Flux RSS

Tag Archives: proza

Iuliana, poeta iubirii și nemuririi sufletești

49267131_220158278933186_5887255828909522944_n

Iuliana Dinte, poet și prozator

Notificare: Materialul despre Iuliana este acolo unde scrisul e italic, prima parte este un fragment din cartea la care lucrez și unde ea va fi personaj în cel puțin un capitol.
„Trecea mereu pe lângă vitrina aceea unde în loc de pantaloni, fuste, rochii, costume și alte accesorii cotidiene, tronau strălucind coperți multicolore. Mai ales, seara, când își făcea veacul prin zonă, se oprea îngândurat privind dincolo de sticla întotdeauna luminată. Read the rest of this entry

Reclame

„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

Posted on
„Lanțuri”: Când zâmbetul i-a pierit pentru totdeauna

646x404

 

Fragment din romanul meu în curs de apariție. Inspirat dintr-un fapt real de acum 37 de ani din România și cine știe, poate că și din situații asemănătoare ale prezentului. Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

„Haideți și râdeți de mine timpuri rele ale prezentului…și trecutului, mai nou ale viitorului…haideți, veniți, aduceți cu voi ironia și neînțelegerea, răutatea și ura, că dacă nu voi mai fi eu vreodată, voi credeți că lumea o să fie așa cum trebuie, frumoasă și fără de păcate…Veniți, sunt aici, de când vă așteptam la prima mea condamnare…pentru ce să mai zâmbesc? O faceți voi în locul meu și râdeți în hohote de suferința și nefericirea că m-am trădat întâi de toate pe mine dar niciodată pe ceilalți! Eu mi-am luat responsabilitatea destinului în mâini nu am făcut legăminte deșarte. Cât a mai rămas până la ultima și cea mai fericită clipă a vieții mele? Stați…vă văd așa fericite…ce de chipuri mulțumite că au știut să mă pedepsească și să îmi aducă cred ele, suferință. Da, știu, unii au obiceiul să facă rău altora pentru a-și răzbuna propriul trecut. Din propria mea vină v-ați găsit vinovatul pentru tot ce n-ați avut și reușit voi. E ușor să distrugi sufletul unui om dar e greu să înțelegeți că libertatea mea, e mult mai mare ca a voastră…Șușotiți timpurilor pe la spatele meu dar eu nu vă mai aud. Ați pierdut demult bătălia cu sinceritatea și puterea pe care o am acum. De fapt, voi v-ați pierdut pentru că ați permis lașitatea, minciuna. Oamenii aceia răi, ziceau că sunt sărac și uite de aceea am trăit cu impresia că fără ei pot schimba lumea. Dar nu au făcut nimic ca să mă lase să dovedesc că nu e deloc așa. Iar aici, între lanțurile acestea, mi-e mai bine decât în fața trădării.
Se ridică anevoios ca să caute o biată bucată de hârtie. Pentru el era importantă, căci acolo era sinceritatea lui și cea mai frumoasă întrebare. Doamne cât crezuse în fericirea care va fi doar pentru că a putut răspunde cu bucurie la ceea ce își dorise de la început. Bâjbâia prin întuneric și nu găsi ceea ce căuta. În foaia aceea galbenă se aflau cuvinte scrise de el, chiar atunci, în noaptea când fusese întrebat. Erau parte din averea lui sufletească devenită prea repede o amintire dureroasă și imposibil de suportat. Așa că a mai avut puterea să se bucure atunci când i s-a spus că zilele sale sunt numărate. A fost ultima oară când a râs tare și zgomotos, spunându-le călăilor săi:
– Voi vă vindeți pe un pachet de Carpați sau pe ce vă bucură de moment. Sunteți naivi! Eu nu voi putea fi vândut nici acum și nici după ce îmi veți curma viața!
– Stai jos deșteptule, îl repezise unul din gardieni. Ține-ți gura aia.
– Când nu mai ai nimic de pierdut, degeaba mai taci, analfabetule, se răsti deținutul groaznicei închisori și al vieții. Apoi râse iar.
Amintirea aceasta îl făcu să se mai liniștească puțin. Într-un fel, paznicii închisorii aveau dreptate prin comportamentul lor: Nu oricine e capabil să înțeleagă inutilitatea propriilor greșeli. Ei greșeau mai mult decât el, crezându-se norocoși ai vieții doar pentru că își puteau permite mai mult decât alții. Și pentru că le-a spus adevărul, s-au simțit jigniți. Unul i-a dat brânci și atunci s-a rostogolit în râsetele celorlalți. Altul l-a apucat de lanțurile care-i țineau mâinile imobilizate și a tras de ele cu toată forța, ca să-l chinuie și mai tare. Dar el nu mai simțea nimic. Sângele îi țâșnise de la încheietura mâinilor și deodată simți cum cineva îi răstoarnă ditamai găleata metalică de apă peste cap.
-Lasă-l mă’ că ne prinde șefu’, și-așa ca mâine va fi istorie.
Istorie? Se întrebă și el ce poate însemna asta. Care istorie de viață merită reținută mai mult? Avea o istorie frumoasă, la rându-i, curmată de alții după ceva vreme. În timp ce încă mai căuta bilețelul cu întrebarea primită i se derulau imagini peste imagini…prima privire…prima îmbrățișare…primul sărut, primele clipe frumoase petrecute împreună și toate poveștile ce ea i le mărturisea în cea mai frumoasă tinerețe. Apoi chipul i se întunecă mai tare decât ultima noapte a urgiei. Auzea reproșuri și vedea chipul unor oameni care nu îl considerau demn de iubirea lui.

