştia niciodată nimic despre viaţa ei. Dar ceea ce ştia era faptul că între ei doi, se înfiripase o punte aievea, a gândurilor…îşi vorbeau fără cuvinte…se ascultau fără să se audă…se auzeau fara sa se asculte…iar singurul ei răspuns la ceea ce-i spunea el, în seri când inima i se umplea de bucurie, erau întotdeauna acestea: „ aşa simt şi eu”. Ajunse acasă într-un târziu şi porni calculatorul. Ea tot nu era. Nu era nicăieri….avu o strângere de inimă şi obosit în chip ciudat, poate de prea multă aşteptare şi incertitudine, adormi adânc…

„ Lăsaţi pietrele să plângă o dată cu durerea mea…lăsaţi vântul să bată ca să îmi răcorească suferinţa…lăsaţi lacrimile să curgă ca să le poată risipi un nou răsărit de soare…lăsaţi…”….” Nu, nu le putem lăsa….eu sunt Timpul şi mă voi opri în loc pentru iubirea ta…Eu sunt Lacrima şi voi curge neîncetat până când dorul îţi va fi trecut…eu sunt Râul Vieţii şi vreau să-mi opresc apele…eu sunt Inima şi sunt şi în sufletul ei…noi suntem Păsările Cerului şi vrem să ascultăm cântecul din fiinţa ta…refrenul iubirii tale…noi suntem Universul şi astăzi totul se învârte uşor, pentru ceea ce e în sufletul tău…” Astfel de fraze se perindau prin visele lui Alex, iar chipul său zâmbea şi se încrunta în acelaşi timp…chiar îşi imagina că Iuliana face tot posibilul şi intră pe messenger de pe mobil măcar să-i zică noapte bună. Deodată se trezi…nu visase. Era adevărat. Iuliana tocmai îi scrisese ceva şi el îşi aduse aminte că lăsase totul pornit, în aşteptarea sosirii ei…măcar acolo…Fata, neaflându-se acasă, aşteptase până când Marco adormise şi uşor, îşi plimbă degetele pe telefon căutându-l pe Alex…
– Ce faci? Îl întrebă.
– Îmi…pun întrebări…
– Ce întrebări? Fu ea curioasă.
– Lasă…nu mai contează…tu contezi, eu nu. Dacă tu eşti fericită nu mai are importanţă.
– Hai ziii…..te rog….
– Lasă….
– Aştept…scrise ea…
– Mă întreb cum să te aduc în viaţa mea şi nu găsesc niciun răspuns. Mă întreb dacă mă pot lupta pentru tine şi inima îmi spune că da dar fără şanse…
– Se pare că ştii deja răspunsurile…şi de fapt, ce rost mai au întrebările?
Da, Alex ştia câteva răspunsuri. Le ştia şi în această noapte când prin însăşi prin apariţia ei în acel fel îl făcuse fericit. Mereu era fericit când vorbea cu ea. Şi mereu era trist când nu vorbea. Nu ştia cum să-i fie mai aproape pentru că ea nu îl lăsa să se apropie…îşi imagina când nu ştia de ea ori că e plecată cu nu ştiu cine, ori că a avut vreo ceartă aiurea şi s-a întors la părinţi, ori că pur şi simplu nimic din ce îşi doreşte ea nu se împlineşte şi poate că tocmai de aceea păstra distanţa faţă de el…însă inima acestei fete i se arăta mai frumos ca niciodată. Toate nopţile în care vorbea cu ea până târziu erau nopţi ale fericirii. Toate dimineţile în care îşi spuneau bună dimineaţa erau dimineţi parcă şi mai însorite. Iuliana era o fiinţă extraordinară. Şi el ştia asta.

Dar acum aflase adevărul pe care nu îl acceptase niciodată. I se părea nedrept să fie aşa. I se părea nedrept ca alţii să nu o iubească aşa cum o iubea el şi totuşi să ştie de viaţa ei. I se părea nedrept ca până şi un străin să ştie mai multe despre ea şi totuşi Iuliana să nu-i zică niciodată mai mult…i se părea că se cutremură pământul . I se mai părea la fel de nedrept ca altcineva să o poată îmbrăţişa iar ea să accepte acest lucru fără să ştie dacă simte că vrea sau nu. I se părea că noaptea fericirii s-a încheiat o dată cu această ultimă discuţie virtuală deşi fusese atât de deschisă cât putuse…faţă de alte dăţi. Alex privi cerul şi miile de stele care licăreau încontinuu, ca nişte speranţe nesfârşite. Ciudat…nu-i mai plăcea luna. Avea impresia că până şi ea plânge o dată cu el…
Deodată, din toate direcţiile se văzură stele căzătoare…hm…parcă erau lacrimi…nu, nu era o ploaie de stele ci una de lacrimi…era doar prima ploaie de lacrimi din noaptea fericirii…Iuliana nu avea de unde să ştie dar îl simţea îndrăgostit de ea şi nu putea face mai mult pentru el. Avea viaţa ei, neştiută, cu obstacolele şi greutăţile de zi cu zi, cu clipele ei frumoase despre care Alex nu ştia niciodată nimic. Şi totuşi, părea prizonieră în propria ei fericire sau nefericire. Mereu se simţea prizoniera dorinţelor dar niciodată nu le striga, doar se retrăgea în lumea ei simplă în vreme ce Alex căuta tot mai mult să o înţeleagă şi să o pătrundă. Uneori plângea singură în gândurile ei sau chiar cu adevărat şi poate că acele lacrimi ar fi trebuit şterse cu nemărginită dragoste de altcineva…încă nu era târziu să mai aleagă…pe Alex nu îl interesa decât să o aibă în viaţa lui, cu tot ce deriva de aici, cu nedumeririle şi nerăspunsurile ei, cu totul…nu îl interesa că ar putea fi o femeie cu probleme şi copii. Nu îl interesa că ar putea să se înşele…pentru că într-adevăr nu se înşela. Iuliana era o femeie extraordinară şi el şi-o dorea cu ardoare. Îi era teamă să-i spună „ hai să ne vedem”, îi era teamă să-i spună „ hai să fim împreună pentru totdeauna” pentru că ea se temea, vedea totul imposibil, deşi atunci când cineva te iubeşte cu adevărat nu e niciodată aşa.

Alex rămase nemişcat şi aproape împietrit când ea îi spuse noapte bună. Nu se clinti ore în şir din faţa calculatorului. Iar fereastra larg deschisă părea şi ea umedă de la ploaia de lacrimi. Se gândi că dacă nu o are pe ea lângă el, atunci nu va avea niciodată nimic cu adevărat. Se gândi că dacă nu îl lasă să o iubească şi să-i vină alături, atunci existenţa lui devenea inutilă. Şi atunci întinse mâinile către ploaia de lacrimi…era tot ce i-a mai rămas.
Se prăbuşi acoperindu-şi chipul cu palmele şi întrebă, fără să mai audă din acel moment vreodată vreun răspuns: oare mai are vreun rost să exist? Însă surpriză…
„ Tâmpitule…nu face şi tu ca mine…câtă vreme ea există şi e fericită bucură-te pentru fericirea ei. Ai uitat ce mi-ai promis? Ai spus că dacă nu poţi avea ceea ce îţi doreşti, măcar poţi dori ceea ce îsi doreşte ea. Ridică-te şi iubeşte-o în cea mai lungă noapte, lasă ploaia de lacrimi şi întoarce-te în tine…iubeşte-o oricum ar fi şi orice s-ar întâmpla. Nu-i cere niciodată mai mult. Când va înţelege că în iubire nimic nu e imposibil, atunci sigur se va plimba cu tine de mână prin ploaia de lacrimi şi îţi va da voie să o îmbrăţişezi cu adevărat în noaptea fericirii.”.
Era noul lui înger. De astă dată cu o altă misiune: să o aducă cu adevărat pe Iuliana în viaţa lui.

Ati citit un scurt fragment din romanul meu Noaptea Dorintelor.Un capitol inspirat din fapte reale, exact ca si in cazul celorlalte capitole. Drepturile de autor sunt rezervate.

Undeva pe muntele fericirii

Uneori, cugetările noastre interioare se izbesc de revelaţiile neprevăzutului. Deschidem ochii încă de la naştere dar pe cei ai minţii şi sufletului ceva mai târziu, când învăţăm mai multe despre lume şi viaţă. Suntem inocenţi de mici şi tot mai vinovaţi când anii încep să curgă peste existenţa noastră. Dorim, simţim, trăim, iubim.

Lumea nu e atât de frumoasă pe cât scrie în cărţile de poveşti sau mai te miri pe unde. Oamenii sunt răi, mulţi dintre ei, au darul neputinţei în a se delimita de invidie, de ranchiună, de ură. Pe aceştia îi evităm şi poate că tocmai din această cauză, uşor dar sigur, ajungem să fim noi înşine cei mai buni prieteni ai noştri.

Îmi amintesc o poveste din viaţa cuiva. Cineva care nu mai ştia să zâmbească. Orice surâs al acelei fiinţe devenea sărbătoare pentru cei din jur. Ea învăţase să sufere. Într-o amiază de vară, undeva prin luna iulie, maşina în care se afla s-a izbit violent de o alta care venea din sens invers. Au fost 4 morţi şi restul aproape toţi grav răniţi. Spitalul de Urgenţă avea să devină centrul intervenţiilor chirurgicale şi ea, a fost dusă între halatele albe şi salvată de medici. Dar cu ce preţ: o mână ruptă, maxilarul deplasat mult şi deci vizibil într-o parte, piciorul asemena, îi intrase „osu-n burtă” cum se spune şi avea atârnate de capătul piciorului greutăţi, până la 18 kilograme. Nu avea pe nimeni. Nu se ştia dacă are familie sau nu. Era singură la marginea pământului zbătându-se între viaţă şi moarte. Dar într-o zi, cineva i-a făcut o mică vizită. Ea a deschis ochii şi a recunoscut pe cel care a vrut să o vadă. Mai târziu, a fost mutată la sanatoriul din Eforie Sud. Unde şi-a revenit miraculos. Nu putea să bea decât cu furtunul şi mâncarea trebuia să-i fie pasată. Personalul medical era puţin, nu făcea faţă. Dar amicul ei venea şi el de la marginea lumii în fiecare weekend şi o ajuta să se ridice în şezut, să mănânce şi aproape mereu, la capătul patului ei era un buchet imens de flori. Ea nu mai lucra. El da. Şi în vremea aceea salariile erau oricum mai mari faţă de batjocura de astăzi.

Într-o zi, au ieşit amândoi pe plajă să privească marea. Un pescăruş îi privea cu insistenţă. El împingea căruţul în care se afla amica lui şi spera ca la un moment dat să se ridice de acolo şi să poată merge singură. Din acea zi, s-a născut o poveste de dragoste extraordinară. Sutele de kilometri au fost anulate de aceste două inimi. Ea a putut merge şi astfel, totul a devenit de inimaginat pentru ce li se întâmpla. Părea un vis această iubire.

Peste vreo doi ani, într-o altă zi şi alt accident, ea a murit subit, destrămând o fericire pământeană în doi. Charles Dickens spunea că uneori lumea aceasta pare făcută numai din dezamăgiri şi că astfel, ne pier cele mai dragi speranţe închizându-ne-n noi. Paradoxal, câteodată, tristeţea pare mai frumoasă decât viaţa pentru că fericirea absolută este imposibilă.

El a avut un vis şi apoi altul şi altul…şi altul…în fiecare din aceste vise, vorbea cu ea întrebând-o:
” Unde eşti?”
Şi ea răspundea de ” dincolo”, mereu la fel:
” Lasă lacrimile tristeţii şi bucură-te de viaţă. Sunt undeva pe muntele fericirii”.

%d blogeri au apreciat asta: