De neuitat: Romanul meu „șapte”, lansat la Dublin. Întâlnirea Itaca 14, povestită nonconformist de subsemnatul

Lângă mine, ambasadorul României în Irlanda și în partea opusă, editorii Itaca Publishing House

Începutul

Poveștile frumoase ale evenimentelor de mare ținută și cu profesionalism desăvârșit scrise de Itaca Publishing House, au continuat sâmbătă, 3 septembrie, la Dublin, odată cu lansarea oficială a ultimului roman scris de mine, adică cel care are titlul simplu dar deloc întâmplător, șapte. Organizatorii s-au întrecut pe ei de această dată, fiind vorba și de mine ca invitat special, voi spune poate subiectiv, că s-au depășit ca niciodată. Eu am rămas și acum pe acolo, chiar dacă am revenit acasă, în Italia, unde trăiesc. Pot să afirm cu sinceritatea care oricum mă caracterizează, că editorii editurii Itaca Publishing House și totodată organizatori, m-au tratat ca pe o celebritate de rang internațional, deși eu nu sunt așa ceva nici pe departe. Sunt doar Adrian, completat cu numele de familie, Melicovici. Aventurile cu zboruri întârziate ale curselor aeriene, nu au lipsit. Cu vreo oră peste normal, avionul a decolat într-un final către Irlanda, la Dublin. În toiul nopții, cel care s-a ocupat îndeaproape de romanul șapte, autor subsemnatul, ne-a așteptat la Dublin Airport, unde am făcut vreo jumătate de oră până la exit. Viorel Ploeșteanu ne-a așteptat și îi mulțumim. Apoi ne-a dus la hotelul Dublin One, de unde a început frumoasa aventură propriu-zisă. Prima sperietură am tras-o de la vreo trei statui gigantice din incinta hotelului unde niște urangutani mă priveau suspect, ca și cum m-ar fi întrebat, tu cine naiba mai ești și ce cauți pe-aici? Soția mea Cati, care mă însoțește pretutindeni la lansările cărților mele, nu i-a băgat în seamă. Eu însă, da. Că așa sunt unii dintre ăștia care scriu cărți, mai sociabili, inclusiv cu statuile. Și m-am trezit că încep să merg pe partea stângă, inclusiv ca pieton pentru că nu-i așa, în Irlanda volanul și chiar pașii trebuie domnule să fie pe dreapta. Și pe o ploaie torențială apoi mocănească, a început a doua zi, când m-am trezit cu niște cafele la barul hotelului mari cât rația pe 3 zile, una bucată. Pentru a participa la lansarea cărții mele, s-au deplasat de la Paris special, Mariana, o fană mai veche de a mea, de peste 6 ani și politicianul francez care mai e și deputat, Phillipe Aragon, un tip șarmant, simpatic, educat dar care mi-a confiscat logoreea pe tot timpul șederii în Dublin. 😀

Ziua a doua- deplasarea și primele impresii

A doua zi la ora 16.40, tot pe ploaie, au venit cei care fac minuni în cultura românească din comunitatea de la Dublin, adică directoarea editurii Itaca Publishing House, Doria Șișu Ploeșteanu și evident, Viorel, tot Ploeșteanu, ca să știți. 😛 Ne-am îmbarcat în mașina lor și duși am fost fix la un restaurant patronat de ani buni de către Maria, unde era programată o masă cu invitații speciali din Italia, adică eu și Cati. Ce masă frate, că aia a fost porția pentru un pluton întreg de infanteriști aflați pe teatrul de război. Niște cafele cât ceasul din perete și farfurii cât un tablou, ne-au făcut să ne suflecăm mânecile, întru gustarea cu sârguință a bunătăților preparate de Maria și mai ales românii angajați la ea. Unii transpiră la 100 metri garduri, noi am transpirat la o tonă de mâncare. C-așa e-n tenis. După care am făcut poze, eu mi-am tras burta la momentul zâmbiți vă rog și ne-am deplasat la Theacher’s Club, unde trebuia să înceapă după ora locală 19.30, evenimentul cultural Intâlnirile Itaca, ediția 14. Bineînțeles că unii au înțeles că pentru sold-out-ul anunțat de Viorel cu vreo câteva ore înainte, trebuie să fie acolo cu peste o oră și ceva înainte. Ori au înțeles greșit ora. Nu mai contează, a fost ok. Viorel a scos din portbagaj logistica, stație, boxe, cărți, fire, etc…etc…de ziceai că urmează să concerteze în an aniversar Jethtro Tull cu Ian Anderson în frunte cu tot. Și am intrat în locația mai sus pomenită, unde urma să se lanseze și cartea mea. Aia la care am scris peste 5 ani. Cu întreruperi pentru inventat muze ori așteptat să se termine pandemia lui pește prăjit care ne-a mâncat tuturor și banii și zilele. Însă Viorel și Doria Ploeșteanu așa procedează lunar, la fiecare Întâlnire Itaca, dar eu mă activez cu ego cu tot, că na, la mine e mai fain ca la nimenea. Și ca să descoperiți cât de important m-am simțit, eu, tocmai eu, cel care acum vreo 35 de ani, învățam diagrama fier-carbon ca să pot trata oțelurile speciale pentru tab-uri, ca muncitor mai întâi necalificat. Că între timp am scris și publicat vreo 9 cărți, aia e partea a doua. Anii trec, transformarea e inevitabilă. Deci să urmăriți și sacoul meu, ăla mai roșu așa, l-a căutat Cati prin toate magazinele, ca să dau bine la bun gust și impresie. Nu vă ascund că inclusiv „aia mică” adică blonda-personaj real din romanul meu următor l-a văzut cu o seară înainte și lasă că aflați mai multe când o fi să fie. Când m-a complimentat ușor poetul Dan Șerb, la Dublin, pentru ținută, deja am săltat nasul direct în tavan de unde am coborât rapid, pentru că tocmai sosea ambasadorul României în Irlanda, un domn elegant și care s-a arătat mai modest și mai temperat decât vulcanicul Adrian plus Melicovici, cu celălalt nume, cum vă spuneam.

Evenimentul- desfășurător de răsunet

Și s-a umplut spațiul destinat ediției 14 al Întâlnirilor Itaca, de la Theacher’s Club 1, Dublin. Pe Parnwell West etc. Mese rotunde, scaune de curtea lui Ludovic al nu știu câtelea, invitați eleganți, doamne îmbrăcate bestial și tinere prezente pentru cultură. Se celebra la punctul 1 Ziua Limbii Române, prin recitarea a câte o poezie de către poeții invitați, apoi urma punctul 2 cu prezentarea și lansarea romanului meu șapte, alături de Viorel Ploeșteanu, apoi mai urma un duet de jazz din ăla chiar super frumos auzului, nu lălăială de adormit cu radio dat drumul, servirea finger foood, adică un platou de ale gurii suficient cât să sature o secție întreagă de spital ori călătorii dintr-o cursă aeriană întârziată. Nici chiar așa, exagerez dar a fost!

Și poeții au recitat, vedeți fotografii pe aici, nu îi mai nominalizez pentru că se vor recunoaște. A fost și un irlandez care a citit o poezie de Mihai Eminescu, chiar un moment superb, a fost și „unul” care a ieșit din rând și în loc de o poezie a citit două, dar a fost iertat pentru că s-a dovedit a fi chiar un talent, alături de Maria Covaci, ale cărui versuri, numai de debutant nu ar putea să pară. Bineînțeles că a recitat din poeziile ei și poeta, scriitoarea și directoarea editurii Itaca Publishing House, Doria Șișu Ploeșteanu, care s-a așezat calmă dar vizibil emoționată să își recite splendidele creații, pe care le recomand cu mare drag.

Evident că mai pe la început a vorbit Laurențiu Mihai Ștefan, ambasadorul României în Irlanda prezent cu familia la eveniment. Nu prea vin ambasadorii așa des pe la lansări de carte însă în Irlanda există așa, un magnet, propulsat de soții Ploeșteanu, că am fost norocos să îl am prezent.

Și mi-a venit rândul să vorbesc despre cartea mea, ultima apărută, șapte, prin editura Itaca Publishing House, care a organizat totul. Mai înainte a vorbit Viorel Ploeșteanu, care mi-a făcut o prezentare de îmi venea să mă întreb dacă nu cumva am avut și vreun covor roșu așezat dinainte și eu l-am ocolit ca ‘nea Cutare, că na. Când și-a terminat discursul, am avut impresia că trebuie să mă uit eu după Adrian Melicovici, să văd: Cine este domnule ăla atât de frumos descris și profesionist apreciat? Când am realizat în scurte momente că e vorba de mine, am luat cuvântul. Nu am avut foi cu discursuri pregătite, nu am obiceiul. Ba mai mult, mi-am criticat și cartea de unul singur, ca și cum vorbeam eu cu mine în afara evenimentului. Dar cartea e frumoasă, vă spun eu. Adică e bestială na, ce să scriu și eu numai să o comandați 😛 . Adică cine citește romanul șapte de Adrian Melicovici, cu maximă răbdare și atenție, va descoperi că ce scria prin jurnalul bunicului găsit de nepotul de 12 ani, chiar face toți cei 10 euro ceruți ca preț. Sunt aproape 6 ani de scris și documentare, deci prețul e chiar mic. Așa că puteți continua să comandați cartea pe site-ul editurii Itaca Publishing House, fără probleme, că eu mă bucur să am cititori cât mai mulți. Și nu uitați că pe acel site, mai sunt alte vreo 12-14 titluri, ale altor autori, toți din Diaspora, poezie, romane, variante tipărite sau e-Book. Itaca Publishing House se străduiește să mențină limba și cultura română cu mare succes în Diaspora. Pentru că Întâlnirile Itaca 14 și lansarea romanului meu șapte, s-au concretizat într-un succes. Neașteptat.

Nu există epilog după ce părăsești Dublin și pe cei care au fondat revista Itaca, editura Itaca Publishing House, Distincțiile Revistei Itaca unde am și fost primul câștigător al trofeului înmânat în 2016 la secțiunea proză. Nu există epilog pentru că vrei întotdeauna să revii, nu doar să vezi orașul și Irlanda, dar și să participi la minunatele Întâlniri Itaca, din fiecare primă sâmbătă a lunii.

Romanul șapte care a fost lansat la Dublin, autor subsemnatul, poate fi comandat aici. Mulțumesc frumos și mă scuzați că v-am deranjat cu acest material scris cu inima și în stilul enervant caracteristic. Vă pup.

Un material scris de Adrian Melicovici

Viorel Ploeșteanu lângă mine, editor Itaca Publishing House

Doria Șișu Ploeșteanu, directorul editurii Itaca Publishing House, citind una dintre minunatele sale creații poetice în cadrul evenimentului Întâlnirile- Itaca 14

Chris Guilfoyle, chitarist al duetului făcut cu Aleka

Aleka și Chris, duetul care a concertat cel mai fain jazz adaptat posibil

Poeți din Irlanda care au recitat cu ocazia celebrării Zilei Limbii Române, lipsește cel care a recitat două poezii, las că îl vedeți mai jos imediat, nu e vina mea că a întârziat. 😀

Participanți la eveniment, oameni unul mai frumos ca altul la caracter și nu numai

Poetul care a întârziat din motive obiective, am glumit mai adineauri. Mai nou e și cititor al romanului meu și îi mulțumesc

Cu poeta Maria Covaci, o nouă amică a mea și o talentată în ale poeziei

Cu Ester, altă cititoare-participant la eveniment, mulțumesc mult

La restaurantul La Dolce Vita, doamna Maria e lângă Viorel în drepta, o scumpă de patroană, ce să mai. Mergeți acolo liniștiți, că în tot Dublin-ul nu mai găsiți așa faină locație.

De ce m-am enervat cu „șapte”

Adrian Melicovici, autor „șapte”

Păi da, la mine reacția este inversă uneori, pe dos adică. După ceva ani de stagnare, scriere, documentare, pandemie încurcă-tot și tot soiul de idei de-a valma, am găsit o editură mai mult decât răbdătoare cu mine, care l-au scos la lumină (pe romanul „șapte”) din tipare și bineînțeles că și în format e-Book, adică electronic. Ce am scris prin carte sunt motivele enervării. Dar înainte de asta, pentru că sunt și destui care citesc doar primul paragraf sau titlul, spun înainte să continui articolul că puteți comanda noul meu roman intitulat șapte, aici și astfel: Varianta tipărită aici. Varianta electronică, e-Book adică aici.

Ok, hai să continui. Se spune că perseverența și atingerea unor scopuri nobile, mărețe, țin de voință, forța de a spune unele lucruri, de a le intui și mai ales de a le transforma în realizări tot mai multe și frumoase. Că poate nu degeaba editura care a publicat cartea mea și-a spus Itaca Publishing House. Că Ulise ăla, Odysseum de fapt, s-a luptat acum vreo 2300 de ani și-n viață și prin poveștile lui Homer, rapsodul unei antichități poate mai evoluate decât imoralitatea lumească de astăzi. De discutat. Sunt sigur că dacă m-aș plimba vreodată prin Marea Ionică și pe tărâmul Itacăi, aș gândi tot cum să mă întorc acasă prin fel și chip. Că asta face Itaca și ca editură dar și ca revistă deja de notorietate: Publică autori români plecați din țară și totodată îi ține acasă, în cultura românească contemporană. Mă număr și eu printre ei. Poate nu atât de bine ca alții dar măcar mă strădui.

Ok, de ce m-am enervat? Păi m-am enervat pentru că recitind anumite pasaje din cartea mea abia ieșită din tipare, am realizat câtă imperfecțiune există în lumea asta. Câtă nedreptate, câte povești de care nu știm, câte ființe care ar avea ceva de spus. Inclusiv romanul meu este imperfect. Oricum nu l-am scris pentru elitele-critici literari și nici pentru vreun primăraș de provincie care să mă pună la panou. L-am scris pentru toată lumea de toate vârstele. M-am enervat pentru că deși l-am dedicat orfanilor și tuturor nepoților, am înțeles că există milioane de orfani și bunici pe lumea asta care nu au un destin fericit în existența lor. M-am enervat pentru că Francòis, zis Tocilarul, a trăit frumos dar puțin deși nu exista niciun motiv să nu își continue viața. M-am enervat pentru că din Cercul Negru descris de bunicul Tony, nu știu dacă vom mai ieși vreodată. M-am enervat pentru că Armatele Secunde au de gând să ne manipuleze traiul pentru încă mult timp. M-am enervat pentru că emigranții români au trecut prin multe și mărunte ca să aibă o satisfacție, se întâmplă și astăzi asta. M-am enervat pentru că avem copii născuți din familii mixte dar e greu de înțeles pentru unii naționaliști mai grei de cap că acei copii născuți din mamă româncă și tată de altă naționalitate, nu mai pot fi obligați să cunoască doar un steag sau o singură istorie de țară. Ce te faci când copilul are părinte român, altul străin și se mai și mută și învață prin alte țări? Câte istorii trebuie să învețe, ce fel de patriotism vor trebui să manifeste? M-am enervat pentru că lumea uită repede ce tragedie a adus tsunami din Oceanul Indian, planetară adică, m-am enervat pentru că am descris istorii romantice adolescentine, care pot fi considerate dulcegării. Însă fix astea lipsesc tot mai mult din frumosul contemporan pe care ni-l dorim. Romanul șapte transmite mesaje peste mesaje. Simplu, abrupt și zic eu dinamic. Nu e un roman de aventură cum pot considera mulți după primele capitole. Este un roman al sincerității lumești, ăștia suntem ca civilizație, cu bune și cu rele. Singurul lucru care mi-a plăcut mie personal, este că această carte îmi arată multe defecte. Îmi arată defecte de om și asta mă face fericit. Îmi arată că trebuie să perseverez cum și ce am de spus pe viitor. Îmi arată și ar trebui să le arate și altora că perfecțiunea cifrei 7 nu va putea fi atinsă niciodată. De fapt, îmi arată că întotdeauna voi avea de lucru cu mine, în competiție cu mine doar. Așa cum mulți alții mai au de făcut pentru ei.

Nepoții și bunicii au avut întotdeauna o legătură specială. Iar asta nu ar trebui să lipsească din nicio generație următoare. În fine, oricât de sâcâitor aș fi acum ca persoană sau oricât de gură largă ca bunic pe viitor, întotdeauna greșelile mele vin pentru că sunt mereu bineintenționat și poate mai și greșesc când pun suflet. Dacă nu aș fi așa, nu aș mai fi eu. Și aș părea un ciudat.

Cu drag vă salut, Adrian Melicovici

Povestea mea din ultimele luni și povestea care ar urma. „ȘAPTELE” tuturor

Subsemnatul, în octombrie 2019.

Este ceva timp de când nu am mai trecut pe aici să scriu ceva. Astăzi, despre iureșul ultimelor luni și iureșul care ar trebui să urmeze. Primul nedorit și al doilea despre ambiție și muncă.

Despre Lică Barbu, bunicul copilăriilor noastre veșnice, personaj în viitoarea mea carte

Scriitorul și povestitorul Lică Barbu, preluare foto de pe Facebook 

Nu putea să lipsească din viitorul meu roman, inițial intitulat ȘAPTE, un alt personaj, la fel de real ca și altele dintre cele care își spun poveștile de viață, cu numele lor adevărate sau sub pseudonim. Bunicul principal din romanul meu, nu se poate detașa de vorba-lungă ce îl caracterizează. Iar personajul despre care vom vorbi acum, e numai bun să îți dezlege limba ori să te adoarmă cu vocea lui.

„Șapte”, între două lumi: Primul și singurul capitol publicat din următorul meu roman

Lucrarea „Bunicul”, de Alexandru Moser Padina.

Notă: Acesta este primul și singurul capitol din următorul meu roman, care va fi dat publicității.

Lanțuri și gânduri de om încarcerat între gratii și viață

„Gândi la un moment dat: Care e de fapt adevărata temniţă? Închisoarea sau libertatea de dincolo de gratii? A vrut să se ridice dar neatent, s-a împiedicat şi s-a prăvălit gata să se rănească. Dumnezeule, dar oamenii care nu sunt la închisoare, cum de se împiedică şi ei, nelegaţi de vreun lanţ? Nelegaţi? O minciună frumoasă a lumii de astăzi şi de prea multă vreme…

Întoarcerea în altă viaţă

PRIMUL CAPITOL DIN VIITORUL MEU ROMAN ”  Secretul focului- Uriaşul 160 ” inspirat dintr-un fapt real. Este şi ultima oară când redau public fragment din el, restul citeşte cine doreşte când voi publica cartea. Autorul.

Ce mai ploua. Era un noiembrie obişnuit când rafalele de vânt se luptau între ele prevestind parcă iarna care oricum, pe versanţi, începuse să se facă simţită. Ai fi putut crede că s-au rupt cerurile după soarele zilei înălţat mincinos de frumos deasupra oraşului. Ea îşi câştigase singură unicul răgaz al serii şi ar fi dorit să şi-o facă diferită de ceea ce obişnuia.  Prea era aglomeraţie pe străzi, pe mesele din birouri,  multe cifre şi prea într-una. Acum însă, era linişte.  Opri televizorul pe care oricum nu-l urmărea niciodată. Normal, ceva trebuia să se audă în surdină, ca o intervenţie împotriva stresului cotidian sau cine ştie, plictiselii.  Se privi în oglindă din instinct. Unde era fetiţa neştiutoare care plecase departe? Îşi observă zâmbetul de pe chip, un zâmbet pe care aproape nimeni nu i-l vedea niciodată. Dar ea şi-l cunoştea. Văzu pe măsuţa din mijlocul camerei o piatră. Ciudat, nu îşi mai amintea nici ea cum ajunsese acolo, tot ce ştia era că urcase cu cineva pe un deal aşezat de-a curmezişul închipuirii. În acel loc, auzise despre o întâmplare. Poate că de acolo i se rătăcise piatra prin poşetă. Poate că o ducea prin simplitatea ei într-o lume care o atrăgea. Pe câteva pagini învechite, rupte chiar la colţuri, arse uşor, erau aşternute rândurile amintirilor netrăite niciodată.

Ochii i se închideau fără de voie dar nu dormea. Era absentă din prezent. Fugise, găsind tunelul timpului. Când văzu o căruţă plină de păcură se opri. Nici măcar în trecut nu vroia să se murdărească însă în mod bizar, omul care biciuia calul înjurând de mama focului i se părea mai curat în suflet decât cei din timpul ei. Era anul 1929 şi primăvara albise coroanele pomilor ca într-o poveste a rodului pământesc. Casele din satul Moreni erau îngrămădite de-a lungul Cricovului Dulce. Cu câteva luni înainte, apele învolburate  intraseră în casele localnicilor.  Munca lor fusese distrusă măcar în parte dar viaţa a mers înainte. La câteva sute de metri distanţă, era un vacarm neobişnuit. Aurul negru devenise provocarea prezentă a lumii şi în marginea platoului de la Ţuicani se descoperiseră zăcăminte neaşteptate…specialiştii confirmaseră că la sonda 160, lăcomia mai marilor poate fi învinsă.

Avea doar zece anişori când un individ murdar din cap până-n picioare, o repezi cu vorba:

– Fugi de-aici fetiţo, iar ai aşteptat să adoarmă Petrică şi să fugi? Lasă păpădia aia că acuşi te mai văd şi surdă!  Hai, fugi…

Fetiţa fugi dar păpădia nu o lăsase din mână. Nea Lupa mereu i se adresa aşa şi nu-nţelegea ce tot are cu ea. Nu avea de unde să ştie că zona e periculoasă. Tot ce o interesa era să se plimbe printre firele de iarbă şi să culeagă flori. Să le ţină strâns între mânuţe şi-apoi să le aşeze într-o cutie mică cu apă. Era necăjită, în sinea ei, nici izvorul din pădure nu mai era limpede ca acum un an. Până să moară regele Ferdinand, şi-amintea că tatăl ei o ducea acolo şi-o punea să ţină cu grijă o ulcică plină. Odată o scăpase din mână şi cioburile i se împrăştiaseră în jur. Ce mai ceartă a trebuit să suporte. Petrică-i fusese şi tată dar şi mamă căci rămăsese orfană de ea de la naştere.

Deodată, totul se întrerupse. Întoarsă în timp, femeia revenise în secolul douăzeci şi unu bruscată de sunetul telefonului mobil. Îl privi cu ură, deşi ea nu ura niciodată. Se repezi să-l închidă şi-apoi încercă iar să fugă în cealaltă viaţă. Vroia să ştie, să-şi amintească ceea ce nu trăise niciodată. Era dornică de lumea aceea, unde fiecare păpădie însemna enorm pentru copilul din ea şi unde chiar şi cioburile sparte ale ulciorului o aduceau mai aproape de glasul pământului. Privi hârtiile arse şi insistă să existe acolo, în locul unde trăise cândva.

– Cred că iar vrei să ţii mâinile întinse, aşa-i, obraznico? Unde-ai fost?

Se întoarse mirată, nefiind obişnuită să i se vorbească aşa de către vreunul dintre colegi. Surpriză însă: în oglindă revăzu iar fetiţa şi pe mâniosul Petrică, tatăl ei. Reuşise din nou.

– Acum nu mai plec de aici, murmură ea temându-se să nu mai dispară din lumea aceea.

–  Hai na, încearcă numai, să vezi atunci cum o să te pedepsesc, spuse Petrică.  Vino-ncoa că eşti mânjită toată pe faţă şi lasă buruienile alea. Aşa, stai aci aplecată.

Petrică turnă puţină apă într-un lighean şi umezindu-şi palmele bătătorite o şterse pe chip.

– Muzgurit-o ce eşti, râse el adăugând: şterge-te bine cu cârpa asta, hai, că eşti fată mare de-acuma.

Fata închidea ochii deranjată de apa rece şi îşi trecu mulţumită bucăţica de prosopel peste ei. De fapt, era o lavetă. În acele vremuri, unele lucruri, aparent neînsemnate, existau ca un lux cotidian prin casele ţăranilor iar şerveţelele erau descoperite mai mult prin conacele boierilor.

– Hai, mişcă-te mai repede, îi strigă taică-său. Ia-ţi opincuţele astea să nu te mai văd desculţă că numa’ de doctoricit nu-mi arde acum. Leacurile costă.

– Da’ mi-alunecă, răspunse ea.

– Când ţi-oi aluneca io acuma un dos de palmă să vezi ce bine mergi. Hai, ţine-te de mâna mea nu mai sta aşa fixă ca o ipotenuză. Parc-ai fi măta-mare, numa aia şedea aşa ţapănă de ziceai c-a rămas cu sânii blocaţi în piept.

– Tati, cum adică ipotenuză?

– Adică eşti o figură din aia ca la tablă la şcoală şi n-ai decât baza.

Petrică era un autodidact printre ai lui şi chiar dacă îndruga deseori numai aiureli până şi acestea erau considerate vorbe de duh. Sondorii ştiau că e priceput la toate dar despre suferinţele înaintaşilor săi nu aflaseră încă decât din Biblie. Nici nu aveau cum să ştie nici ei ce urma. Nimeni şi nimic nu prevestea jertfa mondială de peste ani a evreilor.  În Moreni, oamenii se respectau şi munceau cot la cot vorbind aceeaşi limbă, a nevoilor şi mulţumirilor ori nemulţumirilor de suflet. Şi nu doar în Moreni.

– Dă mâna-ncoace, fetiţo. Aşa. Hai, ţine pasul cu mine.

Se lăsă purtată de mersul legănat şi parcă nervos al tatălui, mai mult chinuindu-se să ţină pasul cu el. Era puternic, avea umerii mari şi pe tâmpla dreaptă-i atârna veşnic o şuviţă de păr de acum alb de la necazuri şi lupta cu viaţa şi responsabilităţile. Oricât de mult i-ar fi furat din timp, niciodată nu ieşea nebărbierit din casă. Se rădea tacticos în faţa unui ciob de oglindă, smuls de la o maşină veche. Mersese şi el cu o drăcie din aia odată, cum îi zicea el. Atâta se speriase că lasă iute pământul în urmă încât strigase la şofer:

-Măi Ivane, tu-ţi turbinca mătii, mă tu vrei să mă faci roată de rezervă, opreşte că mai bine merg fără grijă pe potecă.

– Bine măi, dacă zici tu, mnoa, mergi aşa, cu îndărătul gândirii, zisese şi celălalt apăsând deodată pe claxon.

– Aoleu, omule, ai lebede-n motor?

– Dă-te bă jos sau stai aici, da’ nu mă mai ţine pe loc.

Şi asta fuse. Acum, Petrică era nevoit să-şi ia copilul după el, nu mai avea curaj să lase fata singură acasă. Câinele unui vecin intrase în urmă cu vreo săptămână în curte şi-n lipsa lui fetiţa ţipase speriată ore-n şir cu zăvorul tras pe dinăuntru. Când se întorsese acasă, câinele scăpat cu lanţul de gât încă mai lătra îndârjindu-se să forţeze intrarea, contrar obiceiului. Dar Petre nu bruscă animalul. Îl chema Pazon şi lătra răguşit, uitându-şi urletul în aer vreme de minute bune.

De acum ajunsese aproape de Ţuicani şi intră cu copilul într-o colibă. O dădea în grija Mariei de la un timp.

– Hei, Ana, ai venit?

– Mergi cu mine după toporaşi? întrebă fata.

– Nu, fetiţa mea, astăzi ne jucăm aici, se aude că umblă ăştia la 160.

Petrică nu apucă să se îndepărteze de ele. Fu culcat la pământ de ditamai zguduitura şi din cer era bombardat cu bucăţele de pământ. Abia se ferea de ele. Strigăte disperate se auzeau din toate direcţiile în vreme ce o voce mai puternică decât toate celelalte răsuna descurajator peste tot platoul:

– E gaz, e gaz…petrolul ne-a minţit.

O coloană de foc să înălţă cu putere în vreme ce Ana şi Maria se ţineau una pe cealaltă îmbrăţişate cu mîinile la urechi. Fetiţa vroia în altă parte, la linişte, acolo, pierzându-se în poieniţa ei cu flori şi cu păpădii. Vroia să bea apă cu ulcica de la izvor şi mai vroia chiar ca taică-său să-i şteargă faţa cu cârpa. Maria o învăţase un joc ciudat pentru ea dar tare-i plăcea, se numea ” şotron „. Trebuia să facă exact ce-i plăcea ei uneori, să sară aşa… într-un picior. Apoi să ajungă la capătul desenului conturat cu băţul pe nisip şi să se întoarcă tot sărind. Şi mai multe. Îl văzu pe Petrică prăvălit la pământ şi acoperit de praf şi pietre, fără nicio suflare, atunci când se încumetă să privească pe geamul barăcii. Dar Petrică trăia. Fetiţa nu-l pierduse şi pe el deci încă mai avea timp de copilăria ei şi de şotron ori de suflat în păpădii.

Ne aflăm din nou în secolul douăzeci şi unu.  O femeie puternică în viaţa de zi cu zi, stă nemişcată. Ea trăieşte şi retrăieşte un trecut. Nu ar mai vrea să plece din el. În 1929, oamenii erau parcă altfel. Iar povestea pe care o afla pe acele hârtii vechi o fascina. Trebuia să ştie totul. Trebuia să vadă totul şi deja vedea diferenţele dintre lumea de acum şi timpurile care nu se vor mai întoarce niciodată. Vroia să ştie mai multe despre ce fusese atunci. Deja auzea strigăte disperate şi-i mirosea a brânză de la ciobanii români şi a ţuică de prună. Nu se dădea în vânt după ele dar istoria Uriaşului le cuprindea pe toate iar tornadele din Oklahoma ai fi spus că purtaseră cu ele mesajul unei lumi ce urma să se unească cu taman noroaiele şi zâmbetul totuşi de speranţă al celor din Ţuicani cum că focul nimicitor va fi învins. Apoi i s-a părut că a adormit, visând tumultul unor vremuri în care nu trăise niciodată. Doar bunicii. Plecase departe, undeva în trecut. De cealaltă parte a lumii, un pompier tânăr tocmai salvase o altă fetiţă, dintr-un incendiu şi curios, tot petrolier. Şi acolo era acelaşi an: 1929.

( Aţi citit capitolul 1 din romanul  ” Secretul focului- Uriaşul 160 „, autor Adrian Melicovici

Drepturile sunt rezervate conform legii drepturilor de autor. )

iar pentru a putea citi stilul forţat ” duplicitar ” al romanului puteţi citi şi un alt capitol scris în el, aici, adică PASIUNE ŞI DORINŢĂ