Toată căsnicia lui se transformase într-un coșmar al destinului. De ce nu pot fi doi oameni împreună liniștiți, fără să se amestece alții? De ce aduce bogăția mulțumire lacomilor lumii? De ce a trebuit ca copilul acela nevinovat să sufere fără motiv? Avea din ce să își câștige existența. Ea, la fel. De ce un perete în plus sau o casă impunătoare ar aduce mai multă iubire? Ei o aveau deja pe a lor. De ce cunoscuți, părinți sau rude, vedeau marea împlinire doar în câțiva ani de facultate făcuți ori în funcția cuiva? În groapă plecăm cu ce avem în inimă nu cu băgăcioasa lume sau cu averile. Iar când două persoane trag în aceeași direcție, oricât de greu le-ar fi la început, tot vor izbuti.

Toți oamenii de pe pământ au dorințele lor și oare câtora dintre ei le-ar place să se amestece în viața lor materialismul și străinii sau chiar apropiații?
Lui nu-i mai păsa. Se eliberase prin faptele sale criminale condamnându-se pe el. Oamenii aceia acum nu mai existau, el le grăbise sfârșitul în cel mai puternic acces de furie. Abia după ce i-a văzut că nu mai mișcă și-a dat seama că pe el însuși s-a ucis. Ar fi capabilă judecata morală să-i înțeleagă disperarea de atunci? Care judecător ar fi îndrăznit să spună „Da, domnule, omul a fost adus în starea asta, a fost provocat, nu aș fi vrut să fiu în locul său mai înainte. Și acum, nici atât. Oricum trebuie pedepsit că doar a ucis trei oameni, oricât ar fi fost de răi”.
Pe drumul existenței noastre, căutăm răspunsuri și soluții. Cum să supraviețuim? Cum să izbutim o viață mai frumoasă? Cum să primim ce ne dorim dacă noi nu știm să oferim necondiționat? Tânărul din Ploiești gândea și nu mai putea lăcrima. Se enervase căutând foaia de hârtie și din nou se împiedică în lanțurile care-i ținteau picioarele. Se întâmplă ceva. Îi trecu niște gânduri prin minte și spuse grav:
– Eu măcar îmi văd lanțurile, știu ce și cine mă leagă. Voi, oameni din afara zidurilor unde sunt încarcerat, nu le vedeți. Și le simțiți deseori mai dureros decât mine.
În clipa aceea, vrând să își tragă cumva picioarele, simți ceva. Pierdută cine știe de când, foaia mult căutată de hârtie, se făcu simțită. I se lipise de picior și abia acum descoperise. Scoase un chibrit primit pe ascuns și îl aprinse. Apoi citi cu voce tare ce îl întrebase ea la început: „Crezi că pot face parte din planurile tale de viitor ca să nu îmi fac degeaba iluzii?”. Răspunsul fusese „Da”. Iar acum, după întâmplările care s-au petrecut, totul devenise cu adevărat o iluzie. Viitorul nu avea să mai existe. Și din acea secundă, el a încetat să mai zâmbească vreodată. Nici nu ar mai fi avut de ce și nici timp. Îi mai rămăsese doar pocăința de pe urmă laolaltă cu dragostea sa și cu resemnarea că a greșit când a judecat pe alții și a trecut la fapte.

Fragment din romanul în curs de apariție al autorului Adrian Melicovici Drepturile sunt rezervate. copyright@2016

„Pribeagul…”, „Secretul…” sau cum mă poţi citi şi-n cărţi şi-n viaţă

„Pribeagul…”, „Secretul…” sau cum mă poţi citi şi-n cărţi şi-n viaţă

943762_450199628406583_305083083_n
Bun găsit dragii mei cititori în acest început de an 2016, pe care vi-l doresc cât mai reuşit. În ultima noapte m-am trezit citindu-l, mai bine zis recitindu-l pe Baudelaire. Francezul plecat prematur din lumea celor vii, la doar 46 de ani, a preaslăvit răul ziceau unii, undeva, cândva. E mult de spus despre motivaţia care duce la existenţa lui, omul a creat controverse mondiale pare-se. Mă rog, ideea e că „Florile răului” cresc mereu dar hai să ne întrebăm şi noi ca alţii, oare de ce? Read the rest of this entry

Un sărut in Turnul Chindiei ( fragment din romanul NOAPTEA SPERANTELOR)


„O vedea și o auzea permanent, ca pe o conștiință de suflet. Își amintea cât de greu fusese începutul, of, acel început atât de nesigur, ba chiar controversat. Fiecare avea câte o ființă dragă în inimă după care tânjea de foarte mult timp. Un timp al așteptărilor, un timp al incertitudinilor, un timp al nesiguranței perpetue…
Iar acum, o avea acolo, aproape, lângă el. Dar tot o enigmă rămăsese și culmea, îi plăcea acest lucru la nebunie. Vroia să o cunoască în fiecare amănunt și totuși nu vroia. Nu și/ar fi dorit să știe totul despre fata de la malul mării și așa înțelegea el să nu se mai sature de ea vreodată. Umbre ale trecutului soseau degrabă în inima lui și încetul cu încetul, începea să uite ultimele povești din viața lui, acele pagini ale existenței când fiecare muză îi străbătuse sufletul și așternuse așa cum se pricepuse sentimentele lui, mereu de neuitat. Își privea prietena și la un moment dat se împiedică de ceva, fiind gata să cadă. Se simți un caraghios dar fata îl ținu brusc de mână așezându-și pe chip cel mai frumos zâmbet. Astfel că scăpă de o umilință nevinovată și-i mulțumi.
– Ai spus că mă duci în Turnul lui Țepeș.
– Sigur, acolo mergem.
– Superb, o să urcăm în turnul lui Dracula.
– Nu, Dia, nu se numește turnul lui Dracula ci Turnul Chindiei.
– Dar toată lumea știe de Dracula.
– Toată lumea e mințită frumos. Bram Stoker ăla a inventat o poveste frumoasă dar printr-o minciună. Eu nu sunt de acord cu asta.
– Și de ce, mă rog? Milioane de oameni sunt fascinați de Dracula.
– Milioane de oameni ar trebui să fie fascinați de Târgoviște, în primul rând. Dracula, adică Vlad Țepeș, aici a scris istoria. Aici i-a speriat pe turci și în atacul de noapte din 15 iunie i-a umilit ca nicăieri în altă parte.
Fata îl privea tăcută, ascultând ce-i spune, privind înainte, ca să vadă minunea seculară, acel turn care dăinuia ca o stavilă în fața marilor imperii de sute de ani. Își imagina deja scările în spirală și ea urcând aproape trasă cu forța de o mână puternică. Întunericul pusese stăpânire deplină pe străzile Cetății. Se vedeau îndreptându-se către Curtea Domnească foarte mulți tineri. Ora era neobișnuită pentru vizite dar mai mulți târgovișteni și turiști doreau să profite de Noaptea Muzeelor, eveniment când intrarea era liberă și oricine dorea putea să pătrundă în Complexul Muzeal și să zăbovească până la miezul nopții.
– Ai spus că îmi arăți și gura de tunel….
– Gura de tunel?
– Da, si spus că e un tunel aici.
– Am spus multe dar acestea sunt simple legende. Se spune că ar exista unul și că în el s-ar afla o comoară. Comoara lui Constantin Brâncoveanu. Dar alți bătrâni, vorbesc despre altceva, mult mai vechi…iar ăsta e un mister…nu vor să spună…adăugă Andy ușor dezamăgit…
– Zâne aveți pe aici? Îi făcu Dia cu ochiul, ștrengărește.
– Avem, avem…dar nu neapărat zâne…tot bătrânii spun că la fiecare miez de noapte, în toiul verii, mai ales de Sânziene, se ridică deasupra râului Ialomița un foc mare, așa…pe deasupra apei…iar în jurul său dansează fără să o atingă ielele…
– Ielele?
– Da, Ielele…
– Ahaha, da multe mai spun bătrânii voștri…spune-mi, îl mai întrebă ea privindu-l fix, mi-a scăpat ceva?
– Da, ți-a scăpat ăsta pe jos…răspunse Andy.
Fata își fixă privirile în pământ și văzu o foaie mototolită.
– Aaa…de fapt, îți aparține…
Andy privi și el ușor surprins. Se aplecă și ridică foaia de pe trotuar. Apoi i-o întinse:
– Nu, draga mea, e a ta, din buzunarul tău a căzut…
– Hm…nu ești curios să vezi ce ai scris cândva?
Până la urmă el se hotărî și citi la început curios, apoi încruntându-și sprâncenele și la final vizibil emoționat. Bineînțeles că își amintea acea cugetare dar nu se așteptase ca EA să o rețină, ba mai mult, să o poarte cu ea. Erau acolo un titlu și câteva rânduri. Nici măcar nu fuseseră trase pe imprimantă, fata le scrisese de mână: PICĂTURI DE PLOAIE ÎN APA RÂULUI VIEȚII. Se scurge o dată cu timpul şi niciodată nu oboseşte. De-o parte şi de cealaltă, foşnetul brazilor se aude şi el ca un ecou al paradisului pământean, peste care istoria a scris poveştile unui alt colţ de lume, ca un evantai de viaţă şi de frumos. Nimeni nu a putut opri vreodată aceste şuvoaie, nici măcar schimbarea lumii de ieri, de azi şi poate că nici cea de mai apoi. Respiră pământul o dată cu noi, oamenii şi noi poate că deseori, nici nu auzim răsuflările angelice ale unui Dumnezeu etern, care ne-.a zămislit pentru iubire şi mai ales pentru încrederea că undeva, cândva, fiecare suflet de muritor s-ar putea uni cu propriile năzuinţe, de-a pururi şi în drum către Muntele Fericirii. La ceas de amurg întârziat, milioane de gânduri şi-au dat mâna fără să se ştie şi fără să se vadă într-o dorinţa unică, aceea de a se regăsi unele pe celelalte sau contopirea inimilor care bat continuu, în basmul speranţelor şi al neuitării de viaţă şi de puritate umana. Căci acest râu a văzut totul şi totuşi, ca un prieten credincios al frumuseţilor de pe tărâmul nostru, al tuturor, nu a renunţat niciodată să meargă pe calea lui. Iar când dinspre nicăieri s-a aşternut liniştea nedorită, ca o vrajă aievea, norii s-au scuturat şi au creat refrenul binelui. Ploile nu sunt întâmplătoare. Aşa au ajuns picăturile lor să cadă una după cealaltă în apa acestui râu şi cineva, care a învăţat şi mai ales a ştiut să asculte, a înţeles că zgomotul căderii lor între şuvoaiele grăbite este doar un popas pilduitor, ca să înţeleagă lumea că nici măcar el, râul, nu se cunoaşte pe sine, d-apoi noi, oamenii…Puterea divină este ascunsă şi invincibilă. Dar ea şi-a făcut propria poveste: povestea celor care ştiu să asculte, sub furia ploii, picăturile care cad deloc degeaba şi ca un cântec infinit în apa râului vieţii.
Bărbatul rămăsese cuprins într-o adâncă visare. Își imagina acel râu și istoria pe care o purta și el, la rându-i.
– Bau…strigă deodată la el o voce binecunoscută.
Se sperie și tresări. Nu mai putea să scoată nici măcar o vorbă.
– Zici că mă mai duci în turnul ăla sau nu?
– Uite-l…în față. Acum intrăm.
Poarta Complexului Muzeal era larg deschisă și mai multe perechi de tineri treceau pe lângă ei grăbiți și ținându-se de mână.
– Înainte…
Într-adevăr, dinaintea lor se înălța vestitul turn, parcă și mai semeț, luminat cumva de razele lunii din acea noapte senină. O noapte senină de vară. Dar Andy se gândea la prostii. Nici nu era de mirare. Nu era singurul…abia aștepta să urce cu ea sus, să-i bată vântul ca să-i răcorească după acea zi toridă. Să-i arate Cetatea Chindiei în toată splendoarea ei, cu miile de lumini de jur împrejur. Exact cum își imaginase fata, o trase cu putere de mână și urcă împreună cu ea fiecare treaptă, fără să se oprească. Nu privea înapoi, doar pășea apăsat și grăbit iar ea se lăsă dusă până sus, unde văzu ceea ce nu văzuse niciodată. Vântul bătea totuși cu putere tot mai mare și părul prieteni sale se desprinse de pe chipul mereu gânditor, fluturând și făcând-o și mai frumoasă. Ce ciudat…sus nu era nimeni, cel puțin în acel moment. Dia se rezemă de un crenel, trase adând aerul curat în piept și închide ochii. În acel moment simți că cineva o atinge pe gâtul gol, o sărută lin, șoptindu-i:
– Știi…începu Andy, dându-i părul când într-o parte, când în alta, bătrânii mai spun ceva.
Dia fusese surprinsă de gesturile lui, niciodată până în acea clipă atât de intime. Nu spuse niciun cuvânt, lăsându-l parcă purtată de o vrajă, să continue. Doar își rezemă capul de pieptul lui, instinctiv, ușor cuprinsă de frig. Rochia i se lipi de trup și aproape pretutindeni simțea ba o mână, ba două buze care o alintă, ba ascultă cuvintele celui pe care nu-l bănuise niciodată că se va afla vreodată în acest chip lângă ea.
– Bătrânii noștri, spun despre iele, despre comori, despre viața frumoasă pe care o duc toți cei care trec pe aceste meleaguri…dar…
– Dar? șopti Dia într-un târziu.
– Dar mai există un așa zis pericol, sau poate cine știe, o magie a locurilor…
Se opri să mai povestească. Îi luă mâinile reci și le cuprinse cu ale lui, încălzindu-i-le. Dar mai apoi, ușor, își scoase geaca de pe el și acoperi umerii goi ai fetei dar asta nunai după ce îi sărută ușor, unul câte unul. Pe urmă își apropie șoaptele și buzele de obrajii ei, ținând-o strâns în brațe, sărutând-o până sub lobul urechii. În acel moment spuse:
– Bătrânii povestesc că oricine urcă măcar o singură dată în turn, au destinul pecetluit.
– Andy…ce vrei să spui? Murmură fata ușor neliniștită.
– Adică cine urcă în acest turn, nu mai pleacă din Târgoviște niciodată.
– Aaa?
– Și chiar dacă pleacă…mai devreme sau mai târziu tot se vor întoarce și pentru totdeauna.
Se întoarseră acasă puțin după ora unu din noapte și Andy o privi în semiîntuneric pe prietena lui. Dar în mod absolut surprinzător, fata se apropie de el și-i dădu în grabă hainele jos, aruncându-le una câte una, în toate colțurile odăii. Andy se văzu dominat pentru prima oară în viața lui și simțea fiecare sărut, răspunzându-i cu aceeași pasiune…
– Te iubesc, Dia…spuse el…
– Taci, nu mai vorbi…atinge-mă doar și iubește-mă…
Andy asculta poruncile ei și părea mut de admirație și de fericire.
Dintr-o dată deschise ochii. Se auzi un cocoș din apropiere cântând de zor și Andy ținu să-și iubească prietena inclusiv odată cu răsăritul de soare. Era mirat de acest timp trecut așa repede…
Dar se trezi cu adevărat și simți iar sărutări pe piept, pe obraji, de parcă el era fata și ea bărbatul îndrăgostit. Când însă privi mai cu atenție, descoperi îngrozit că nu Dia era cea care îl tot alinta și îl drăgălășea. Dând ușor de coadă, victorioasă și drăgăstoasă precum Dia din noapte, se gudura mândră pe pieptul lui gol cățelușa iubitei sale, Maia.
– Asta-i bună….
Bietul Andy visase. Habar nu avea dacă într-adevăr fusese ceva între el și Dya dar cu siguranță că simpaticul animal, cățelușa Maya, îl iubea în zorii zilei.
– Pfuuu…..fugi d-aici că te omor către nevinovatul animal și jucăuș…strigă el ridicându-se brusc din pat și căutându-și prietena cu ochii.”

Aí citit un capitol din romanul meu NOAPTEA SPERANTELOR, aflat deja sub drepturile mele de autor si ale Editurii Bibliotheca.

Razboiul umbrelor


„Eu nu sunt o umbră neagră. Poate că umbrele negre doar te urmăresc dar ele tocmai de aceea nu te iubesc cu adevărat. Eu sunt glasul sufletului care îţi şopteşte să te priveşti adânc în inima ta şi să asculţi chemarea unui alt timp, al fericirii, ea însăşi o umbră căci nu o putem atinge niciodată cu adevărat. Eu sunt acea umbră care doar te fredonează în acordurile celor mai profunde trăiri, acolo unde tu, aievea ca un balsam al frumuseţii tale de om şi de femeie unică pe acest pământ ai înţeles că poate ne cunoaştem din alte vieţi şi acum, la răscrucea temerilor tale, ne-am împreunat palmele ca să citim în ele la clipa cea mai frumoasă şi cea din urmă. Şi poate că cine ştie, în altă reîncarnare îmi vei dărui sărutul tău ca să îţi sorb speranţele şi să ţi le împlinesc. Eu nu sunt o umbră neagră. Eu sunt doar o adiere de vânt- anotimp care te plimbă prin răcoarea dragostei ce ţi-o trimit de nicăieri, dintotdeauna şi totuşi pretutindeni. Eu nu sunt umbra dezamăgirii. Nici măcar a tristeţii. Nici măcar a visurilor tale de fiinţă minune cu chip de soare şi ochi de Rai.

Eu nici nu exist, pentru că există dragostea infinitului destin către care alergăm împreună şi tu, la ceasul nopţii adormi aievea ca o zână a unui alt univers, zămislit de acelaşi Dumnezeu care te cheamă spre surâsul tău atât de drag mie, muritorului etern dar mereu o ALTFEL DE UMBRĂ. Şi am sosit fără să prinzi de veste ca să alung umbrele negre şi să-ţi dăruiesc dorul şi toată viaţa mea dintre AICI şi ACOLO. Păşeşte şi tu pe acest drum şi nu te opri…păşeşte continuu, către frumuseţea existenţei tale căci eu te voi aştepta la fiecare colţ de cer ca să-ţi spun simplu:
BINE AI VENIT ÎN VIAŢA MEA!”

Dar şi această umbră dispăru şi atunci, se auzi un glas întrebând-o:
„- Iar plângi? Atunci lasă lacrimile să curgă una câte una de pe obrajii tăi lumină şi priveşte. Lângă tine nu mai e nicio umbră. Sunt eu, aici, acum şi PENTRU TOTDEAUNA. Nu mă privi şi nu mă căuta. Eu oricum, nu te voi mai părăsi niciodată.”

Şi m-am întors. Într-adevăr, SPERANŢA nu m-a mai părăsit niciodată…

Autor eseu, Adrian Melicovici

%d blogeri au apreciat asta: