RSS Feed

Tag Archives: roman

The Night of Hopes ( NOAPTEA SPERANTELOR)- noul meu roman publicat

Undeva in romania(somewhere in Romania)
exista un loc binecuvantat targoviste(there is a blessed place targoviste)
in urma cu milioane de ani, dzeu a trimis aici pasii celor dintai(million years ago, God sent here the steps of first people)
Iar undeva in viitor, s-a auzit un glas de copil, in adancurile pamantului de sub Cetatea Chindiei( and sometime in future was heard a child voice in the deepness of earth under Chindia stronghold)
Astfel, a inceput cea mai frumoasa noapte:
NOAPTEA SPERANTELOR( therefore has begun the most beautiful night: the night of hopes)

Katharsis Film Studio prezinta:( K.F.S. presents)
un roman scris de Adrian Melicovici( a novel written by A.M)
regia artistica si montaj: Marian Guzi Irimia( art director and editing: …)
lectura filmului de prezentare: Adrian Melicovici( movie presentation reading:…)
subtitrare engleza: Simona Bacila(english subtitle:…)

Un roman neobisnuit, aparut la Editura Bibliotheca din Targoviste( an uncommon novel, published to Targoviste „Bibliotheca” Editing House)

O poveste incredibila a povestilor de neuitat( An incredible story about unforgettable stories)
Noaptea Sperantelor…( The night of hopes)
O carte a cartilor…( A book of the books)
Povesti impresionante de viata…(impressive stories of life)
Personaje reale…(real characters)
Fiecare dintre ele isi traieste propriile drame( each of them is living their personal drama)
Propriile suferinte…( the personal sufferings)
Propriile bucurii…(the personal joys)

Povestea povestilor se regaseste undeva in viitor( the story of the stories is to be found sometime in the future)

In adancurile pamantului care le-a dat viata( in the deepness of the Earth who brought them to life)
Cutremure…(quakes)
Mister…(mistery)
Legende…(legends)
Adevar…(truth)
Iubire…(love)
Istorie…(history)Toti se regasesc intr-un tunel al timpului…(all of them are in a tunnel of time)
Undeva sub Targovistea binecuvantata…( underneath the blessed Targoviste)
Descopera o lume demult uitata…(discover a long time forgotton world)
Trecutul se uneste cu prezentul si viitorul…( the past is united with the present and the future)
Cetatea Chindiei…( the Chindia Stronghold)
Locul unde o lume intreaga se aduna si isi descopera noi sperante…( the place where a whole world is gathering and discovering new hopes)
In aceeasi noapte binecuvantata( in the same blessed night)

NOAPTEA SPERANTELOR(the night of hopes)

un roman care nu trebuie sa lipseasca din bibliotecile nimanui( a novel which must be in anyone’s personal bookstore)

Reclame

Salut! O sa murim?

” Salut! O să murim?

După ce îl îngrijise pe Cristi cum se pricepuse mai bine, bătrânul Lubomir se bucură pentru viaţa tânărului. Renăscuse o dată cu el. Acum temerarul bărbat, se pregătea să îşi ia la revedere de la binefăcătorul său. Sihastrul îl privi atent drept în ochi şi rosti:
– Da, ştiu. E timpul.
– Îţi multumesc din suflet pentru tot ce ai făcut ca să mă salvezi. Nu voi uita asta niciodată.
– Nu eu te-am salvat, tinere, ci Dumnezeu, asta nu trebuie să uiţi. El mi te-a scos în cale. Eu doar am fost ales ca să te întâlnesc şi să fac ceea ce trebuia făcut. Ştii, omenirea încă nu e pregătită pentru ce va fi.
– Cine oare poate să ştie ce va fi? întrebă Cristi gânditor.
– Noi, tinere. Noi, toţi oamenii acestui pământ. Am fost avertizaţi de atâtea ori. Cunoşti zicala ” nimic nu-i întâmplător”, nu-i aşa?
– Da, mulţi o folosesc.
– Dar nu toţi pot pricepe rostul ei, adăugă Lubomir. Uite, ia asta cu tine. E un mic dar de la mine.
Tânărul privi către mâna bătrânului care ascundea ceva în pumnul strâns. Îl desfăcu şi descoperi o piatră ciudată. Părea să fie un bolovan cules din comoara lucrurilor neînsemnate, peste care trecătorii poate că au călcat neatenţi.
– Te miră că îţi dăruiesc o piatră. Te miră încă toate aceste mărunţişuri care şi eu spun că luate fiecare în parte, ştiu şi cunosc mai multe decât orice muritor.
Luminată de soare, piatra de cuarţ strălucea cu putere, ca şi cum ar fi fost o misterioasă oglindă a trecutului, ieşită la iveală acolo, pe cărările munţilor. Tainele întâmplărilor de demult se adunaseră aievea într-un prezent perpetuu, ca o poveste a pământului, niciodată spusă până la capăt.
– Când te vei mai afla în clipă de cumpănă, să-ţi aminteşti tinere că bolovanul ăsta mereu va şti mai multe decât noi, zămisliţii unui Dumnezeu care ne ştie toate păcatele. Uite, bucata asta aparent neînsemnată, are un singur păcat: acela că de sute, poate mii de ani, ea a văzut totul. Ne-a văzut cum am încălcat poruncile, ne-a văzut cum am evoluat de-a lungul istoriei într-o inimaginabilă involuţie spirituală. Încă visăm comori ascultând poveştile timpului, încă vrem să fim bogaţi, să avem dacă se poate grămezi de aur, de bani, de lucruri, de case, de ce vrei tu. Nu am învăţat să fim toleranţi, să alungăm duşmănia dintre noi şi să facem din dragostea faţă de semeni ţelul nostru. Azi ai totul, da, îţi împlineşti orice dorinţă, crezi că eşti fericit şi totuşi, niciodată pământeanul nu încetează să îşi dorească şi mai mult. Niciodată nu suntem mulţumiţi, oricât de bine ne-ar fi. Şi mâine vine o ” hâţânătură” din asta care zguduie pământul şi poţi muri. Şi nimic nu iei cu tine. Măcar să rămână în urma ta învăţăturile de care uităm şi eu, şi tu, şi noi toţi. Poţi pica la pat şi când îţi numeri banii, averea, dacă o ai, descoperi că îţi lipseşte ceea ce toţi tratăm cu nepricepere şi orgoliu deloc necesar. Descoperi că dacă nu ai sănătate, nu ai de fapt nimic. Descoperi că dacă nu ştii să te bucuri de ploaie, de soare, de firul ierbii prin care poţi păşi când cauţi liniştea şi natura, de adierea vântului, de surâsul unui copil nevinovat şi câte şi mai câte, atunci iar nu ai înţeles nimic. Un suflet se naşte cu vederea palidă sau chiar orb, altul are un accident nedorit şi după ce bântuie patul spitalului, care crezi că e comoara pe care şi-o doreşte? Surzii şi muţii aud şi vorbesc mai bine decât mine sau decât tine. Vrem putere ca să-i dominăm pe ceilalţi, vrem bani mulţi ca să credem că putem cumpăra până şi inimile sau sufletele altora şi ne râdem de zborul păsării cerului care de fapt, ne domină pe toţi din înălţimi. Căci da, toate vieţuitoarele pământului au dreptul să fie mai fericite decât noi. Ele nu l-au mâniat niciodată pe Dumnezeu. Iar noi dacă avem sănătate, credem că doar ni se cuvine. A spus un poet de al vostru, Nichita Stănescu îl chema, ceva simplu, în două cuvinte: ” Salut, murim”! Aşa că ia piatra asta şi poart-o cu tine, pretutindeni. Iar când vei mai trece prin nedorită primejdie, adu-ţi aminte de ea. Nu piatra în sine te va proteja ci povestea ei, mult mai lungă decât a noastră. Aşa vei fi mai puternic. Îţi va spune o grămadă de lucruri şi te va povăţui fără să-i ceri sau să te întrebe vreodată ceva. Căci deşi tu eşti ţărâna din care te-ai născut şi unde te vei întoarce, piatra poate fi mereu aceeaşi dar tu nu poţi fi piatră. Mai seacă e viaţa ta fără sănătate şi fără de suflet bun decât piatra care nu are în ea niciun strop de apă.
Tânărul ascultă cu multă luare aminte ce spunea bătrânul şi rămase impresionat de ceea ce-i spusese. Întinse mâna şi luă bolovanul cu o grijă aparte. Apoi o strecură într-un buzunar, promiţându-şi să nu o piardă niciodată.
– Cu bine, Lubomir.
Dar Lubomir nu îl mai asculta. Doar rosti încă ceva:
– Cred că se va întâmpla curând. Când va răsări soarele, nu va mai fi ziuă. Şi atunci veţi înţelege şi voi ca şi mine că ţara unde am venit după ce comuniştii m-au izgonit din Praga în 1968, tot nu e pregătită.
Până când nu se va scufunda pământul într-o zi, ca să ne dăm întâlnire nu cu moartea ci cu primii paşi ai vieţii, nu vom înţelege nimic. Dar poate că nu va fi prea târziu. Unul din rarele daruri ale existenţei noastre este acela că putem mereu învăţa câte ceva din trecut, prezent ba chiar din viitor.
Pe bătrân nu îl mai asculta nimeni. Tânărul se îndepărtase demult, pierzându-se în zare.
Lubomir continua să gândească aşa, cu voce tare. În acel moment, un fazan se apropie de el curajos. Bătrânul întinse mâna iar pasărea se aşeză ascultătoare pe umărul său.
– Te privesc, vietate şi mă întreb: eşti mai bun de admirat sau mai bun de mâncat? Ştiu, vrei să spui ceva. Te înţeleg. Şi tu ai aflat că se va întâmpla. De ce ştiţi voi oare, necuvântătoarele pământului, aproape totul despre ce va fi? De ce noi, bieţi muritori, avem atâta progres şi totuşi nu ştim încă ce ne poate aduce ziua de mâine?
Nu apucă să continue că muntele se mişcă din nou. Un zgomot asurzitor se auzi apropiindu-se. Abia atunci Lubomir fu atent la ce se petrece.
– Se întâmplă încetul cu încetul…
O avalanşă se porni de pe creastă şi stânci uriaşeră se desprinseră de pe versanţi, rostogolindu-se la vale. Nimic nu le putea sta în faţă. Se porni şi o ploaie iar focul bătrânului se stinse. O bucată de munte izbi coliba de alături distrugând-o cât ai clipi. Lubomir stătea drept, înfruntând acest destin neaşteptat, încercând din nou să-l învingă cum se mai întâmplase. O ursoaică se auzi în apropiere alături de puii ei. Fugea haotic temându-se pentru viaţa lor. În faţa furiei naturii şi mai ales a celei divine, nimeni şi nimic nu mai are vreo putere. În zadar încercă animalul să se ferească. Alte două stânci masive o prinseră din urmă lovind-o. Puii ursoaicei rămaseră fără nicio apărare, alături de mama lor care zăcea acum cu capul zdrobit într-o baltă de sânge. Peste câteva secunde, fură loviţi şi ei şi striviţi. Lubomir încă stătea semeţ, ca un învingător, în mijlocul acestor evenimente iar bolovanii continuau să îl ocolească. Îşi duse mâna la buzunar căutând ceva.
– Ah, strigă el, nu mai am talismanul, i l-am dat băiatului acela. Apoi privi înainte: o altă bucată se îndrepta cu iuţeală direct spre el. Nu se feri. Aceasta sări printr-o întâmplare pe deasupra lui, împiedicându-se de alta.
– Cu adevărat avea dreptate poetul românilor. Cred că acesta e ultimul avertisment. Şi zâmbi murmurând: salut, o să murim?
Ar fi vrut să mai spună ceva dar nu mai apucă. Până la urmă fu lovit în plin şi bucăţi uriaşe îl acoperiră ca şi când bătrânul nici nu ar fi existat vreodată. Poate că Divinitatea îl pedepsise pentru regretul fulgerător că dăruise ceva. Căci nici Lubomir nu fusese fără de păcat după cum nici vină nu există fără vinovat. ”

Ati citit un fragment din romanul meu Noaptea Sperantelor, aflat in curs de aparitie. Atentie, drepturile de autor imi apartin mie si Editurii Bibliotheca.

Singura intre straini si suferinta

NOTIFICARE: Ceea ce veti citi mai jos este un capitol-marturie din romanul meu aflat in lucru dar si in curs de aparitie, intitulat Noaptea Sperantelor. Un fapt real unde protagonista cartii scrie practic cu propriile cuvinte acest capitol in mare parte.

” Doamne, câte lacrimi s-au mai scurs pe obrajii românilor plecaţi din casa lor, în străinătăţi îndepărtate, ca să poată aduce surâsul pe
chipurile celor dragi! Câte sacrificii s-au adunat în sufletele unor fiinţe care nu au făcut niciodată nimic rău ca să îşi merite suferinţa continuă. În anii ’90, viaţa românilor era încă una de chin, de amar şi griji, într-un coşmar numit viaţă. În anul 1999, minerii lui Cosma distrugeau totul în cale, reamintind că democraţia este încă la început, după zece ani de zbucium naţional şi promisiuni ale unor politicieni lipsiţi de orice scrupule, numai să aibă, numai să înşele, numai să izbutească să apuce ciolanul ruşinii, ca pe o pată continuă i de tristă amintire a unei moralităţi încă existente. Comuniştii încă mai bâjbâiau, în cel mai neaşteptat curaj. Nimic nu se schimbase, în afara vieţii oamenilor, tot mai grea şi aprig pusă la încercare de ani, de vorbe-n vânt şi mai ales de iluzia că în sfârşit, va fi mai bine.
Mineriadele iliesciene din 1990, 1991, ne izolaseră pe toţi ca pe nişte pedepsiţi nevinovaţi ai soartei. Europa nu ne dorea. Iar reformele ţărăniştilor eşuaseră una după una, sau dacă reuşiseră parţial, fusese cu preţul suprem: suferinţa românilor. Tot mai mulţi tineri îşi vedeau visele năruite, tot mai mulţi bătrâni îşi aminteau că totuşi, generaţia tânără nu trăise ca ei. Şomajul devenise ca o lege nescrisă şi şcolile le puneau absolvenţilor semne de întrebare: ” oare unde ne vom angaja, din ce vom trăi? „. Dar era ultimul deceniu al unui secol 20 plin de evoluţie şi mai ales de involuţie spirituală. Societatea românească devenise o junglă. Îţi era frică să mai faci un copil, îţi era frică să mai speri că va dispărea corupţia, nepotismul, îţi era frică până şi să îţi mai uneşti destinul cu cineva. Dar românii au strâns mereu din dinţi. Şi-au cheltuit agoniseala ca să plece departe de o ţară ce parcă nu mai era a lor.
În acest tablou al groazei şi deziluziilor, o tânără de numai 22 de ani a strâns din pumni şi, nevoită să îşi achite datoriile la băncile din România, tot mai lacome după dobânzi şi comisioane ascunse, a decis să ia drumul străinătăţii. Prietenul ei îi asculta tot mai atent mărturia de viaţă şi de suferinţă, plângând şi surâzând odată cu ea. O privea ca pe o revelaţie din neprevăzut şi simţea că puţini o pot înţelege. Ce ciudat! Să greşeşti din nevoie şi să te ridici ca o renaştere dintre toate greutăţile pe care le întâmpini. Cristina nu a ştiut niciodată să piardă. Singura ei alternativă a fost să învingă. Dar aşa cum se întâmplă în viaţă, a trebuit să îndure un coşmar al destinului, rătăcit prin acele timpuri ca o condiţie pentru atât de puţin apropiata fericire dintr-un viitor mult dorit. Prietena lui Andy, ultima şi pentr totdeauna aleasă, făcea parte din ceea ce numim şi astăzi Diaspora.
Într-o seară, cei doi s-au aşezat unul în spatele celuilalt, privind fiecare în el însuşi, în cea trăit până cînd şi-au spus simplu dar sincer, ” te iubesc”. Fiecare om are povestea lui de viaţă. Fiecare fiinţă are un trecut din care rănile apar şi mai târziu, cu greu cicatrizate. Aceste răni, cresc odată cu noi. Iar Cristina vroia să vorbească. La aproape 34 de ani, strigau încă suferinţele din tinereţea ei de atunci, de când fugise din ţară ca toţi românii sătui de viaţa pe care o duceau. Strigau lacrimile ei de atunci unindu-se cu cele de acum, de nu mai ştia pe care să le şteargă mai întâi. Îşi lăsase familia acasă, copilul de doi ani, mama la fel de înlăcrimată şi necăjită, căci tatăl ei murise într-o bună zi, lăsându-i fără datorii şi neştiind din lumea de dincolo prin ce treceau ai lui, rămaşi pe pământ, într-o lume parcă tot mai cruntă, mai nedreaptă. Îşi începu mărturia, către prietenul ei, povestind ca şi cum ar fi văzut un film, filmul vieţii sale. Din când în când se mai oprea ca să îşi tragă sufletul…auzea şi vedea parcă şi acum noaptea cea mai grea, ploile cand stătea ascunsă după copaci ca şi ceilalţi fugari. Plătiseră 500 de dolari ca să plece în Grecia, ţara de destinaţie, a acelor oameni care plecau fără să ştie dacă vor reuşi, dar încrezători în steaua lor. Poate că-i încuraja suferinţa familiilor lăsate în urmă. Poate că fetiţa Cristinei merita să aibă mai iute o copilărie fericită şi fără lipsuri. Poate că va fi bine.
Şi astfel, tânăra femeie începu să descrie dar şi să rescrie din propriile ei amintiri, cu propriile
ei cuvinte, viaţa ei din momentul plecării de acasă.

– Era în iarna anului 1999, mai exact în noiembrie…atunci a venit începutul unui sfarsit..care la vremea aceea nu numai ca nu îmi dădeam seama ca va veni …dar nici nu mi l-am dorit niciodată. Am trăit o poveste frumoasa de dragoste eu şi fostul soţ …Am avut pe vremea aceea o mica afacere…care la inceput a mers destul de bine …până intr-o zi când împrumutand bani din banca am ajuns datori iar tatal meu era dus săracu , şi poate la vremea aceea se învartea în mormânt , şi uite cum fata lui cea alintată , cum eram eu adeseori ..l-a facut de râs…
Era timpul atunci de a ieşi în străinătate la munca şi se spunea ca este mai uşor pentru o femeie pentru ca îsi va căuta o muncă fără riscuri adica cu acest fel de a gândi am hotărât şi eu plecarea mea în Grecia. Ţin minte când ştiam şi data exact.. totul devenise un chin, am plâns la despărţire…Din foarte multe motive îmi iubeam soţul enorm…
Aveam o fetiţă , un îngeras de doi anişori acasa şi o valiza care mă astepta la uşă.
Nu am fost singură nici până la Bucureşti niciodata dar uite cum necazurile şi rusinea m-au scos din ţara mea, unde pe atunci o iubeam enorm .. acum …Asa… eu înainte cu o zi de a-mi lua ramas bun am scris câteva randuri pe o foaie de hartie şi am pus acea ciornă în buzunarul unui sacou de al soţului meu…Era o scrisoare de dragoste o scrisoare de rămas bun în care îl rugam din tot sufletul să nu mă părăsească dupa plecarea mea , adica să nu îşi gasească vreo iubita. Îmi era frica…Scrisoarea bineinţeles a fost găsită chiar de el dar dupa o perioadă …Am mers cu trenul până la Bucureşti, el ,soţul meu m-a condus până acolo trebuia să ne întâlnim cu călăuza …ca în filme…
Nu stiam nici cine este nici cine altcineva va merge cu mine. Aveam o întâlnire dubioasa în gară ..deci trebuia să aştept cu un ziar în mână ..răsucit aşa până cineva v-a veni să îmi vorbească…în aceeasi postura ca a mea , incet, incet… am vazut că mai sunt si altii… nu am intrat în vorba cu nimeni …Am aşteptat iar peste un ceas de atunci ..un barbat nu prea inalt m-i s-a recomandat ca fiind ceea ce aşteptam … Ne-a adunat pe toţi într-o încăpere să ne vorbească. Acolo soţul meu a zis:”Florentina daca nu mai sunt femei care or să plece tu nu pleci”. În fine eu am aprobat dar cred ca ştia şi singur că în sinea mea tot plecam , odata ce eu hotărâsem înca cu doua saptamani în urmă , ca daca nu merge asa …eu merg pe jos în Grecia cu o altă călăuza de care auzisem…în fine…Din întamplare s-au alăturat şi alte doua femei…una pleca cu tot cu soţul ei şi una mai zvăpăiată, cred ca mergea la produs…scuze de expresie…ni se spunea traseul…deci mergem din Bucuresti până în Bulgaria cu trenul şi de acolo asteptăm undeva un tir care să ne ia…Îţi spun că având o imaginatie foarte incărcată eu credeam ca vine cu un tir şi ascult şi muzica , stiu eu …Da…am ajuns in Bulgaria!
Am dormit toţi într-o cameră de hotel până noaptea..şi noaptea am ieşit ca furnicile…îndreptându-ne spre o pădure…cică acolo trebuia să aşteptăm tirul…eram ascunşi după copaci , încercam sa ne facem şi prieteni doar de frica…
Totul a fost cum a fost ..dar uite că a început o ploaie şi nu ploaie simplă ci una aşa nebună!!!
Îmi plângeam de milă , dar o lacrima de pe obrazul meu nu a curs…ascunsi acolo şi uzi leoarca … se văd nişte lumini… călăuza fluieră şi coborâm dar uite că tot nu era tirul nostru. Un barbat a oprit maşina în locul acela pentru a se uşura.Urcăm dealul iar .. si de la capat , dar hai ca peste o jumatate de ora a venit …

Deci cum se arunca sacii de cartofi în bascule de pe câmp ? Da…Of…Doamne…Tot aşa eram noi aruncaţi în acel tir..suiţi sus ni se dau reguli …deci erau nişte saci cu granule puşi pe deasupra…dedesubt făcut tunel cu nişte paleţi ca să nu murim dracului pe acolo…da .. hai cine intră la fundul tunelului…că trebui sa stai şi bine cu plămânii…cu respiraţia că nu era aer. Ţin minte spre norocul meu am fost la coada tunelului unde călăuza mai tragea ultimul sac.
Acolo ne băgam doar cand se trecea granita .La bulgari sa iesi si la greci să intri …În rest stăteam deasupra. Sa nu iti mai spun cum ne uşuram noi femeile ce mod şi cum ..că la bărbaţi era usor ..da .. şi ….. cum spuneam se trece graniţa la Bulgari …şi cea de la greci…Of Doamne…ÎMI ADUC AMINTE CUM S-AU URCAT DOI ÎN TIR ŞI DĂDEAU CU LANTERNA … călcau peste noi şi ei nu ştiau …am auzit un bătut zdravăn din cabina, era semnul ca putem să ne ridicăm, trecusem graniţa… Aaa…am uitat să spun că s-a facut o oprire nu stiu unde oricum inainte de granite şi s-au urcat 20 de negri unde li se vedeau doar ochii şi dinţii… a dat spaima în noi femeile… şi ce să ai cu bieţii oameni ..Lasă că ei au plătit şi 1500 de dolari … că intrebară unul… doar 500 a-ţi dat voi?
Da .. uite că din tir .. aşa cum mai trăgea câte unul de copertina tirului , prelata aceea … am văzut şi eu primii pomi de portocali, primele frumoase lumini ..era frumos… Era nu alta ţară ci Grecia cu capitala ATENA…chiar în ea eram…
Nu stiam unde se va opri …îmi aduc aminte că eram obligaţi să coboram doi câte doi ..era lângă mare… auzeam marea … dar trebuia să fugim de acolo ..nu era timp de uitat prea mult si am ajuns împreuna cu cei doi tineri soţ si soţie că doar trebuia să mă ţin de cineva şi eu într-o fabrică unde se lucra cu marmură. De acolo am sunat-o pe doamna Aglaia, mama unei colege de clasă care îmi promisese că mă va ajuta odata ajunsa in Grecia…şi ea cu aceeasi călăuza s-a dus… în fine ..peste doua ceasuri a ajuns după mine cu taxiul m-a dus acasă unde locuia ea la o familie de greci în vârstă… nu a existat posibilitatea să fac nici sa fac baie a trebuit să mă culc aşa ca să nu deranjez…dar spre final ..ea nu m-a putut ţine acolo m-a dus la un hotel ieftin m-a lăsat acolo şi m-a învăţat drumul spre o grafie , unde se găseau locuri de muncă la amărâţi ca mine. Avea şi translator doua fete, una romanca şi una rusoaică… mergeam în fiecare zi timp de două săptămâni… poate ma baga cineva in seama, da şi m-a băgat ..m-a dus românca la un loc de munca cică un hotel a vorbit ea stie ce cu patronul căci eu nu intelegeam şi m-a lăsat acolo…A sosit un bărbat şi mi-a facut semn să merg cu el…am urcat în lift .. am ajuns sus, nu era cameră ci un apartament ceea ce am vazut şi spre surprinderea mea …am vazut cum acel barbat îşi dă jos cămaşa…nu vreau să cred cu ce intenţii .. doar stiu ca m-am speriat şi am început să ţip şi el de rusine sau frica stiu eu de ce anume…a deschis iute uşa şi am coborat ..am sunat unui baiat cu care m-am împrietenit în hotelul unde locuiam eu să vină sa mă ia dracului de acolo… şi a venit ..
Am mers a doua zi la acea agenţie unde el a facut gălăgie…pentru că acolo lasai paşaportul pana îi dadeai jumatate din primul salariu pentru că ţi-a găsit de muncă şi cu mare dificultate am luat pasaportul .. deci cu scandal, că a ţipat băiatul ăsta că aduce poliţia chiar i-a arătat nebunei acelea că are carte verde
ş i ca nu îi este frica de nimic şi asa am scos paşaportul distrusă.. Nu mai zic că am slabit 8 kg în două săptămâni, plângeam de dorul casei şi a toate sufletele ce erau in ea…
Mă sună mama şi îmi spune că un neam de departe este pe insula Creta şi să iau un nr de telefon să sun şi să incerc… a venit un baiat…opt luni am stat in Creta…am ajuns acolo cu un vapor mare cât trei blocuri din Humorul nostru…dar după trei săptămâni de când m-am dus, am făcut o greşeală…mi-am sunat soţul…am fost înşelată şi constrânsă moral cumva…dar nu îmi ascund vina mea…însă, nimeni nu m-a întrebat vreodată, ” ce puteai să faci?”l-am cerut la telefon pe soţul meu…i-am zis că din ziua aceea poată să îşi vadă de viaţa lui…nu mi-a fost uşor mai apoi…după cele opt luni am reuşit să scap din Creta…am venit la Atena…
aici am fost norocoasa mergand pe la magazine…Într-unul din ele…S-a nimerit că vanzatoarea era din Republica Moldova şi m-a luat şi m-a dus la ea acasă…ea stătea cu un arab…aveau împreună un restaurant şi magazinul de electronice unde nimerisem…erfau cumsecade…ieşeam cu ei la cafea…din acele zile…viaţa mea s-a schimbat…şi suferinţele au alternat cu reuşitele…
dormi, Andy?
– Nu, nu dorm…te ascult…
Andy se întoarse şi în acel moment se îmbrăţişară regăsindu-se parcă după ce se căutaseră fără să se ştie dintotdeauna…
Cristina plângea…dar erau altfel de lacrimi…poate cele din urmă, ale unei vieţi din care prietenul ei avea să mai afle încă multe poveşti…triste dar şi frumoase…”

Ati citit un capitol din viitorul meu roman NOAPTEA SPERANTELOR. Drepturile apartin in exclusivitate autorului si Editurii Bibliotheca pentru prima editie a cartii. Autor, Adrian Melicovici.

Un sărut in Turnul Chindiei ( fragment din romanul NOAPTEA SPERANTELOR)


„O vedea și o auzea permanent, ca pe o conștiință de suflet. Își amintea cât de greu fusese începutul, of, acel început atât de nesigur, ba chiar controversat. Fiecare avea câte o ființă dragă în inimă după care tânjea de foarte mult timp. Un timp al așteptărilor, un timp al incertitudinilor, un timp al nesiguranței perpetue…
Iar acum, o avea acolo, aproape, lângă el. Dar tot o enigmă rămăsese și culmea, îi plăcea acest lucru la nebunie. Vroia să o cunoască în fiecare amănunt și totuși nu vroia. Nu și/ar fi dorit să știe totul despre fata de la malul mării și așa înțelegea el să nu se mai sature de ea vreodată. Umbre ale trecutului soseau degrabă în inima lui și încetul cu încetul, începea să uite ultimele povești din viața lui, acele pagini ale existenței când fiecare muză îi străbătuse sufletul și așternuse așa cum se pricepuse sentimentele lui, mereu de neuitat. Își privea prietena și la un moment dat se împiedică de ceva, fiind gata să cadă. Se simți un caraghios dar fata îl ținu brusc de mână așezându-și pe chip cel mai frumos zâmbet. Astfel că scăpă de o umilință nevinovată și-i mulțumi.
– Ai spus că mă duci în Turnul lui Țepeș.
– Sigur, acolo mergem.
– Superb, o să urcăm în turnul lui Dracula.
– Nu, Dia, nu se numește turnul lui Dracula ci Turnul Chindiei.
– Dar toată lumea știe de Dracula.
– Toată lumea e mințită frumos. Bram Stoker ăla a inventat o poveste frumoasă dar printr-o minciună. Eu nu sunt de acord cu asta.
– Și de ce, mă rog? Milioane de oameni sunt fascinați de Dracula.
– Milioane de oameni ar trebui să fie fascinați de Târgoviște, în primul rând. Dracula, adică Vlad Țepeș, aici a scris istoria. Aici i-a speriat pe turci și în atacul de noapte din 15 iunie i-a umilit ca nicăieri în altă parte.
Fata îl privea tăcută, ascultând ce-i spune, privind înainte, ca să vadă minunea seculară, acel turn care dăinuia ca o stavilă în fața marilor imperii de sute de ani. Își imagina deja scările în spirală și ea urcând aproape trasă cu forța de o mână puternică. Întunericul pusese stăpânire deplină pe străzile Cetății. Se vedeau îndreptându-se către Curtea Domnească foarte mulți tineri. Ora era neobișnuită pentru vizite dar mai mulți târgovișteni și turiști doreau să profite de Noaptea Muzeelor, eveniment când intrarea era liberă și oricine dorea putea să pătrundă în Complexul Muzeal și să zăbovească până la miezul nopții.
– Ai spus că îmi arăți și gura de tunel….
– Gura de tunel?
– Da, si spus că e un tunel aici.
– Am spus multe dar acestea sunt simple legende. Se spune că ar exista unul și că în el s-ar afla o comoară. Comoara lui Constantin Brâncoveanu. Dar alți bătrâni, vorbesc despre altceva, mult mai vechi…iar ăsta e un mister…nu vor să spună…adăugă Andy ușor dezamăgit…
– Zâne aveți pe aici? Îi făcu Dia cu ochiul, ștrengărește.
– Avem, avem…dar nu neapărat zâne…tot bătrânii spun că la fiecare miez de noapte, în toiul verii, mai ales de Sânziene, se ridică deasupra râului Ialomița un foc mare, așa…pe deasupra apei…iar în jurul său dansează fără să o atingă ielele…
– Ielele?
– Da, Ielele…
– Ahaha, da multe mai spun bătrânii voștri…spune-mi, îl mai întrebă ea privindu-l fix, mi-a scăpat ceva?
– Da, ți-a scăpat ăsta pe jos…răspunse Andy.
Fata își fixă privirile în pământ și văzu o foaie mototolită.
– Aaa…de fapt, îți aparține…
Andy privi și el ușor surprins. Se aplecă și ridică foaia de pe trotuar. Apoi i-o întinse:
– Nu, draga mea, e a ta, din buzunarul tău a căzut…
– Hm…nu ești curios să vezi ce ai scris cândva?
Până la urmă el se hotărî și citi la început curios, apoi încruntându-și sprâncenele și la final vizibil emoționat. Bineînțeles că își amintea acea cugetare dar nu se așteptase ca EA să o rețină, ba mai mult, să o poarte cu ea. Erau acolo un titlu și câteva rânduri. Nici măcar nu fuseseră trase pe imprimantă, fata le scrisese de mână: PICĂTURI DE PLOAIE ÎN APA RÂULUI VIEȚII. Se scurge o dată cu timpul şi niciodată nu oboseşte. De-o parte şi de cealaltă, foşnetul brazilor se aude şi el ca un ecou al paradisului pământean, peste care istoria a scris poveştile unui alt colţ de lume, ca un evantai de viaţă şi de frumos. Nimeni nu a putut opri vreodată aceste şuvoaie, nici măcar schimbarea lumii de ieri, de azi şi poate că nici cea de mai apoi. Respiră pământul o dată cu noi, oamenii şi noi poate că deseori, nici nu auzim răsuflările angelice ale unui Dumnezeu etern, care ne-.a zămislit pentru iubire şi mai ales pentru încrederea că undeva, cândva, fiecare suflet de muritor s-ar putea uni cu propriile năzuinţe, de-a pururi şi în drum către Muntele Fericirii. La ceas de amurg întârziat, milioane de gânduri şi-au dat mâna fără să se ştie şi fără să se vadă într-o dorinţa unică, aceea de a se regăsi unele pe celelalte sau contopirea inimilor care bat continuu, în basmul speranţelor şi al neuitării de viaţă şi de puritate umana. Căci acest râu a văzut totul şi totuşi, ca un prieten credincios al frumuseţilor de pe tărâmul nostru, al tuturor, nu a renunţat niciodată să meargă pe calea lui. Iar când dinspre nicăieri s-a aşternut liniştea nedorită, ca o vrajă aievea, norii s-au scuturat şi au creat refrenul binelui. Ploile nu sunt întâmplătoare. Aşa au ajuns picăturile lor să cadă una după cealaltă în apa acestui râu şi cineva, care a învăţat şi mai ales a ştiut să asculte, a înţeles că zgomotul căderii lor între şuvoaiele grăbite este doar un popas pilduitor, ca să înţeleagă lumea că nici măcar el, râul, nu se cunoaşte pe sine, d-apoi noi, oamenii…Puterea divină este ascunsă şi invincibilă. Dar ea şi-a făcut propria poveste: povestea celor care ştiu să asculte, sub furia ploii, picăturile care cad deloc degeaba şi ca un cântec infinit în apa râului vieţii.
Bărbatul rămăsese cuprins într-o adâncă visare. Își imagina acel râu și istoria pe care o purta și el, la rându-i.
– Bau…strigă deodată la el o voce binecunoscută.
Se sperie și tresări. Nu mai putea să scoată nici măcar o vorbă.
– Zici că mă mai duci în turnul ăla sau nu?
– Uite-l…în față. Acum intrăm.
Poarta Complexului Muzeal era larg deschisă și mai multe perechi de tineri treceau pe lângă ei grăbiți și ținându-se de mână.
– Înainte…
Într-adevăr, dinaintea lor se înălța vestitul turn, parcă și mai semeț, luminat cumva de razele lunii din acea noapte senină. O noapte senină de vară. Dar Andy se gândea la prostii. Nici nu era de mirare. Nu era singurul…abia aștepta să urce cu ea sus, să-i bată vântul ca să-i răcorească după acea zi toridă. Să-i arate Cetatea Chindiei în toată splendoarea ei, cu miile de lumini de jur împrejur. Exact cum își imaginase fata, o trase cu putere de mână și urcă împreună cu ea fiecare treaptă, fără să se oprească. Nu privea înapoi, doar pășea apăsat și grăbit iar ea se lăsă dusă până sus, unde văzu ceea ce nu văzuse niciodată. Vântul bătea totuși cu putere tot mai mare și părul prieteni sale se desprinse de pe chipul mereu gânditor, fluturând și făcând-o și mai frumoasă. Ce ciudat…sus nu era nimeni, cel puțin în acel moment. Dia se rezemă de un crenel, trase adând aerul curat în piept și închide ochii. În acel moment simți că cineva o atinge pe gâtul gol, o sărută lin, șoptindu-i:
– Știi…începu Andy, dându-i părul când într-o parte, când în alta, bătrânii mai spun ceva.
Dia fusese surprinsă de gesturile lui, niciodată până în acea clipă atât de intime. Nu spuse niciun cuvânt, lăsându-l parcă purtată de o vrajă, să continue. Doar își rezemă capul de pieptul lui, instinctiv, ușor cuprinsă de frig. Rochia i se lipi de trup și aproape pretutindeni simțea ba o mână, ba două buze care o alintă, ba ascultă cuvintele celui pe care nu-l bănuise niciodată că se va afla vreodată în acest chip lângă ea.
– Bătrânii noștri, spun despre iele, despre comori, despre viața frumoasă pe care o duc toți cei care trec pe aceste meleaguri…dar…
– Dar? șopti Dia într-un târziu.
– Dar mai există un așa zis pericol, sau poate cine știe, o magie a locurilor…
Se opri să mai povestească. Îi luă mâinile reci și le cuprinse cu ale lui, încălzindu-i-le. Dar mai apoi, ușor, își scoase geaca de pe el și acoperi umerii goi ai fetei dar asta nunai după ce îi sărută ușor, unul câte unul. Pe urmă își apropie șoaptele și buzele de obrajii ei, ținând-o strâns în brațe, sărutând-o până sub lobul urechii. În acel moment spuse:
– Bătrânii povestesc că oricine urcă măcar o singură dată în turn, au destinul pecetluit.
– Andy…ce vrei să spui? Murmură fata ușor neliniștită.
– Adică cine urcă în acest turn, nu mai pleacă din Târgoviște niciodată.
– Aaa?
– Și chiar dacă pleacă…mai devreme sau mai târziu tot se vor întoarce și pentru totdeauna.
Se întoarseră acasă puțin după ora unu din noapte și Andy o privi în semiîntuneric pe prietena lui. Dar în mod absolut surprinzător, fata se apropie de el și-i dădu în grabă hainele jos, aruncându-le una câte una, în toate colțurile odăii. Andy se văzu dominat pentru prima oară în viața lui și simțea fiecare sărut, răspunzându-i cu aceeași pasiune…
– Te iubesc, Dia…spuse el…
– Taci, nu mai vorbi…atinge-mă doar și iubește-mă…
Andy asculta poruncile ei și părea mut de admirație și de fericire.
Dintr-o dată deschise ochii. Se auzi un cocoș din apropiere cântând de zor și Andy ținu să-și iubească prietena inclusiv odată cu răsăritul de soare. Era mirat de acest timp trecut așa repede…
Dar se trezi cu adevărat și simți iar sărutări pe piept, pe obraji, de parcă el era fata și ea bărbatul îndrăgostit. Când însă privi mai cu atenție, descoperi îngrozit că nu Dia era cea care îl tot alinta și îl drăgălășea. Dând ușor de coadă, victorioasă și drăgăstoasă precum Dia din noapte, se gudura mândră pe pieptul lui gol cățelușa iubitei sale, Maia.
– Asta-i bună….
Bietul Andy visase. Habar nu avea dacă într-adevăr fusese ceva între el și Dya dar cu siguranță că simpaticul animal, cățelușa Maya, îl iubea în zorii zilei.
– Pfuuu…..fugi d-aici că te omor către nevinovatul animal și jucăuș…strigă el ridicându-se brusc din pat și căutându-și prietena cu ochii.”

Aí citit un capitol din romanul meu NOAPTEA SPERANTELOR, aflat deja sub drepturile mele de autor si ale Editurii Bibliotheca.

ULTIMA DECIZIE ( fragment din romanul Noaptea Sperantelor)


 
„Era tot mai ciudat că lumina din întuneric nu se vedea venind de nicăieri şi totuşi ea exista. Puţină, dar exista. Se aflau în măruntaiele pământului care-i înghiţise şi da, descoperiseră acolo nu un nimic pustiu şi fără sens ci o altă lume, lumea despre care nimeni nu ştia nimic. Fără să bănuiască vreodată, intraseră în povestea altor începuturi, de acum câteva milioane de ani. Surprizele se ţineau lanţ şi acele voci misterioase se auzeau şi ele parcă din nou, cu fiecare pas pe care îl făceau în văgăuna aceea neştiută şi nevăzută de nimeni până atunci. Sau poate că mai trecuse cineva pe acolo dar era greu de crezut. Se aşteptau la orice şi înaintau prin tunel cu multă băgare de seamă. Pierduseră demult noţiunea răsăritului sau apusului. Nu exista dimineaţă sau seară. Nici măcar zi sau noapte. Se ghidau pur şi simplu după propriile simţuri, când oboseala sau somnul îi cuprindea după ore de mers continuu. Şi din nou atmosfera deveni apăsătoare. Aveau toţi acest sentiment straniu, că iar se va întâmpla ceva. Ceva nedefinit, imposibil de bănuit.
– Mai poţi? întrebă Andy adresându-se Oanei, tot mai obosită şi ea de atâta drum. Fata ţinea de mânerele lăzii, era rândul ei să aibă grijă de comoara adâncurilor, despre care târgoviştenii auziseră doar din legendele vremii. Oare ce ar fi spus Brâncoveanu, să ştie şi să vadă că agoniseala lui este purtată de o mână deloc obişnuită cu aşa ceva? Când ieşise cufărul nepreţuit la iveală, în chip bizar, nu se simţise niciunul dintre ei mai bogat, nici material şi nici sufleteşte. Doar fuseseră uimiţi că tunelul le scosese la iveală ceea ce căutaseră cercetătorii fără vreun succes. De fapt, era greu de crezut că cineva ar fi ajuns acolo vreodată.
– Nu, nu mai pot…răspunse fata. Trebuie să ne odihnim. Măcar câteva minute, adăugă ea privindu-i rugător pe ceilalţi.
Prietenii săi o înţeleseseră.
– Mi-e sete…mai spuse.
– Trebuie să fim atenţi, doar câte două guri de fiecare…a mai rămas puţină apă. Nu ştim nici unde ne aflăm exact şi nici ce va fi.
Toate privirile se îndreptară spre cel ce rostise aceste cuvinte.
Era Camelia, mereu cerebrală şi atentă să nu se ajungă în situaţii fără ieşire. Dar nici măcar ea nu ştia dacă vor mai putea ieşi de acolo vreodată. Nu exista încă niciun indiciu că s-ar apropia de vreun capăt de drum. Curiozitatea îi împinsese înainte, tot înainte şi când au înţeles că nu se vor mai putea întoarce a trebuit să meargă înainte, către acel nicăieri…
Se auzi un zgomot. O bucată de rocă se desprinse din lateral rostogolindu-se la picioarele lor. Avuseseră noroc. Ar fi putut să cadă de undeva de sus, să lovească pe cineva sau poate chiar să ucidă din nou, aşa cum se întâmplase de curând cu bunul lor prieten.
– Atenţie, strigă Mihnea…
– Ce naiba mai e? Întrebă Oana care abia îşi trăgea sufletul.
– În faţă….
– Ce e în faţă? Eu nu văd nimic…
– Umbra aceea…
Prin lumina obscură se vedea tot mai clar mişcându-se o umbră ciudată ce părea să se îndrepte direct spre ei. O însoţea un mormăit ciudat.
– Nu vă depărtaţi unii de ceilalţi, şopti Andy. Să stăm aproape. Nu mai faceţi zgomot.
Dia privi şi ea îngrozită. Rămăseseră toţi stană de piatră în vreme ce umbra se apropia şi când în faţa lor apăru ceea ce nu ar fi putut niciunul dintre ei să explice Andy strigă:
– Înapoi, fugiţi şi încercaţi să nu vă daţi drumul unii altora, ţineţi-vă de mână…
– Poate îl sperie lumina lanternelor…
– Taci, Cami, ai înnebunit?
Se intoarseră repede şi Mihnea avu inspiraţia să mai spună: în tunelul lateral!!!Într-adevăr, în urmă cu câteva ore trecuseră pe lângă altă văgăună, o gură îngustă în pereţii tunelului dar nu mai fuseseră curioşi să intre şi acolo şi poate că era de înţeles…
Intrară unul după celălalt şi rămas la urmă, Andy se miră că nu-i mai urmărea nimeni. Dar se înşela. Vietatea adâncurilor se oprise în faţa cufărului, lăsat de izbelişte. Tinerii nu reuşeau nicium să vadă exact despre ce fel de formă de viaţă este vorba. Deodată se auzi un urlet prelung şi în văgăuna adâncurilor se făcu lumină. O lumină orbitoare.
– Doamne, ce-i asta?
Acum stăteau toţi lipiţi unul de celălalt şi priveau înmărmuriţi către acea fiinta. Căci o fiinţă era. Acoperit de barba care-i crescuse în ultima vreme, un bărbat înalt şi probabil înfometat scotea sunete ciudate, dar umane. Părea să nu îl intereseze decât cufărul lui Brâncoveanu. Deschise cufărul aproape trântindu-l şi aurul se împrăştie în toate direcţiile odată cu celelalte bijuterii, ascunse în urmă cu sute de ani. Scormoni cu mâinile prin el şi strigă dezamăgit:
– No food………
Mihnea căpătă curaj şi murmură:
– E un om, prieteni, un om ca şi noi. Un om înfometat. Să mergem…
– Stai, tâmpitule…strigă Oana ţinându-l de mână. Dacă te omoară?
– Nu cred, pare conştient şi rătăcit de lume şi viaţă. Haideţi, îi îndemnă şi pe ceilalţi.
Ieşiră din ascunzătoare şi cu multă băgare de seamă se apropiară de omul aproape sălbăticit.
Acesta întoarse brusc privirile şi uită de cufăr…ochii îi străluciră de bucurie când îi văzu şi ridică mâinile întinzând apoi palmele spre ei. Bolborosi rugător în cea mai limpede limbă engleză:
– Help me…
Camelia îşi şterse pe furiş o lacrimă. Uitase de orice teamă şi strigă cu compasiunea:
– Îi este foame. Ce Dumnezeu, e un om ca şi noi, rătăcit cine ştie cum…
Abia ajunşi lângă el văzură că are pe cap o lanternă puternică, ai fi spus că e un muncitor din minele englezeşti, întinse până pe sub necuprinsul Atlantic. Dar nu era decât un om neîngrijit, probabil nebărbierit de zile în şir, murdar, singur şi înfometat. Cum ajunsese acolo? Din ce altă gură de tunel sosise în faţa lor?
– E clar că există o ieşire, o altă ieşire, spuse Andy.
– Arthur….my name is Arthur…
Fiinţa care înfuleca de zor în faţa lor tocmai se prezentase. Apoi luă bidonul cu apă şi în acel moment cu toţii rămaseră uimiţi de gestul bărbatului. Acesta îl dusese la gură şi bău cu cea mai cumplită sete numai două guri de apă. Ai fi spus că a înghiţit doar două picături puţin mai mari. Dumnezeule, cât era de conştient.
– Ai văzut? Întrebă Oana privindu-l pe Andy. Apoi se întoarse şi spre ceilalţi.
– Aţi văzut, măi? Repetă ea.
– Da, Oana, am văzut. Omul nu e unul simplu. Mai mult, nu pare deloc neobişnuit cu astfel de situaţii. Ai spune că e un misionar sau mai bine zis cercetător adevărat, răspunse Mihnea.
Nici nu bănuia cât de bine nimerise cu această afirmaţie. Dar nu mai apucă să continue. Pământul începu să se mişte tot mai puternic. Englezul se întoarse spre ei şi punându-şi un deget în dreptul buzelor rosti:
– Silence, please.
Bucăţi de rocă începură să cadă din toate părţile şi abia reuşeau să se ferească. Ba chiar se desprinse una foarte mare care se rostogoli direct în urma lor, blocând definitiv şi pentru totdeauna drumul înapoi. Se auzi un clipocit bizar şi în curând văgăuna se umplu de aburi.
– Doamne, suntem într-un vulcan?
– Nu, Dia, nu suntem într-un vulcan. Tocmai ne-a dăruit pământul o a doua viaţă.
– Ce vrei să spui?
Cutremurul se oprise. Dar nu întotdeauna natura ne pune faţă în faţă cu câte o catastrofă naturală. De astă dată adâncurile se ruseseră cum se spune şi dăduse la iveală un izvor subteran de care aveau atâta nevoie.
– Feriţi picioarele, feriţi picioarele, le strigă dintr-o dată englezul uluindu-i din nou: rostise aceste cuvinte într-o română perfectă. Apa era fierbinte dar se răci iute. Poate că pentru prima oară ar fi putut spune că pe lângă ei, se scurgea ca o clăuză a destinului Apa Vieţii.
– Într-adevăr, Dumnezeu există, murmură Dia îngândurată.
– Mai aveai vreo îndoială? O întrebă Camelia?
– Voi rămâneţi cu Dumnezeii voştri, eu mă duc să strâng aurul la loc, spuse şi Oana parcă ţinând cu tot dinadinsul să arate că şi în situaţii extreme ea o tipă practică.
Arthur se căută la brâu şi scoase la iveală o hartă. Era harta Valahiei. După care mai privi un obiect, ascuns într-un buzunar. Era o busolă neobişnuită, cu mai multe ace.
– Ce e aia frate? Întrebă curioasa Oana. Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva.
– E un cunoscător, prieteni, spuse Mihnea. Avem aici un tip pe cinste: sigur e om de ştiinţă ori cercetător.
– Dormiţi…odihniţi-vă…le spuse Arthur. Întotdeauna îmi revin repede. A…şi să nu uit…adăugă el lăsându-i muţi de mirare pe ceilalţi: ne aflăm exact sub ceea ce voi numiţi Târgovişte. Pare ciudat, mai spuse el, însă nu văd cum am putea ajunge iar la suprafaţă.
– Ştiţi ceva? Întrebă Andy. Parcă ne-am afla cu toţii într-o altă dimensiune, în lumea noastră.
Dia îl privi cu atenţie. Sosise de la malul mării ca să vadă o mănăstire, Dumnezeu să-i asculte rugăminţile şi să se întâmple ceea ce îşi dorea de atâţia ani. Minunatul ansamblu din Nucet părea un rai al credincioşilor dar până în urmă cu mai multe zile nimeni nu bănuise că exact de acolo, începea o altă lume, în tunelul până atunci doar bănuit în inchipuirile şi legendele bătrânilor. Dar îi plăcea și ei cumva această lume. Nu o vedea și nu o vedea nimeni. Nu mai existau răutățile și invidiile de la suprafață. Nu mai exista minciună și ură. Nu mai exista nesiguranța așteptărilor și dezamăgirea împlinirilor. Totul părea nou și acum își dorea să se mai nască aievea o dată ca să poată începe o altă viață. Dia isi stranse constiinta ultimelor ganduri si deveni mai ravasita ca niciodata. În acel moment se auzi un nou vacarm îngrozitor. Dar fata nu mai auzea demult nimic. Nici măcar pe ea. Își scrise în minte ultimele cuvinte și rosti deodată:
– Ce ar fi să nu mai plecăm de aici?
Răspunsul veni iute, ca un ecou al chemării:
– Ce ar fi să nu mai plecăm NICIODATĂ?”

Ati citit un fragment din romanul NOAPTEA SPERANTELOR, de Adrian Melicovici, aflat in lucru. textul este sub incidenta drepturilor de autor, ale autorului si Editurii Bibliotheca.

%d blogeri au apreciat asta: